Eroii Romaniei Chic » Carmen Sylva

Dumbrava Bucura

Antz — Tue, 25 Jun 2013 05:23:59 +0000

Daca vrei sa te imbraci ca Dumbrava Bucura:

“Miscarile ei masurate, vocea ei armonioasa, rasul cristalin si expresia grava in unele momente, dadeau fapturii ei o atractie deosebita, mai ales ca totul era colorat de spiritul ei evoluat si patruns de adanca-i cultura. Revarsa prospetime de cuget si bucurie curata”, asa si-o aminteste si o povesteste unul din cronicarii lumii bune inceputului de secol XX pe splendida doamna cu nume de basm romanesc, Dumbrava Bucura.
S-a nascut la Bratislava in 1868, in familia Seculici (numele ei real e Fanny Seculici). Cand Fanny implineste 15 ani, familia tinerei se muta in Bucuresti iar ea isi incepe studiile la Sinaia si apoi in capitala.
Intr-o vacanta de vara la Sinaia, adolescenta o intalneste pe Regina Elisabeta si-i citeste un poem in limba germana. Carmen Sylva ii incurajeaza talentul si pasiunea pentru literatura si o invita pe tanara cu ochi superbi si tinuta aristocratica de mai multe ori la Castelul Peles, la seratele literare de aici.
Sub influența Reginei, Fanny, cunoscuta de-acum si sub pseudonimul Dumbrava, devine tot mai interesata si pasionata de natura, literatura si folclorul Romaniei. In 1905, la 27 de ani, infiinteaza societatea “Chindia”, prin care tanara incurajeaza proiecte care sa cultive gustul pentru jocurile naționale si portul popular.
Alaturi de Sadoveanu este printre primii autori din Romania care scriu romane istorice, incepand cu o
trilogie intitulata “Spargatorul de valuri”.
Pasionata de aventura si expeditii montane, doamna Dumbrava pleca in fiecare primavara la Sinaia, initiind excursii in Bucegi, Parang, Retezat si Fagaras. In anul 1921, impreuna cu geograful Mihai Haret, scriitorul Emanoil Bucuta si alti prieteni, infiinteaza “Hanul Drumetilor”.
In 1920, Dumbrava Bucura scrie prima sa carte in limba romana, “Cartea muntilor”, un amestec poetic de indrumari pentru organizarea de drumetii si de note de calatorie pline de sarm (“un adevarat vademecum al drumetiilor”, Perpessicius.
Sa ai curajul aventurii si eleganta impartasirii. Sa vorbesti despre curaj “nebun, plin de barbatie” si sa-ti pastrezi feminitatea si eleganta. Sa iti iubesti din suflet tara, sa o cunosti la pas si sa ii incurajezi si pe altii sa o pretuiasca. Splendida doamna Dumbrava. Si atat de cool…
sursa info

Clara Haskil

Antz — Tue, 21 Aug 2012 07:01:26 +0000

Daca vrei sa te imbraci ca pianista Clara Haskil:

