Titu Maiorescu era si el prezent in almanah, an de an.
Primul de pe lista, Petre Carp, era trecut in almanah si ca membru în Jokey-Club, fondat în 1875, sub presedintia de onoare a Regelui. Ca sa faci parte din acest club trebuia sa platesti o cotizatie anuală de 300 de franci, pe care nu oricine si-o permitea.
Carp era printre binefacatorii de vaza ai comunitatii pentru ca a avea avere presupunea o seama de donatii si de cotizatii, un tribut anual pentru diverse actiuni de caritate.

Claymoor a fost un observator subtil al tuturor acestor personalitati ai Bucurestiului belle epoque. C.C. Giurescu afirma ca “pentru cine vrea sa cunoasca finele veacului trecut (sec. al XIX-lea), sunt de urmarit cronicile lui Mihail Vacarescu”. Dintr-o familie boiereasca si culturala fabuloasa si format la Paris, Claymoor si-a inceput cariera de jurnalist in 1873, scriind cronici teatrale si muzicale pentru ziarul “Romanul”, semnandu-le sub pseudonimul Valreas. Nu scria insa in maniera pretentioasa si pompoasa de atunci, ci asa cum citise el la Paris, in Le Figaro si Le Gaulois. Reda viu si expresiv, cu detalii bogate spectacolul, dar ii si descria pe interpreti si pe spectatori: gesturile si tinuta domnilor, toaletele, bijuteriile si coafurile doamnelor. O rubrica similara, dar mai mult mondena decat culturala, tinea si Grigore Ventura, autor si critic dramatic, compozitor si critic muzical. Apreciindu-i condeiul, dar si faptul ca avea intrarea garantata in anturajul aristocratiei bucurestene,Ventura i-a propus lui Misu Vacarescu sa preia rubrica lui din “L’Independance roumaine”, scrisa in franceza.
“Sa nu uitati, i-a raspuns acesta acceptand, ca port numele Vacarescu si un Vacarescu va scrie bine sau nu va scrie deloc… Oricum, voi muri cu pana in mana” (“L’Independance roumaine”, 15 iunie 1903).
Claymoor moare in 1903, la 60 de ani, pe trepetele palatului redactiei “L’Independance roumaine” din Calea Victoriei, unde se dusese sa predea un reportaj despre un bal din ajun.

sursa 1
sursa 2

Carmen Galin

Până în anii ’90, Carmen Galin a fost una din cele mai titrate şi mai cunoscute actriţe de film şi teatru. S-a născut în Bucureşti, pe 14 Martie 1946 şi a fost studenta profesorilor Sanda Manu, Ion Cojar, Dinu Negreanu şi Mihai Mereuţă.
Carmen Galin a fost căsătorită cu regizorul Dan Piţa şi toata cariera ei a fost admirată pentru frumuseţea, graţia şi talentul ei.

A jucat în ” Dimineţile unui băiat cuminte” (1966), ” Ilustrate cu flori de cîmp” (1974), “Pruncul, petrolul şi Ardelenii “(1981), ” Mere roşii”, “Fram” (1983) sau “Campioana ” (1990).
În 1995, după un confict cu conducerea Teatrului Naţional Bucureşti s-a retras din activitate şi din viaţa publică şi şi-a dedicat talentul, frumuseţea şi creativitatea acţiunilor umanitare.

Mariella Petrescu

A fost una din cele mai frumoase actriţe ale anilor ’70. A absolvit ”Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică I. L. Caragiale” (”IATC”) din Bucureşti în 1964 la clasa prof. Victor Moldovan şi a devenit cunoscută publicului după rolurile din “Păcală”, “Astă seară dansăm în familie”, “Balul de sâmbătă seara” sau “Haiducii lui Şaptecai”.

Mariella Petrescu nu mai locuieşte în România, ea părăsind ţara şi stabilindu-se în Statele Unite ale Americii, dar nimeni nu a uitat scena din “Balul de sâmbătă seara”, în care bruna Raluca iese din râu şi-i ia minţile lui Papaiani.

Rodica Mureşan

Blondă, eterică, superbă. Rodica Mureşan a studiat coregrafie dar a ales cariera de actriţă şi a devenit celebră pentru rolurile sale de pe scenele de teatru sau din sălile de cinema.

