Elena Constantinescu (cunoscută ca Helen O’Brien) – trup de balerină, minte de inginer, Clubul Evei, servicii ale plăcerii, KGB şi MI5

Elena Constantinescu e una din cele mai cunoscute spioance britanice din secolul trecut. A fost implicată în multe scandaluri sexuale şi intrigi care au dus la demisii de miniştri, secretari de stat şi chiar la cea a primului -ministru al Marii Britanii, Harold Macmillan.
Elena s-a născut în România şi era nepoata fostului ministru de finanţe Mircea Cancicov, fiica unui mare proprietar de imobile din Bucureşti şi a unei ducese rusoaice de origine germană.
Toată adolescenţa a fost fascinată de cluburile de noapte din Bucureşti şi de atunci visa să aibă o astfel de afacere numai a ei. A avut o tinereţe foarte zbuciumată şi plină de aventură. A învăţat călărie de la prizonieri cazaci, a luat cursuri de pilotaj în satul natal cu un avion condus de un locotenent neamţ, a fost urmarită de cavaleria rusă şi s-a căsătorit foarte devreme cu Kenneth Archer, un ofiţer aviator în Royal Air Force. La o lună după mariaj, Elena rămâne văduvă, după ce soţul ei este împuşcat mortal.  Tânăra văduvă Archer nu este pe placul autorităţilor comuniste, care o obligă să părăsească România în 48 de ore, pentru că avea legături prea strânse cu armata britanică.

Elena pleacă în ţara soţului ei şi aici trebuie să se lupte cu socrii, care o acuză ca ea ar fi fost la originea omorului lui Kenneth.
Elena, devenita Helen reuşeşte să-şi dovedească nevinovăţia şi ca să se întreţina îşi găseşte şi un job de hostess într-un club de noapte. Proprietarul era Jimmy O’Brien, care se îndrăgosteşte nebuneşte de miniona blondă din Balcani, mare amatoare de dans şi de ţigarete franţuzeşti.
Helen O’Brien şi soţul ei îşi deschid 5 ani mai târziu unul din cele mai controversate cluburi din Londra, Eve’s, unde scandalurile sexuale, intrigile de spionaj şi poveştile cu amoruri interzise se vor ţine lanţ.

Clubul Elenei Constantinescu – “department al Ministerului de Externe si Parlamentului britanic”

Localul devine unul preferat al oficialităţilor, miniştrilor, vedetelor şi al ofiţerilor de contrainformaţii britanici,  pentru că Helen a ştiut să-şi aleagă o trupa de balet din 35 de fete superbe, pe care, se spune, le pregătea pentru dans, amor, discuţii discrete şi “legături primejdioase” .
Se spune că Sir Lawrence Dunne, pe atunci judecătorul- şef al Londrei, văzând lista membrilor clubului, a exclamat: “ «Eva» pare să fie un departament al Ministerului de Externe şi al Parlamentului !.”
Acum câţiva ani, cotidianul londonez Daily Mail a făcut publică o listă cu membrii de la Clubul Evei: 9 maharadjahi, 2 sultani, 12 ambasadori, 30 de ataşaţi de ambasadă, 70 de britanici cu titluri nobiliare, mulţi parlamentari sau alţi înalţi demnitari.

Spioni celebri- clienţii Elenei Constantinescu
Primul înalt demnitar englez care a devenit membru al clubului a fost ministrul apărării, John Profumo (implicat mai târziu într-un scandal sexual celebru în epoca, “afacerea Profumo”, cu o protagonistă- fostă angajată a clubului lui Helen şi amantă şi a unui agent KGB).

John Profumo si amanta

Se spune ca Helen a jucat un rol important şi într-o acţiune MI5 de îndepărtare de la putere a dictatorul ugandez Idi Amin Dada. Ca să afle informaţii importante despre dictator, serviciul secret englez a apelat la o metodă veche de când lumea; i-au băgat pe gât o frumoasă blondă platinată, iar Clubul Eva a fost ales pentru întâlnirea “întâmplătoare” între cei doi.