Admirata pentru talentul ei incredibil de Regina Elisabeta, George Enescu sau Dinu Lipatti. Muziciana exceptionala si mereu in suferinta pentru ca publicul nu o adora asa cum ar fi meritat. O poveste de viata mereu intre extazul unui talent incredibil si tristetea neimplinirilor de zi cu zi si a durerii unor vemuri complicate.
Clara Haskil s-a nascut la Bucuresti si la 5 ani canta pentru prima data in fata Reginei Carmen Sylva. Impresionata de talentul micutei cu ochi negri si aer atat de fragil, Regina ii ofera o bursa de studii la Viena. Aici, face progrese incredibile si la 10 ani are primul ei concert in fata unui mare public, cu o orchestra si fara partitura. Isi continua studiile la Paris, unde absolveste la 15 ani cu premiile intai la pian, dar si la vioara. Degetele ei lungi (se spune ca putea sa cuprinda 12 clape intre degetele 2 si 5), sensibilitatea incredibila si munca zilnica cu detereminare o fac pe tanara Clara una din cele mai talentate pianiste ale generatiei ei.
Dar vremurile tulburi (cele doua razboaie mondiale), problemele de sanatate recurente si originea sa in timpuri atat de tulburi (provenea dintr-o familie de evrei) au fost piedici grele si pline de suferinta in cariera si evolutia notorietatii Clarei.
Timiditatea, umilinta(nu-i placea mediatizarea), tracul sau perpetuu nu faceau din ea un personaj public simpatizat de presa vremii. Iar dorinta ei de a canta fara cusur, fara interventii pe care autorii partiturilor nu le pusesera pe hartie, evitand mereu sa puna in interpretarile ei “efecte” de estrada, ramanand fidela fara compromisuri puritatii si claritatii fiecarei bucati muzicale n-au ajutat deloc mediatizarii ei. A fost mult inaintea vremurilor in care s-a nascut si in care si-a construit si daruit talentul.
Dar in ciuda vicisitudinilor si a perioadelor lungi in care a fost nevoita sa stea departe de pian, perfectiunea interpretarii ei nu a fost niciodata alterata, iar iubitorii de muzica, criticii si cei care au cunoscut-o au fost mereu impresionati de energia ei vitala si stralucirea acestei femei cu privire pierduta si gesturi ezitante. Era mereu diponibila pentru muzica, numita de multi specialisti “miracol”, “soarele negru al pianului” si urmarita cu fascinatie pentru aerul ei “parca nu din aceasta lume”.
“Daca va par absenta, departe, distanta este pentru ca urmaresc, fara odihna, un vis”. Clara Haskil.

Mihaela Ursuleasa o adora pe Clara Haskil. Iar noi stim si vom fi mereu recunoscatori pentru marele privilegiu sa fim din acelasi neam cu doua pianiste incredibile, cu doi oameni generosi care ne-au daruit atat de multa frumusete si talent. Mai cool, nu se poate.

Conversatii imposibile (II). Cella Delavrancea si Elena Bibescu

Antz — Fri, 25 May 2012 05:27:13 +0000

Doua pianiste despre care a vorbit o lume intreaga, nascute la o generatie distanta si cu povesti de viata, prietenii si iubiri la fel de interesante. Au trait in veacuri diferite, una in epoca trasurilor cu cai si a primelor locomotive cu abur si stalpi cu electricitate, alta a stiut si ce inseamna sa stapanesti o masina, la sosea si cum arata lumea de sus, din avion.
Prima a trait un veac, cealalta mai putin de jumatate. Cand una se stingea din aceasta lumea, cealalta abia ajungea la varsta adolescentei.
Cella a venit din neam de avocati si scriitori, Elena, din os domnesc si cu pasiune pentru muzica, frumos si insolit, la fel de pline, amandoua.
Nu s-au cunoscut, nu s-au stiut fata in fata, dar spunem ca s-ar fi privit cu fascinatie, admirat si poate duelat in fata vreunui pian, daca soarta le-ar fi adus in aceleasi timpuri.

Am privit-o de multe ori pe Cella Delavrancea in concertele inregistrate de TVR sau in “Seratele muzicale” ale domnului Iosif Sava. I-am citit memoriile si am inteles ca intelepciunea, cumpatarea si dragostea multa au tinut-o langa iubitorii de muzica mai bine de un veac.