Iubitorii de film românesc au remarcat-o şi admirat-o în “Întoarcere la dragostea dintâi”, regizat de soţul său, Mircea Mureşan, sau în “O lebădă iarna” (rolul Lebăda), “Secretul lui Bachus”, “Sosesc păsările călătoare”, “O lumină la etajul zece” sau “Vara sentimentală”. Este mama Cesoniei Postelnicu şi una din cele mai frunoase actriţe pe care le-a avut vreodată România.

Reka Nagy

E frumoasa profesoară a Pistruiatului. Acesta este rolul care a luat-o pe sus şi a transformat-o pe Reka Nagy într-una din cele mai cunoscute actriţe din fostul bloc comunist. A trăit la Budapesta şi a mai jucat în “Cântecele mării”, “Dragostea începe vineri” sau “BD în alertă”.

Ioana Drăgan

Ioana, fiica lui Şendrea din “Războiul domniţelor”, ţăranca Anita din Neamul Şoimăreştilor sau rolurile din seria BD, din “Braţele Afroditei” sau “Saltimbacii”. Toate au făcut-o celebră pe Ioana Dragan, care a fost considerată una din frumuseţile generaţiei sale. Cărţile poştale cu imaginea ei au fost colecţionate de tineri din toată Europa de Est.

Aimée Iacobescu

Admiratorii actriţei spun că dacă ar fi avut şansa unei cariere în Franţa sau Statele Unite, ar fi devenit sex- simbol al cinematografiei mondiale.
Actriţa a terminat ca şefă de promoţie ”Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică I. L. Caragiale” (”IATC”) din Bucureşti, în 1968, iar debutul în teatru l-a avut la numai 16 ani.

A fost domniţa Ralu în “Săptămâna nebunilor”, Charlotte în “Cu mainile curate” sau Lucia în “Nu filmăm să ne amuzăm”. Bârfele vremurilor au aşezat-o la bratţul celor mai frumoşi bărbaţi din cinematograful românesc şi toată lumea a considerat-o una din cele mai pline de şarm şi elegante actriţe din anii ’70 şi ’80.
A fost premiată cu “Meritul cultural în grad de comandor” şi este societar de onoare al TNB.

Elena Albu

Pentru rolul iubitei românce a gangsetrului Dillinger, Ana Cumpănăşu, regizorul Mircea Veroiu a ales-o pe Elena Albu, soţia lui. Era una din cele mai frumoase actriţe ale generaţiei sale si figura ei perfectă, plină de mister era perfectă pentru povestea “femeii în roşu”.

Elena Albu a fost vedeta unora din cele mai importante şi iubite filme româneşti, de la „Ilustrate cu flori de câmp“ (regizat de Andrei Blaier), până la „Surorile“, „Moara lui Califar“, “Între oglinzi paralele”. A murit singură, în apartamentul în care se izolase de la moartea soţului ei, în urma unui accident vascular provocat de un puseu de tensiune, în martie 2003.

Muierile Meyer

Agnes Meyer, prima femeie-reporter angajată la New York Sun, era soţia redactorului- şef de la The Washington Post şi a intrat în anturajul lui Brâncuşi prin intermediul fotografului oficial al publicaţiei americane. Relaţia dintre ei s-a materializat artistic în lucrarea “La Reine Pas Dédaigneuse” şi sunt unele surse care speculează şi o legătură pasională între Brâncuşi şi muza lui de peste Ocean.

Agnes l-a protejat şi l-a promovat mereu pe prietenul ei artist, aducând la el în atelier unele din cele mai importante colecţionare ale vremii. Într-o scrisoare din 1926 îşi anunţa amicul: “ Va veni cu mine şi Miss Beckett, pe care cred că ţi-o aminteşti. Este o prietenă bună a lui Steichen şi a doamnei Picabia. Aduc cu mine şi o sticlă de şampanie. Te rog să nu lucrezi înainte de venirea noastră. Vreau să te ajut cu toate şi de-abia aştept să facem împreună grătarul.”

Agnes avea 3 fiice: Florence, Elizabeth şi Kate. Toate l-au adorat pe maestru, dar Florence, care a venit la Paris în 1929 ca să-şi continue cariera de balerină profesionistă, a trăit o poveste de dragoste incredibilă cu Brâncuşi, care a durat (prelungită de corespondenţă dintre cei doi) pâna în 1947.