Dictatorul Amin Dada

Printre clienţii de la Eve’s au fost şi tovarăşi ruşi. Unul dintre cei mai importanţi oaspeţi ai lui Helen era un anume Rajkov, care s-a dovedit a fi colonel KGB, fiind mai apoi arestat în Hong-Kong pentru spionaj. Un alt client de la Eva a fost celebrul spion ceh Frolic, a cărui fugă în SUA a zguduit spionajul blocului comunist; el a dat către MI 5 o listă cu 102 nume ale unor agenţi acoperiţi KGB din Marea Britanie.
Poveştile de la Eve’s sunt toate spectaculoase, iar doamna O’Bien, fostă Constantinescu a trăit până la 79 de ani ca să le povestească lumii. A revenit în Romania după 1989 cu o o asociaţie de caritate şi ultimii ani din viaţă şi i-a petrecut aproape de satul în care s-a născut.

Vera Atkins – “Cea mai importantă agentă secretă din cel de-al doilea Război Mondial”

William Stevenson, unul din biografii Verei Maria Rosenberg spunea despre ea că era o femeie care, deşi avea o înfăţişare plăcută, “nu a fost niciodată iubită”. Comportamentul său era mai degrabă “rece şi distant”.
Debutul Verei ca spion economic
Vera s-a născut la Bucureşti, într-o familie evreiască. Numele Atkins şi l-a luat ani mai târziu, după numele de fată al mamei sale, fiica unor industriaşi din Africa de Sud.
Biografii oficiali ai Verei spun că primele relaţii ale agentei cu serviciile de spionaj britanice au început înainte de râzboi, când, fiind funcţionară angajată a unei companii de petrol, le-a furnizat ofiţerilor MI5 informaţii importante.

În 1933, familia Rosenberg emigrează în Anglia, iar Vera studiază limbile moderne în Paris, la Sorbona. După începerea războiului, se reîntoarce în Anglia, iar în 1941 este angajata a secţiei franceze a SOE, devenind ofiţer de informaţii. Vera este o vedetă a serviciilor secrete, un profesionist extraordinar, fiind antrenorul a 470 de agenti secreţi (dintre care 39 erau femei) care urmau să fie trimişi în Franţa, în acea epocă sub ocupaţie nazistă.
După încheierea războiului, din proprie iniţiativă, Vera a plecat în Germania pentru a investiga motivele şi împrejurările dispariţiei a 118 agenţi, dintre care 13 femei, cei mai multi ucişi în lagărele de concentrare naziste. În 1987 Vera Atkins a primit titlul de Comandor al Legiunii de Onoare şi medalia “Crucea de război”.

Vera a fost una din cele mai importante spioance din al doilea război mondial şi se pare că figura sa a inspirat personajul Miss Moneypenny din seria de romane “James Bond” ale lui Ian Fleming.

Veturia Goga- marea iubire a lui Goga, “privighetoarea lui Hitler” şi “muza lui Antonescu”

Presa interbelică e plină de caricaturi, pamflete, ştiri de scandal cu Veturia. Şi nici nu avea cum să fie altfel. Pentru că în acele vremuri, povestea de dragoste tumultoasă dintre Octavian Goga (ministru în acea perioadă şi căsătorit cu Hortensia Cosma) şi “Julieta lui fanată” (măritată şi ea cu Lazăr Triteanu) a fost ştirea de lume numărul 1. Iar de atunci, întâmplările extraordinare şi scandalurile s-au ţinut lanţ de viaţa frumoasei şi talentatei Veturia Goga.
Veturia Goga – actriţă, poliglotă, soprană şi amantă de ministru
Veturia vine dintr-o veche familie românească , a  preotului Zevedei Mureşan şi a avut o educaţie aleasă, în particular sau la pensionul săsesc din Sibiu. La 14 ani era fluentă în germană, franceză, maghiară şi se pregătea deja pentru o carieră în domeniul artistic: muzică şi actorie.
La 14 noiembrie 1909 regele Carol I îi acordă Medalia „Bene Merenti”, pentru realizările în cultura muzicală românească, iar în 1912, susţine mai multe concerte, acompaniată de George Enescu sau Cella.