Despre Elena Bibescu, cunoastem barfele sfarsitului de secol 19, cand Carol I a ostracizat-o impreuna cu Vacareasca la Paris, de frica influentei pe care o aveau asupra lui Carmen Sylva si de teama prea multor sedinte de spiritism ale “infamei bande” de muieri prea sensibile.
Daca Elena a fost prietena de suflet a Reginei Elisabeta si Cella a avut fani in randul familiei regale. Regina Maria o adora si o numea “buna, curajoasa si incantatoarea mea prietena”.
Pasiunea pentru spirite si calatoria lor a curtat-o si pe Cella. Se spune ca atunci cand unul din indragostitii de tanara pianista a trecut pe la ea inopinat, intr-un moment de prea multa efuziune emotionala, sa-i daruiasca un buchet de flori, tanara capricioasa i-a raspuns prin camerista ei:
“Madame ne peut pas vous recevoir, elle est visitée par le souvenir de son père” („Doamna nu va poate primi, este vizitata de amintirea tatalui ei“).
Chiar daca nu s-au vazut fata in fata, Cella Delavrancea si Elena Bibescu au fost legate peste timp de acelasi personaj: George Enescu.

Elena i-a fost muza, sustinatoare (i-a inlesnit cincerte in fata familiei regale si i-a facut cunostinta cu toate personalitatile vremii, in salonul ei de la Paris) si l-a acompaniat de multe ori pe tanarul Enescu, care o numea cu duiosie: “vice-mama”.
Cella i-a fost partenera de scena, admiratoare si prietena.
La ani buni dupa moartea compozitorului, si-l amintea: „Memoria lui prodigioasă capta dintr-o singură lectură compoziţiile pentru vioară sau pian şi-l ajuta să vorbească limbile franceză, germană şi engleză cu accent perfect, fără să piardă, însă, inflexiunile dulci ale graiului moldovenesc. Darul imitaţiilor sonore – o caracteristică a muzicanţilor – îl avea şi el, dar îi adăuga gestul, schimonosirea trăsăturilor, încît juca adevărate scene comice, figurînd singur toate personajele lor… Redevenea un adolescent fără răspundere artistică, mîncăcios şi vesel. Discutam împreună despre feluri de bucate, făceam împreună comparaţii între arta culinară şi arta muzicală. Mi-aduc aminte de un şerbet de porumb, degustat de amîndoi la o prietenă comună, care a stîrnit imaginaţia lui Enescu. A transpus la pian într-o improvizaţie subtilă catifelarea şi aroma acelui alb şerbet“.
Sa nu te intalnesti niciodata, dar sa imparti acceasi mare si superba prietenie. Mai frumos si mai cool decat atat, e prea de rar.

Măruca Cantacuzino şi maestrul Enescu

Antz — Tue, 07 Feb 2012 22:33:21 +0000

Dacă vrei să te îmbraci ca doamna Măruca:

Poveştile de iubire au întotdeauna un sâmbure de incredibil. Şi cele mai banale personaje îşi trăiesc istoriile amoroase cu frenezie, dar când cei mai talentaţi dintre noi se îndrăgostesc, ies sigur scântei, aventuri uluitoare şi poveşti numai bune de scenarii de film sau best seller-uri.
Despre iubirea neobişnuită şi plină de surprize dintre prinţesa Cantacuzino, George Enescu şi filosoful Nae Ionescu s-au scris multe. Şi în perioada interbelică, şi după război, şi în noul mileniu. A fost triunghiul amoros care a rupt inimi, a inspirat creaţii formidabile şi a fascinat generaţii după generaţii.
Un cuplu cu reguli prea moderne pentru începutul de secol 20: Măruca şi Mişu Cantacuzino

Măruca Rosetti Tescani s-a născut la 18 iulie 1878 în familia unor descendenţi din vechi familii de boieri moldoveni: Dimitrie Rosetti Tescani şi Alice, născută Jora. Când Măruca împlineşte 18 ani, tatăl ei se sinucide şi această întâmplare îi va marca întreaga existenţă, tânăra având şi ea de-a lungul vieţii mai multe tentative de sinucidere. Toţi cunoscuţii îi admirau Mărucăi ţinuta, graţia şi frumuseţea, dar o evitau uneori pentru că avea destul de multe bizarerii, stări depresive urmate apoi de prea multă veselie şi exuberanţă.
Tot anturajul admira dar înţelegea prea puţin obsesia Mărucăi pentru vrăjitorie, magie şi spiritism, pasiuni care îi adânceau misterul în faţa lumii mondene a începutului de secol XX şi dădeau şi mai multă forţă carismei cu care domnişoara Tescani îi fascina pe toţi cei care o cunoşteau.