„M-am gândit şi mă gândesc mult la tine, tot timpul… Te îmbraţişez mult, mult, mult, mult, mult… Am găsit cercelul tău printre pietrele mele şi mă bucur că e în siguranţă. M-am gândit şi mă gândesc mult la tine, tot timpul… Te îmbrăţişez din adâncul inimii şi te aştept cu cea mai mare dragoste“, îi scriaBrâncuşi lui Florence in 1938.

Cella Delavrancea
Brâncuşi a cunoscut-o pe marea pianistă, Cella Dellavrancea, fiica lui Barbu Delavrancea în 1922, tot în atelierul lui. Tânăra era la Paris la un concert şi a ajuns în curtea lui Neica Costache printr-un prieten miliardar grec, un mare colecţionar de artă. Cumpărase Prinţesa X şi a vrut să-i facă cunoştinta Cellei cu românul care gândise acea minune.

Iata cum îşi aminteşte pianista întâlnirea cu maestrul:
“Ne aştepta. El ne-a deschis uşa. Doi ochi mici, albaştri, mi-au sfredelit privirea din umbra orbitelor adînci. Şiretenie, bănuială, şi o sclipire de ostilitate jucau în ei. M-a întâmpinat cu un glas cântărit:
- Vra să zică, eşti fata lui Barbu Delavrancea… mda… şi cânţi la pian frumos… dar nu de ale noastre.
- Acelea nu sunt pentru pian, dar ştiu toate jocurile noastre ţărăneşti, şi, când le joc, nu mă întrece nimeni.”
Au urmat un flirt elegant şi apoi o poveste de dragoste scurtă dar pasională, pe care au bănuit-o unii dintre apropiaţii lui Brâncuşi şi ai tinerei pianiste.

Nancy Cunard
Nancy Cunard a fost una din cele mai rebele şi mai avangardiste personalităţi feminine din perioada interbelică. Britanica s-a născut într-o familie de milionari din Londra dar toata viaţa ei a negat valorile în care a crescut. A fost o activistă feministă, politică şi a luptat împotriva fascismului şi rasismului.

Prietenul, aghiotantul şi amantul ei perpetuu a fost un pianist de culoare şi toată lumea o admira pentru curajul de a se afişa cu el la toate petrecerile şi evenimentele mondene ale vremii.

Nancy a fost muza multor scritori şi artişti celebri în epocă, fiind foarte apropiată de Lewis Wyndham, Aldous Huxley,Tristan Tzara, Ezra Pound, Ernest Hemingway, Man Ray şi în 1923 a intrat şi în viaţa lui Brâncuşi.
“Era Ajunul Craciunului şi l-am aşezat în capul unei mese înguste de 12 persoane la etaj, la Rotonde”, povesteşte Nancy despre prima ei întâlnire cu artistul român.
Brâncuşi i-a dedicat două lucrări: „Jeune Fille Sophistiquée” şi „Negresa blondă”.
Nancy Cunnard a murit la vârsta de 69 de ani, cântărind doar 26 de kilograme, în Cochin Hôpital, Paris. Şi cei apropiaţi spun că nu a uitat niciodată povestea pasională pe care a trăit-o cu Brâncuşi.

Vera Moore

În 1930, curatorul Jim Ede îl invita pe Brâncuşi la un concert al unei pianiste celebre în epoca, Vera Moore, o neo-zeelandeză evreică, născută într-o familie cu 7 fraţi, toţi muzicieni. Cei doi se întâlnesc după concert şi încep o poveste de dragoste care a durat 4 ani. În cele 40 de scrisori pe care cercetătorii le-au descoperit în arhiva artistului, e descrisă o poveste plină de pasiune din partea lui Brâncuşi. În 1934, din relaţia celor doi se naşte John, unicul copil al sculptorului. Brâncuşi nu-şi recunoaşte nicioadată fiul . John Constantin Brâncuşi Moore, care a devenit fotograf profesionist la Crazy Horse în Paris, povesteşte că şi-a văzut tatăl o singură dată, la el la atelier şi că- şi aminteşte că nu şi-au vorbit absolut deloc.

Peggyţa
În 1922 Peggy Guggenheim, moştenitoarea unei averi fabuloase după ce tatăl ei, un negustor evreu bogat a dispărut odată cu scufundarea Titanicului, vine să cucerească Parisul. Are 20 de ani şi e în căutare “de aventuri sexuale şi artistice”. Cu un cap de om de afaceri şi o rentă anuală foarte consistenta, Peggy decide să facă investiţii în arta modernistă, care se vindea la preţuri foarte bune în epocă.