Povestea de dragoste dintre Veturia şi Octavian Goga a fost blamată de unii, admirată de alţii şi în epocă multă lume spunea că e una plină de curaj, împotriva curentului şi foarte puternică.
În timpul primului război mondial relaţia dintre ei a devenit mai apropiată şi, imediat după război, au hotărât să-şi unească destinele, în ciuda faptului că amândoi erau căsătoriţi. Nici familiile, nici clevetirile societăţii nu i-au interesat şi au rămas împreună chiar şi în moarte, fiind aşezaţi pe rând în “mausoleul iubirii” de la Ciucea, Goga în 1938, Veturia 41 de ani mai târziu.

Controversele cele mai mari au început să apară după moartea lui Octavian Goga şi speculaţiile conform cărora se spunea că Goga ar fi fost otrăvit cu bautura, la fostul hotel Continental, pe atunci New York.
Mircea Goga, profesor la Sorbona şi stranepotul din prima căsătorie a poetului, la aproape 30 de ani după moartea Veturiei a publicat „Veturia Goga, Privighetoarea lui Hitler“, o biografie a soţiei fostului prim-ministru al Romaniei. Cele 700 de pagini despre viaţa mătuşii prin alianţă a lui Mircea Goga au readus în prim-plan carisma, ipotezele despre trădări şi spionaj ale controversatei cântăreţe de operă, Veturia Goga.

„Am scris povestea vieţii ei mai ales dintr-un profund sentiment justiţiar“, marturisea autorul. „Acela că românii trebuie să înceteze a mai taxa memoria lui Octavian Goga pentru faptele săvârşite de văduva lui“.
Veturia – “turnătoarea lui Goga”?

Mircea Goga spune că povestea de dragoste dintre Veturia şi Octavian, plină de speculaţii, uneltiri şi ipoteze despre trădări de ţară, s-a înfiripat pe când cei doi aveau în jur de 40 de ani.
Strănepotul scriitorului o descrie pe Veturia ca pe o femeie cerebrală, care îşi mai pierduse din nurii tinereţii şi e convins că ipoteza unei iubiri fulgerătoare puse doar pe seama acelei “crize de patruzeci de ani” a lui Octavian Goga este prea la îndemână.
Mulţi specialişti în muzică şi publicişti pasionaţi de istorie au considerat că Veturia a fost mereu acuzată pe nedrept şi ca prin căsătoria cu Octavian Goga ea şi-a asumat un destin trist. După ce ar fi abandonat, ca soprană, o carieră artistică de excepţie, prin căsătoria cu Octavian Goga, aceasta ar fi acceptat şi exilul voluntar la Ciucea, pentru a administra domeniul şi castelul cumpărate de prima soţie a poetului ardelean.

Strănepotul Mircea Goga, însă, nu este de acord. El spune ca Veturia avea o personalitate “neguroasă” şi că tot comportamemtul ei şi renunţările au fost de fapt, instrumente ale trădării şi intrigilor:
„«Privighetoare a României» pe scena Bayreuth-ului wagnerian de la începutul secolului trecut, recrutată în 1914 ca agent secret al Berlinului, Veturia Goga a urcat cu vremea toate treptele ierarhiei de umbră a nazismului. Metamorfozată în «Privighetoarea lui Carol II», Eminenţa cenuşie, egeria şi Marea Doamnă a dictaturii antonesciene, l-a slujit pe Hitler, către care «şi-a ciripit» propriul soţ, pe Octavian Goga, dar şi pe Carol II, pe Mareşal, ca, de altfel, pe toţi cei din însuşi staff-ul celui de-al III-lea Reich şi i-a condus la pierzanie“, scrie Mircea Goga.
„Căsătoria Veturiei cu Octavian Goga n-a fost pentru ea altceva decât îndeplinirea unei misiuni încredinţate ei de către Serviciile Secrete germane, a căror agentă recrutată încă din 1914 a fost, la Bayreuth“, comentează strănepotul.
Tot subiectul e încă neclar. Iar controveresele rămân deschise. Dar povestea Veturiei este fără pic de îndoială excepţională.