Regina Maria era şi ea sub mrejele şarmului Mărucăi şi iată cum o descria în jurnalul ei: “Ocupa un loc de frunte în grupul prietenilor mei. Era uneori ciudată şi avea, de netăgăduit, o fire originală. Tovărăşia ei te însufleţea, dar zadarnic ai fi încercat să te opui ideilor ei. Trăia după bunul plac, fără să-i pese de critici. Măruca avea manii, şi una din ele era gustul de a sta aproape în întuneric… îi plăcea să ne adune acasă la ea… ne făcea să ne supunem zâmbitoarei ei tiranii”.
Mulţi jurnalişti sau comentatori ai vieţii mondene de la 1900 spuneau despre Măruca Tescani că toată construcţia ei de imagine avea la bază şi o dorinţa arzătoare de a fi mult mai mult decât o moştenitoare a unei dinastii la apus dintr-o provincie moldovenească. Aşa că la 20 de ani, Măruca se căsătoreşte cu prinţul Mişu Cantacuzino, o figură politică importantă a secolului trecut şi aşa intră în grupul elitist al marilor familii aristocratice europene, devenind Prinţesa Cantacuzino. Mişu (ministru de justiţie în 1910, în guvernele lui Petre Carp, Titu Maiorescu, Ionel I.C. Bratianu, membru al Partidului Conservator condus de Take Ionescu) era cunoscut de lumea bună bucureşteană ca un bărbat influent, plin de şarm, puternic şi…foarte afemeiat.

Misu Cantacuzino, al doilea din stanga, jos
Şi pentru el, splendida Măruca a fost un trofeu, dar tânăra soţie era neobişnuit de înţeleaptă şi a acceptat cu seninătate amantlâcurile soţului, închizând ochii chiar şi la o aventură pe care Mişu a avut-o cu sora ei, Nely. Mai mult, se pare că prinţul şi prinţesa Cantacuzino făcuseră o înţelegere tacită de cuplu cu reguli de “libertate” şi toată lumea mondenă bucureşteană vorbea pe la colţuri siderată de alegerea de viaţă a celor doi.
Măruca şi Enescu. O relaţie pasională, cu ştirea soţului

Despre prima întâlnire dintre Măruca şi compozitorul George Enescu există mai multe legende. Unii susţin că s-au văzut pentru întâia oară la o răscruce de drumuri în Sinaia, alţii că regina Carmen Sylva le-a făcut cunoştinţă după un concert al copilului teribil al muzicii, de la Palatul Regal şi destui spun că prima întâlnire faţă în faţă dintre Măruca şi George Enescu a fost la recepţia de la hotelul Continental, de după concertul, pe atunci adolescentului, George Enescu.
Ani mai târziu, George Enescu mărturisea apropiaţilor că s-a îndrăgostit de “Prinţesa iubită” chiar din acea seară şi că sentimentele au crescut mereu în fiecare zi, tânărul Enescu neuitând-o niciodată pe madame Cantacuzino, pe care a reuşit să o revadă abia 9 ani mai târziu în grădinile de la Peleş.
Legătura amoroasă dintre Măruca şi Enescu a început abia peste încă 7 ani, în 1914, când compozitorul, deja consacrat, acceptă chiar şi un compromis incredibil pentru un bărbat cu succesul şi şarmul său. Devine un permanent la petrecerile şi în saloanele organizate de Măruca, doar ca să fie în preajma amantei, fiind nevoit să dea mereu nas în nas cu soţul înşelat, Mişu Cantacuzino.
Măruca îi frânge inima lui Enescu