La sfârşitul anilor 30 intră şi în atelierul lui Brâncuşi şi vrea să cumpere o versiune a “Păsării în văzduh”. Brâncuşi cere 4000 de dolari pe lucrare, Peggy nu vrea să cumpere la preţul ăsta şi decide să obţină o reducere seducându-l pe artist.
Astfel, Brâncuşi devine unul din “sutele de amanţi” care au trecut prin budoarul lui Peggy şi se naşte o relaţie pasională-amicală între artist şi extravaganta americancă. Brâncuşi o alintă Peggyţă, iar Peggyţa îi spune când “ţăran viclean”, când “zeu adevărat”.
În una din biografiile ei, îşi aminteşte cu duioşie:
“Brâncuşi obişnuia să se îmbrace frumos şi să mă scoată în oraş, atunci când nu-mi gătea. Avea un complex al persecuţiei şi întotdeauna era obsedat că oamenii îl spionează. Mă iubea foarte mult…”

Relaţia dintre Brâncuşi şi Peggyţă a durat până în 1940, când Guggenheim s-a întors în America din cauza războiului. Înainte de plecare, la mai bine de 1 an de la startul negocierii, Peggy se decide să dea 4000 de dolari pe “Pasărea în văzduh” (dar după ce schimbase suma în franci francezi, ca să câştige cam 400 de dolari) şi descrie ultima întâlnire dintre ea şi Brâncuşi:
„El mi-a adus Pasărea la maşină , cu lacrimile curgându-i pe obraji. Nu ştiu dacă plângea pentru că nu voia să se despartă de sculptura lui sau pentru că nu mă va mai vedea niciodată”.

Arethia
La începutul anilor ‘30, Liga Femeilor din Gorj, condusă de soţia primului- ministru al României, Gheorghe Tătărescu, îl aduce în Romania pe Brâncuşi şi-l angajează pentru construirea unui monument închinat eroilor.

Arethia Tătărăscu (centru) şi Brâncuşi

Datorită Arethiei Tătărescu, la Târgu Jiu, în 1937, au fost inaugurate cele 3 capodopere semnate de Brâncuşi: : Masa Tăcerii, Poarta Sărutului şi Coloana fără sfârşit. Brâncuşi a admirat-o teribil pe “marea doamnă a Gorjului” şi sunt unele speculaţii care spun ca între cei doi a fost un pic mai mult decât o relaţie amicală. De iubit, nu ştim dacă doamna Arethia l-a iubit dar de admirat…

Lizica şi Irina Codreanu
În 1920, în atelierul lui Brâncuşi intra elegantă şi graţioasă, Lizica Codreanu. Este sora Irinei Codreanu, sculptoriţa- elevă a maestrului şi este balerină în compania Diaghilev’s Ballets Russes. Rafinată şi extravagantă, Lizica i se lipeşte de suflet lui Brâncuşi şi informaţiile despre relaţia celor doi înclină mai degrabă spre o afecţiune paternă din partea Neicii Costache.

Sculptură semnată Irina Codreanu

Dar sunt unii pasionaţi de biografia sculptorului care susţin că Lizica era îndrăgostită, la fel ca sora ei, de Brâncuşi.
Dacă Irina i-a fost elevă maestrului, Lizica i-a fost muză. În 1922, Brâncuşi construieşte o serie de 3 costume de scenă pentru “Gymnopedies”, baletul lui Eric Satie.

In 1926, Irana Frachon îi trimite o carte poştală maestrului, tocmai din Teheran, la 14 ani de când îi pozase pentru Baronesa R.F. În mesaj îl salută cu multă duioşie pe Brâncuşi şi întreabă cu grijă şi simpatie despre surorile Codreanu. Ca şi cum cele 2 surori ar fi fost unele din cele mai importante persoane din viaţa maestrului.

Berenice Abbott
În 1921, Berenice Abbott, o americancă artistă care era prietenă cu Man Ray şi Marcel Duchamp trece Oceanul şi decide să trăiască la Paris. După ce lucreaza câteva luni în atelierul lui Bourdelle, Man Ray, prietenul (şi iubitul ei) o aduce în atelierul lui Brâncuşi, care-i devine profesor.
Între cei doi se leagă o relaţie ambiguă, unii cunoscuţi ai lui Berenice din acea perioadă bănuind o poveste pasională între cei 2.