Maria Tănase – mai bună decât Mata Hari

Despre Maria Tanase şi relaţiile ei cu servicile secrete se speculează de multă vreme. Nimeni nu se încumetă înca să dea un răspuns clar. Dar poveştile şi legendele despre Mata Hari a României rămân şi merită spuse.
Istoricul Mihai Pelin, în lucrarea sa “Un veac de spionaj, contraspionaj şi poliţie politică”,  povesteşte că la sfârşitul anilor ’30 artista era foarte apropiată de Maurice Negre, corespondentul de la Bucureşti al agentiei Havas şi rezident al serviciilor speciale franceze. Mai mult, în 1940, Maria face un turneu la Ankara şi Istanbul şi în acea vreme toată lumea ştia că cele doua oraşe erau locul de întâlnire favorit al agenţilor secreţi.

Se spune că tot în anii ’40, Maria Tănase a fost curtată de serviciului secret al armatei germane Abwehr, care a încercat să o recruteze printr-unul din iubiţii divei şi că aceasta a refuzat. Tot istorici susţin că până la urmă Maria Tanase a ajutat Serviciile Secrete Române pe toată perioada celui de-al doilea război mondial.
In 1941, diva a avut o relaţie foarte apropiată cu Alfred de Chastelain, ofiţer în serviciile secrete britanice. În februarie 1941, Alfred părăseşte România şi preia la Istanbul conducerea filialei SOE (structură a spionajului britanic) ce includea şi România.

În Turcia, De Chastelain avea să-i propună Mariei să nu se mai întoarcă în România, oferindu-i un post la radio Londra. Artista însă refuză oferta şi se întoarce în ţară, unde e arestată. Este acuzată că ar fi conlucrat cu reţeaua de spionaj britanic. Probele sunt insuficiente, iar artista este eliberată.
A fost sau nu Maria Tănase agent- secret? Şi-a folosit talentul şi pofta de bărbaţi şi în slujba unor servicii secrete? Dovezi certe nu există, iar legendele despre un destin şi un talent excepţionale ca ale Mariei Tănase nu vor aduce prea curând la lumină adevărul gol-goluţ.
Superbe si intrigante. Vieti mai cool si mai interesante, nu se poate!

Muierile Meyer

Agnes Meyer, prima femeie-reporter angajată la New York Sun, era soţia redactorului- şef de la The Washington Post şi a intrat în anturajul lui Brâncuşi prin intermediul fotografului oficial al publicaţiei americane. Relaţia dintre ei s-a materializat artistic în lucrarea “La Reine Pas Dédaigneuse” şi sunt unele surse care speculează şi o legătură pasională între Brâncuşi şi muza lui de peste Ocean.

Agnes l-a protejat şi l-a promovat mereu pe prietenul ei artist, aducând la el în atelier unele din cele mai importante colecţionare ale vremii. Într-o scrisoare din 1926 îşi anunţa amicul: “ Va veni cu mine şi Miss Beckett, pe care cred că ţi-o aminteşti. Este o prietenă bună a lui Steichen şi a doamnei Picabia. Aduc cu mine şi o sticlă de şampanie. Te rog să nu lucrezi înainte de venirea noastră. Vreau să te ajut cu toate şi de-abia aştept să facem împreună grătarul.”

Agnes avea 3 fiice: Florence, Elizabeth şi Kate. Toate l-au adorat pe maestru, dar Florence, care a venit la Paris în 1929 ca să-şi continue cariera de balerină profesionistă, a trăit o poveste de dragoste incredibilă cu Brâncuşi, care a durat (prelungită de corespondenţă dintre cei doi) pâna în 1947.

„M-am gândit şi mă gândesc mult la tine, tot timpul… Te îmbraţişez mult, mult, mult, mult, mult… Am găsit cercelul tău printre pietrele mele şi mă bucur că e în siguranţă. M-am gândit şi mă gândesc mult la tine, tot timpul… Te îmbrăţişez din adâncul inimii şi te aştept cu cea mai mare dragoste“, îi scriaBrâncuşi lui Florence in 1938.

Cella Delavrancea
Brâncuşi a cunoscut-o pe marea pianistă, Cella Dellavrancea, fiica lui Barbu Delavrancea în 1922, tot în atelierul lui. Tânăra era la Paris la un concert şi a ajuns în curtea lui Neica Costache printr-un prieten miliardar grec, un mare colecţionar de artă. Cumpărase Prinţesa X şi a vrut să-i facă cunoştinta Cellei cu românul care gândise acea minune.