Enescu îşi înfrânge frica de penibil şi orgoliile şi pentru dragostea pentru “prinţesa iubită” acceptă să fie cântăreţul de curte de la Palatul Cantacuzino (actualul muzeu “George Enescu”). Lumea care venea la seratele organizate de Mişu Cantacuzino şi soţia lui ştia de relaţia amoroasă dintre compozitor şi frumoasa Măruca. Dar Mişu Cantacuzino nu se sinchisea să divorţeze şi cei doi continuau să ţină relaţia de convenienţă şi de dragul celor doi copii ai cuplului, Ana (devenită poetă) şi Bâzu (unul din cei mai importanţi piloţi din primul război mondial), dar şi pentru că relaţia era una convenabilă pentru amândoi soţii.

Palatul Cantacuzino
După război, Enescu începe un turneu prin toată Europa şi câţiva ani stă departe de ţară. În toată această perioadă, compozitorul şi prinţesa Cantacuzino ţin o corespondenţă plină de pasiune şi în 1920, toată lumea ştia că Măruca pleca la Lausanne, în Elveţia, ca să-şi întâlnească amantul.
În 1928, Mişu Cantacuzino moare într-un accident de maşină, iar Măruca devine o femeie liberă. Cu toate acestea nu oficializează relaţia ei cu Enescu, spre mirarea întregului anturaj. Se retrage într-o căsuţă, în spatele palatului, unde creează unul din cele mai importante saloane de mondenităţi şi cultură din perioada interbelică. Aici îl cunoaşte pe filosoful Nae Ionescu, căsătorit, dar separat de soţie. Măruca se îndrăgosteşte nebuneşte de carismaticul profesor, mai tânăr decât ea cu 13 ani. Nae Ionescu apare peste tot alături de Măruca. La Goleşti, într-o casă închiriată de prinţesa, la “Luminiş”, vila lui Enescu de la Sinaia, la Tescani. În tot acest timp, Enescu, cu inima frântă, aşteaptă ca prinţesa să-şi întoarcă iar faţa către el.

Nae Ionescu
Depresie, suferinţa şi salvare prin iubire
După aproape 7 ani de relaţie, tânărul amant al Mărucai Cantacuzino, filosoful Nae Ionescu, îşi părăseşte iubita pentru mai tânăra Cella Delavrancea, o pianistă incredibilă.
Măruca are o cădere psihică, îşi dă foc, are şi câteva episoade psihotice, iar fiii prinţesei, Alice şi Bâzu, cer o evaluare psihiatrică. Medicii decid că prinţesa nu mai are capacitatea de a-şi administra singură averea.
În toată această perioadă, Enescu o susţine pe iubirea vieţii lui (inclusiv financiar) şi o veghează îndeaproape ca să mănânce şi să mai ţină legătura cu lumea.
În aproape 2 ani, Măruca îşi revine şi acceptă cererea în căsătorie a marelui compozitor. Martoră la eveniment este şi…Cella, cea care acum era iubita oficială a filosofului care îi frânsese inima prinţesei Cantacuzino.

Cella Delavrancea
Măruca şi Enescu au rămas împreună până la moartea compozitorului, în 1955. Măruca i-a supravieţuit încă 13 ani, iar amândoi sunt înmormântaţi alături, în Cimitirul Pere Lachaise din Paris.

