Daca vrei sa te imbraci in stilul domnului Mihail Vacarescu:

Claymoor, pe numele sau real Mihail (Misu) Vacarescu, nepotul lui Ienachita Vacarescu, fiul lui Iancu Văcărescu şi unchiul Elenei Văcărescu era cronicarul lumii bune bucurestene de la sfarsit de veac 19. Tinea o rubrică intitulată Carnet du High-Life la ziarul L’Indépendance Roumaine si scotea o publicatie anuala “Almanach du high-life”, in care erau mentionati toti cei care erau demni sa fie recunoscuti ca facand parte din protipendada bucuresteana.
Dar cine forma, de fapt, high-life-ul bucureştean? In unul din momentele sale, intitulat “High-life”, Caragiale ii ironizeaza pe farsori, pe cei care intra in high-life fara merit, si enumera in acelasi timp criteriile dupa care cineva ar trebui sa faca parte din aceasta societate aleasa: nasterea, talentul si averea, apoi onestitatea si bravura. Toti cei care nu au astfel de insusiri si se cred “crema” societatii” fac parte din moftologia nationala.
Claymoor nu a analizat doar tinutelor damelor, nu a descris doar balurile si petrecerile protipendadei bucurestene. A scris si cronici teatrale, muzicale, de arta plastice si sportive si chiar cinematografice, fiind unul din pionierii criticii cinematografice romanesti (a scris cronici pentru primul spectacol cinematografic din Romania – 1896 si primele filme romanesti – 1897).
Almanahul lui Misu Vacarescu avea in epoca rolul unui anuar, al unei carti de telefon. Bucurestiul cu staif era în almanah: boierii, oamenii politici, diplomatii, dar si avocatii sau doctorii. In anul 1897 figura în lista de “Adresses du High-Life”: „Carageali, Jean, publiciste et Mme Carageali, née Burelli, strada Pitar Mosu, 4.”


Titu Maiorescu era si el prezent in almanah, an de an.
Primul de pe lista, Petre Carp, era trecut in almanah si ca membru în Jokey-Club, fondat în 1875, sub presedintia de onoare a Regelui. Ca sa faci parte din acest club trebuia sa platesti o cotizatie anuală de 300 de franci, pe care nu oricine si-o permitea.
Carp era printre binefacatorii de vaza ai comunitatii pentru ca a avea avere presupunea o seama de donatii si de cotizatii, un tribut anual pentru diverse actiuni de caritate.


Claymoor a fost un observator subtil al tuturor acestor personalitati ai Bucurestiului belle epoque. C.C. Giurescu afirma ca “pentru cine vrea sa cunoasca finele veacului trecut (sec. al XIX-lea), sunt de urmarit cronicile lui Mihail Vacarescu”. Dintr-o familie boiereasca si culturala fabuloasa si format la Paris, Claymoor si-a inceput cariera de jurnalist in 1873, scriind cronici teatrale si muzicale pentru ziarul “Romanul”, semnandu-le sub pseudonimul Valreas. Nu scria insa in maniera pretentioasa si pompoasa de atunci, ci asa cum citise el la Paris, in Le Figaro si Le Gaulois. Reda viu si expresiv, cu detalii bogate spectacolul, dar ii si descria pe interpreti si pe spectatori: gesturile si tinuta domnilor, toaletele, bijuteriile si coafurile doamnelor. O rubrica similara, dar mai mult mondena decat culturala, tinea si Grigore Ventura, autor si critic dramatic, compozitor si critic muzical. Apreciindu-i condeiul, dar si faptul ca avea intrarea garantata in anturajul aristocratiei bucurestene,Ventura i-a propus lui Misu Vacarescu sa preia rubrica lui din “L’Independance roumaine”, scrisa in franceza.
“Sa nu uitati, i-a raspuns acesta acceptand, ca port numele Vacarescu si un Vacarescu va scrie bine sau nu va scrie deloc… Oricum, voi muri cu pana in mana” (“L’Independance roumaine”, 15 iunie 1903).
Claymoor moare in 1903, la 60 de ani, pe trepetele palatului redactiei “L’Independance roumaine” din Calea Victoriei, unde se dusese sa predea un reportaj despre un bal din ajun.

sursa 1
sursa 2