După ucenicia din atelierul lui Brâncuşi, Berenice a renunţat la sculptură şi a început să studieze fotografia de la Man Ray. În anii 30, Berenice Abbott a devenit una din cele mai cunoscute şi mai titrate fotografe ale New York-ului.

Sonia

În ultimii ani de viaţă ai  maestrului, cea mai apropiată persoană a lui Brâncuşi a fost tot o femeie. Era pictoriţă şi se numea Sonia Terk-Delaunay. Ea l-a convins pe artist să-şi facă un testament prin care să clarifice cine va trebui să aibă grijă de operele sale de artă şi de atelier. Din jurnalele şi caietele ei de notiţe, urmaşii artistului dornici să afle mai multe despre omul Brâncuşi au reuşit sa ţeasă unele din poveştile minunate, pline de vână şi savoare dintre Brancuşi şi femeile sale…Mai puţin pe cea dintre Neica Costache şi Maria…

Maria Tănase

Întâlnirea dintre Maria Tănase şi Brâncuşi s-a intâmplat în anii ’30, la Paris. Aici s-au îndrăgostit nebuneşte unul de celălalt şi a urmat o poveste cu năbădăi, certuri, gelozii şi bocete.

În 1961, la Târgu Jiu, după un chef cu 16 sticle de vin şi mulţi lăutari care au cântat toată noaptea, Maria Tănase a povestit prietenilor de pahar toată istoria iubirii ei cu Neica Costache.

În anii ‘30, Dimitrie Gusti a organizat o expoziţie de artă populară la Paris.

“Gusti auzise de neica Costică şi ne-am dus să-i facem o vizită. Şi el ne-a oferit o masă”, povestea Tănase.

„Privighetoarea cântecului Românesc”, cum a numit-o Sfântul din Montparnasse, nesătula de cântec şi de dragoste nebună, a profitat de generozitatea gazdei şi de tot ce-i putea oferi virilul ei oltean.

S-au pupat, după care n-a mai cântat la restaurantul unde-o adusese Dimitrie Gusti să ţină recital. Nu s-a mai desprins de neica Costache preţ de două zile şi două nopţi. Nopţi de cântec şi nopţi de dragoste.

Gusti s-a făcut foc şi pară, i-a dat paşaportul Mariei şi n-a mai vrut să vorbească cu ea.

Dar Mariei nu i-a păsat. Era înnebunită după Brâncuşi. A urmat o relaţie cu întreruperi, vreme de 2 ani.

“Când te ascult cum le zici, Mărie, aş fi în stare să dăltuiesc pentru fiecare cântec de-al nostru câte o Pasăre Măiastră!”, îi spunea  maestrul iubitei lui.

În primăvara lui 1939 cei doi au fost împreună la New York, la o mare expoziţie internaţională la World Fair. Maria Tănase a avut atunci un succes incredibil, mai ales după ce i-a cântat preşedintelui SUA, Franklin Roosvelt. In epocă se povestea cu umor despre piesa interpretată de Maria Tănase în faţa gazdei sale puternice: „Ţine, Leano, curu’ zvelt!” (sau „Ţine, Leano, cu Roosvelt!”)

În acelaşi an, Maria îl părăseşte pe Brâncuşi, care gelos şi ranit îşi ironiza fosta iubită cu orice prilej: «Nu-i o cântăreaţă, bă, ci o bocitoare!», spunea neica Costache cunoscuţilor.

«Locul ei predestinat se află la înmormântări, iar nu la ospeţe. Să încerce să cânte la Opera cea Mare din Paris sau la Opera din Bucureşti».

Gelozia, bate-o vina…
Căci pân’ la urma şi Brancuşi a fost om şi a suferit ca un bărbat rănit de prea multă dragoste şi părăsit de iubita mai tânără cu 37 de ani.

Se spune că marii maeştri au destine care nu trebuie privite ca cele de oameni normali, cu trai de rând. Dar ăsta-i tot şarmul şi bucuria poveştilor de viaţă superbe ale celor mai iubiţi şi aleşi dintre pamânteni. Care au creat magistral şi au trăit din plin, fără limite.

Mai cool decât neica Costache nu se poate !