Româncele şi saloanele lor literare (I)

Antz — Thu, 05 Jan 2012 08:47:56 +0000

Dacă vrei să te îmbraci ca Anna de Noailles:

Un titlu nobiliar, frumuseţe, talent artistic, graţie, vioiciune, bani (mulţi bani!!!) şi un salon literar. Toate acestea erau accesorii esenţiale pentru a fi o celebritate în high society-ul de sfârşit de secol 19 şi prima jumătate a secoului 20. La Paris, Londra sau Rio de Janeiro, româncele aveau ceva în plus: exotismul asigurat de originea dintr-o ţara percepută ca îndepărtată. Puţină lume ştie despre succesul femeilor românce în rândul protipendadei culturale europene şi chiar mondiale până în cel de-al doilea război mondial. Toţi ştiu de chic-ul parizian şi-l admiră necondiţionat. Dar nu ştiu de eleganţa, şarmul şi influenţa româncelor care ţineau saloane literare în marile capitale ale lumii. Erau, mai ales la Paris, recunoscute ca frumoase, deştepte, talentate şi teribil de fascinante. Spiritul cultivat, bunul gust, talentul diplomatic şi politic, galanteriile şi frivolităţile graţioase îşi făceau templul în saloanele doamnelor.

Anna de Noailles

Talentată şi apoi şi frumoasă. Şi foarte mondenă. Este una dintre româncele care au ţinut saloane literare de succes în Parisul anilor 20.
“Mică şi excepţională…oricând o găseai între prânz şi 8 seara în dormitorul ei. Era reconfortant să crezi că murea în timpul zilei şi cina seara. E dificil să descrii precis elocvenţa Annei. Începea ca o incantaţie, ca sunetul provocat de paşii unei dansatoare de flamenco pe treptele unei scări. Încet, fervoarea îşi găsea ritmul; vorbele veneau cu uşurinţă, te învăluiau inevitabil. Selectate şi irezistibile, acestea cădeau ca o ploaie deasupra audienţei. Publicul ei era uimit ca Oedip în faţa Sfinxului”. Aşa o descria Violet Trefusis pe Anna de Noailles, născută Brâncoveanu.

Era intuitivă, avea curajul improvizaţiei şi siguranţă de sine şi toate acestea îi dădeau un şarm teribil. Se spune că a scris odată un eseu despre Spania fără să fi fost acolo vreodată. A fost aclamată de contemporanii ei, de la Annunzio, Pierre Loti, Francis Jammes, Andre Gide, Gabriela Mistral, Colette, Paul Valéry, Jean Cocteau, Francois Mauriac, Paul Hervieu, Paul Claudel, Max Jacob si până la Marcel Proust, admiratorul ei fervent.
Toţi veneau în salonul ei şi se lăsau fascinaţi de ea şi stilul ei de viaţă spectaculos.
Anna, si celelalte din grupul “femeilor savante est-europene”, celebre în Paris, erau considerate “exotice, nevrotice şi despotice”.

Elvira Popescu

Povestea ei este una excepţională. La 16 ani se mărită cu un cunoscut actor al epocii; doi ani mai târziu joacă pe scena Naţionalului. Obţine roluri în unele dintre primele filme ale secolulului 20, devine la doar 25 de ani directoare de teatru şi este cea care înfiinţează un altul. 5 ani mai târziu, Verneuil este cucerit de jocul, dar şi de farmecele ei şi îi face o ofertă: să meargă să joace la Paris. Elvira acceptă şi devine Elvire. Elvire Popesco. Verneuil îi adora frumuseţea, talentul, dar şi accentul românesc şi furculisioanele (cuvintele româneşti pe care le pronunţa franţuzeşte: „donne-moi la scrumiѐre” ; corect: „passe-moi la cendrier”). Nu doar Verneuil a fost cucerit, ci şi publicul francez care a adorat-o atât de tare încât a devenit pentru ei ”Notre Dame du Théatre”.

