Din acel moment devine cea mai iubită actriţă de teatru din Franţa.

I se spunea la Paris de către cei cu care lucra “porte-bonheur”, pentru că orice piesă, orice spectacol cu ea cap de afiş, avea un succes teribil la public.
Era regina recunoscută a teatrului bulevardier, fiind supranumită “Notre-Dame du Théâtre”. Avea energie, dragălăşenie, sex-appeal şi accent românesc. Toate, au făcut-o să cucerească iremediabil publicul francez.

Talentul i-a fost descoperit încă de la 11 de ani de către unchiul ei, actorul Ion Niculescu, acesta profeţind succesul ei de mai târziu. Urmează Conservatorul de Artă Dramatică din Bucureşti. I-au fost profesori Nottara şi Aristitzza Romanescu. La 16 ani joacă prima dată pe scena Naţionalului, înlocuind o actriţă care se îmbolnăvise subit. Cariera ei spectaculoasă începe din acel moment. “Când apărea Elvira Popescu pe scenă, un fluid magnetic străbătea sala. Orice piesă, oricât de slabă, căpăta viaţă şi orice spectacol începea să strălucească. Spectatorii nu o lăsau să plece de pe scenă, iar aplauzele şi bisurile nu mai conteneau “, scria Jerzy Toeplitz.
Avea numai 25 de ani, în 1919, când a fost numită directoare artistică a Teatrului Excelsior. Înfiinţează Teatrul Mic în 1921, pe care îl conduce în paralel cu Excelsior. În tot acest timp nu renunţă la actorie. Şi în Franţa va conduce mai trâziu Theatre de Paris şi Theatre de Marigny.

A jucat în nenumărate filme, primul fiind “Războiul de independenţă” al lui Aristide Demetriade, din 1912.

La Paris i-a avut parteneri pe Claudia Cardinale şi Alain Delon. Totuşi, adevăratul succes l-a avut în teatru.

A câştigat Premiul Moliѐre pentru cea mai bună actriţă, acordat de Asociaţia Actorilor Francezi şi de două ori Legiunea de Onoare, una dintre cele mai mari distincţii ale statului francez.
“Un pahar de şampanie cu lacrimi la final”, aşa o descria dramaturgul Tristan Bernard pe Elvire Popesco.

Viaţa ei amoroasă era motiv de bârfă în Bucureştiul anilor douăzeci şi Parisul interbelic.
Se spune că însuşi regele Ferdinand a oftat după Elvira Popescu, fără speranţă însă.
A fost măritată de trei ori: cu actorul de comedie Aurel Athanasescu cu care a avut şi o fiică, Tatiana, apoi cu politicianul Ion Manolescu-Strunga, Ministrul Industriei şi Comerţului, şi cu contele Maximilien Sebastien Foy.
Louis Verneuil, cel care a adus-o în Franţa, se spune că a fost mulţi ani amantul ei. Acesta s-a sinucis se pare, din cauza ei.

A fost fascinantă pentru toată lumea care a avut şansa să o cunoască. Pe scenă sau în afara ei. În anii 30 avea o proprietate superbă la Mézy, în Yvelines unde aduna întreaga avangardă literară şi artistică, alături de cei din “la bonne société” a Franţei.

În anii 80, deşi avea deja o vârstă înaintată (s-a născut in 1894), ţinea un salon pe Avenue Foch. Toţi membrii celebri ai Academiei Franceze veneau la ea în salon: André Roussin, amantul ei, Louis Verneuil; finanţistul Guy de Rothschild, Sascha Guitry, Jacques Chirac, Pierre Cardin, Pierre Mondy, Valery Giscard d’Estaing, actori consacraţi, tinere speranţe, toţi veneau cu braţele pline de cutii de ciocolată. Toată clasa politică, de la dreapta, la stânga.

O adevărată forţă a naturii, inimitabila Elvire Popesco, pe numele ei adevărat Elvira Popescu, a fost cea care s-a impus rapid şi în România şi în Franţa. Prin exotism,, dezinvoltură, mister, vigoare şi talent. Foarte mult talent. A reuşit să transforme accentul românesc în “trademark” personal. Calcul de marketing sau fidelitate pentru originile ei româneşti? Nu contează. Succesul ei e colosal şi credem că mai cool de atât nu se poate! Chapeau bas, Madame Popescu!