Iata cum îşi aminteşte pianista întâlnirea cu maestrul:
“Ne aştepta. El ne-a deschis uşa. Doi ochi mici, albaştri, mi-au sfredelit privirea din umbra orbitelor adînci. Şiretenie, bănuială, şi o sclipire de ostilitate jucau în ei. M-a întâmpinat cu un glas cântărit:
- Vra să zică, eşti fata lui Barbu Delavrancea… mda… şi cânţi la pian frumos… dar nu de ale noastre.
- Acelea nu sunt pentru pian, dar ştiu toate jocurile noastre ţărăneşti, şi, când le joc, nu mă întrece nimeni.”
Au urmat un flirt elegant şi apoi o poveste de dragoste scurtă dar pasională, pe care au bănuit-o unii dintre apropiaţii lui Brâncuşi şi ai tinerei pianiste.

Nancy Cunard
Nancy Cunard a fost una din cele mai rebele şi mai avangardiste personalităţi feminine din perioada interbelică. Britanica s-a născut într-o familie de milionari din Londra dar toata viaţa ei a negat valorile în care a crescut. A fost o activistă feministă, politică şi a luptat împotriva fascismului şi rasismului.

Prietenul, aghiotantul şi amantul ei perpetuu a fost un pianist de culoare şi toată lumea o admira pentru curajul de a se afişa cu el la toate petrecerile şi evenimentele mondene ale vremii.

Nancy a fost muza multor scritori şi artişti celebri în epocă, fiind foarte apropiată de Lewis Wyndham, Aldous Huxley,Tristan Tzara, Ezra Pound, Ernest Hemingway, Man Ray şi în 1923 a intrat şi în viaţa lui Brâncuşi.
“Era Ajunul Craciunului şi l-am aşezat în capul unei mese înguste de 12 persoane la etaj, la Rotonde”, povesteşte Nancy despre prima ei întâlnire cu artistul român.
Brâncuşi i-a dedicat două lucrări: „Jeune Fille Sophistiquée” şi „Negresa blondă”.
Nancy Cunnard a murit la vârsta de 69 de ani, cântărind doar 26 de kilograme, în Cochin Hôpital, Paris. Şi cei apropiaţi spun că nu a uitat niciodată povestea pasională pe care a trăit-o cu Brâncuşi.

Vera Moore

În 1930, curatorul Jim Ede îl invita pe Brâncuşi la un concert al unei pianiste celebre în epoca, Vera Moore, o neo-zeelandeză evreică, născută într-o familie cu 7 fraţi, toţi muzicieni. Cei doi se întâlnesc după concert şi încep o poveste de dragoste care a durat 4 ani. În cele 40 de scrisori pe care cercetătorii le-au descoperit în arhiva artistului, e descrisă o poveste plină de pasiune din partea lui Brâncuşi. În 1934, din relaţia celor doi se naşte John, unicul copil al sculptorului. Brâncuşi nu-şi recunoaşte nicioadată fiul . John Constantin Brâncuşi Moore, care a devenit fotograf profesionist la Crazy Horse în Paris, povesteşte că şi-a văzut tatăl o singură dată, la el la atelier şi că- şi aminteşte că nu şi-au vorbit absolut deloc.

Peggyţa
În 1922 Peggy Guggenheim, moştenitoarea unei averi fabuloase după ce tatăl ei, un negustor evreu bogat a dispărut odată cu scufundarea Titanicului, vine să cucerească Parisul. Are 20 de ani şi e în căutare “de aventuri sexuale şi artistice”. Cu un cap de om de afaceri şi o rentă anuală foarte consistenta, Peggy decide să facă investiţii în arta modernistă, care se vindea la preţuri foarte bune în epocă.