O adevarată legendă, în anii 80 a avut cel mai popular salon literar din Paris, situat pe Avenue Foch. Era frecventat de toată lumea bună a metropolei franceze, din politică, arte şi modă. De la preşedinţi de stat – d’Estaing şi Chirac,- la celebrul finanţist Guy Rothschild şi creatorul de modă la Pierre Cardin.
Nu era primul salon literar ţinut de Elvira Popescu. În anii 30 a cumpărat un castel ”Chateau du Mezy” care fusese construit de arhitectul avangardist Robert Mallet Stevens pentru designerul Paul Poiret. Falimentul a venit peste designer pe neaşteptate, aşa că acesta a fost nevoit să vândă clădirea înainte de a o finaliza. Elvira Popescu l-a angajat pe Paul Boyer să-l transfrome într-un imens transatlantic. Vreme de 30 de ani, Elvire Popesco a întreţinut pe acest „vas de croazieră” culturală şi estetică „tout Paris”.
Acum castelul aparţine familiei Fabergé care încearcă sa-l restaureze după planurile iniţiale avangardiste.

Elena Văcărescu

„Si tu le voulais mon âme à la tienne
Porterait sa fleur éclose pour toi
Mon âme n’a rien qui ne t’apartienne
Tu pourrais cueillir son rêve et sa foi”
Versuri delicate şi romantice scrise de Elena Văcărescu şi cântate de minunatul Tino Rossi.
Elena Văcărescu, cunoscută de francezi drept Hélѐne Vacarésco a fost una dintre femeile admirate şi influente ale Parisului. O poetesă extrem de talentată – a fost de 2 ori laureată a Academiei Franceze, un diplomat de succes, o traducătoare excepţională în franceză a operelor lui Mihai Eminescu, Lucian Blaga, Octavian Goga, George Topârceanu, Ion Minulescu şi Ion Vinea; a creat premiul “Femina Vacaresco”, premiu care e decernat şi astăzi femeilor poete. A susţinut intens interesele României la Paris, reprezentând delegaţia română la Conferinţa de Pace de la Paris, mai târziu participând la sesiunile de la Geneva dedicate formării Ligii Naţiunilor. În 1927 primeşte Legiunea de onoare.
O femeie remarcabilă în multe domenii, Elena Văcărescu era descendenta unei familii vechi de nobili politicieni şi poeţi.
A studiat la Paris, unde a avut şansa să-i cunoască pe Leconte de Lisle şi Victor Hugo. A urmat cursuri de filozofie, estetică şi istorie la Sorbona şi cursuri de poezie împreună cu Sully Prudhomme.

Regina Elisabeta a invitat-o să facă parte din anturajul ei în 1888, fiind interesată de proecupările literare ale Elenei.
Prinţul Ferdinand de Hohenzollern – Sigmaringen, cel desemnat de Carol I drept succesorul său, o cunoaşte prin Carmen – Sylva şi se îndrăgosteşte de ea. Iubirea lor e încurajată şi susţinută de regină, astfel că în mai 1891 cei doi se logodesc. O lună mai târziu, logodna este ruptă ca urmare a presiunilor politice.
Elena Văcărescu este obligată să părăsească ţara. Pentru ea începe în acest moment perioada pariziană, una plină de succese literare, prietenii extraordinare, activităţi politice şi culturale. În 1898 ţinea un salon literar pe Rue de Chailot nr. 7, frecventat de toate numele importante ale culturii franceze din epocă.

Martha Bibescu

A adunat de-a lungul vremurilor atâtea laude şi atâtea invidii încât e greu să descriem concis personalitatea şi influenţa în epocă a Marthei Bibescu.
A fost fiica Marthei Lahovary, cea care făcea parte dintre cele mai vechi şi mai ilustre familii româneşti, cu tradiţie politică, diplomatică şi culturală. Păstrează şi ea tradiţia şi devine romancieră, poetă, om politic şi memorialistă.
Prima sa carte „Les huit Paradis” (1908) a fost premiată de Academia Franceză şi a deschis seria unei opere prolifice, scriind romane autobiografice sau istorice, note de călătorie, poeme, cugetări, corespondenţă, biografii istorice, semnate în parte sub pseudonimul Lucille Decaux. Barrés si Montesquiou îi laudă talentul scriitoricesc, considerându-i debutul promiţător. La 18 ani avea deja Parisul la picioare şi punea România pe mapa Europei cultivate şi aristocrate.

Cea despre care Charles de Gaulle spunea că „personifică Europa”, a fost considerată drept cea mai inteligentă femeie din Franţa. Românca avea o combinaţie rară de frumuseţe fizică, erudiţie, talent scriitoricesc şi oratoric şi bineînţeles, inteligenţă.
„….era foarte frumoasă şi atractivă, cu nişte ochi verzi, cu irizaţii violet, cu un păr şi un ten fără cusur, în armonie cu nasul, foarte puţin acvilin. Pe lângă toate acestea, avea o inteligenţă remarcabilă, o erudţie extraordinară şi o voce extrem de muzicală, într-o franceză impecabilă. Toate, alături de pozţtia ei socială eminentă. Nu mai e nevoie să spun antipatia pe care o năştea în rândul femeilor din cauza mulţimii de admiratori”, Matyla Ghyka despre Marthe Bibesco în cartea „The world mine oyster”,

Regele Alfonso XIII-lea al Spaniei a fost teribil de îndrăgostit de ea, existând cel puţin un moment intim între ei, evocat de Martha în memoriile sale:
„Nu voi uita niciodată sărutul lui, atât de proaspăt, de cast într-un mod ciudat, de insistenţ, căutându-mi buzele şi pecetluindu-le cu ale sale…”
Rivală declarată a Annei de Noailles, Martha Bibescu şi-a folosit farmecele, talentele şi inteligenţa să influenţeze, să cucerească şi să manipuleze personalităţi importante ale secolului 20: de la George al V-lea, la Clemenceau, Ramsey MacDonald, Paul Valéry, Paul Claudel şi Marcel Proust.
Saloanele sale literare, de la Mogoşoaia şi mai târziu la Paris, erau locurile în care arta, inteligenţa, diplomaţia româneşti şi franceze se întâlneau sub fermecătorul patronaj al prinţesei românce.

Hélène de Caraman Chimay

Din familia Brâncoveanu, sora Annei de Noailles şi a lui Constantin Brâncoveanu, măritată cu prinţul Alexandre de Caraman Chimay, avea şi ea un salon literar prizat cu succes de lumea literară pariziană a epocii. Marcel Proust dejuna în fiecare miercuri în casa prinţesei situată în Avenue Georges Mandel, iar bârfele vremii insinuau că acesta îi scria prinţesei foarte multe scrisori pe care sora sa, Anna de Noailles, le-a publicat mai târziu, ca fiind adresate ei.

VA URMA!

George Enescu

Antz — Sun, 27 Nov 2011 21:42:10 +0000

Dacă vrei să te îmbraci ca maestrul George Enescu:

Castelul Peleş, Sinaia – 1898

Tânărul George Enescu, proaspăt întors de la Paris şi Carmen Sylva, cea despre care se spune că iubeşte muzica mai mult decât orice.

Enescu are 17 ani, a intrat sub protectoratul reginei, a doua vice mamă, cum îi place ei să-şi spună, şi e fericit că poate să-şi încerce noua vioară Stradivarius (cumpărată cu bani strânşi prin “colectă şi subscripţie publică”). Regina are ochii îndreptaţi spre Grigoraş Dinicu, alt protégé al său, dar e cu gândul la privirea de sfinx a compozitorului-adolescent.

Ce cântă cei trei în această clipă memorabilă? Poate sonata de Vinteuil, despre care Proust va spune mai târziu că “ii place cum o cântă Enesco”

George e un homme à la mode, îmbrăcat impecabil, comme il faut: sack-coat (sacou), vestă, pantaloni – toate în aceeaşi culoare: navy-blue, şosete negre, pantofi Derby negri, cămaşă albă, scrobită, cu gulerul înalt şi vârfurile îndoite, cravata Ascot.

Mai cool de atât nu se poate.