La sfârşitul anilor 30 intră şi în atelierul lui Brâncuşi şi vrea să cumpere o versiune a “Păsării în văzduh”. Brâncuşi cere 4000 de dolari pe lucrare, Peggy nu vrea să cumpere la preţul ăsta şi decide să obţină o reducere seducându-l pe artist.
Astfel, Brâncuşi devine unul din “sutele de amanţi” care au trecut prin budoarul lui Peggy şi se naşte o relaţie pasională-amicală între artist şi extravaganta americancă. Brâncuşi o alintă Peggyţă, iar Peggyţa îi spune când “ţăran viclean”, când “zeu adevărat”.
În una din biografiile ei, îşi aminteşte cu duioşie:
“Brâncuşi obişnuia să se îmbrace frumos şi să mă scoată în oraş, atunci când nu-mi gătea. Avea un complex al persecuţiei şi întotdeauna era obsedat că oamenii îl spionează. Mă iubea foarte mult…”

Relaţia dintre Brâncuşi şi Peggyţă a durat până în 1940, când Guggenheim s-a întors în America din cauza războiului. Înainte de plecare, la mai bine de 1 an de la startul negocierii, Peggy se decide să dea 4000 de dolari pe “Pasărea în văzduh” (dar după ce schimbase suma în franci francezi, ca să câştige cam 400 de dolari) şi descrie ultima întâlnire dintre ea şi Brâncuşi:
„El mi-a adus Pasărea la maşină , cu lacrimile curgându-i pe obraji. Nu ştiu dacă plângea pentru că nu voia să se despartă de sculptura lui sau pentru că nu mă va mai vedea niciodată”.

Arethia
La începutul anilor ‘30, Liga Femeilor din Gorj, condusă de soţia primului- ministru al României, Gheorghe Tătărescu, îl aduce în Romania pe Brâncuşi şi-l angajează pentru construirea unui monument închinat eroilor.

Arethia Tătărăscu (centru) şi Brâncuşi

Datorită Arethiei Tătărescu, la Târgu Jiu, în 1937, au fost inaugurate cele 3 capodopere semnate de Brâncuşi: : Masa Tăcerii, Poarta Sărutului şi Coloana fără sfârşit. Brâncuşi a admirat-o teribil pe “marea doamnă a Gorjului” şi sunt unele speculaţii care spun ca între cei doi a fost un pic mai mult decât o relaţie amicală. De iubit, nu ştim dacă doamna Arethia l-a iubit dar de admirat…

Lizica şi Irina Codreanu
În 1920, în atelierul lui Brâncuşi intra elegantă şi graţioasă, Lizica Codreanu. Este sora Irinei Codreanu, sculptoriţa- elevă a maestrului şi este balerină în compania Diaghilev’s Ballets Russes. Rafinată şi extravagantă, Lizica i se lipeşte de suflet lui Brâncuşi şi informaţiile despre relaţia celor doi înclină mai degrabă spre o afecţiune paternă din partea Neicii Costache.

Sculptură semnată Irina Codreanu

Dar sunt unii pasionaţi de biografia sculptorului care susţin că Lizica era îndrăgostită, la fel ca sora ei, de Brâncuşi.
Dacă Irina i-a fost elevă maestrului, Lizica i-a fost muză. În 1922, Brâncuşi construieşte o serie de 3 costume de scenă pentru “Gymnopedies”, baletul lui Eric Satie.

In 1926, Irana Frachon îi trimite o carte poştală maestrului, tocmai din Teheran, la 14 ani de când îi pozase pentru Baronesa R.F. În mesaj îl salută cu multă duioşie pe Brâncuşi şi întreabă cu grijă şi simpatie despre surorile Codreanu. Ca şi cum cele 2 surori ar fi fost unele din cele mai importante persoane din viaţa maestrului.

Berenice Abbott
În 1921, Berenice Abbott, o americancă artistă care era prietenă cu Man Ray şi Marcel Duchamp trece Oceanul şi decide să trăiască la Paris. După ce lucreaza câteva luni în atelierul lui Bourdelle, Man Ray, prietenul (şi iubitul ei) o aduce în atelierul lui Brâncuşi, care-i devine profesor.
Între cei doi se leagă o relaţie ambiguă, unii cunoscuţi ai lui Berenice din acea perioadă bănuind o poveste pasională între cei 2.

După ucenicia din atelierul lui Brâncuşi, Berenice a renunţat la sculptură şi a început să studieze fotografia de la Man Ray. În anii 30, Berenice Abbott a devenit una din cele mai cunoscute şi mai titrate fotografe ale New York-ului.

Sonia

În ultimii ani de viaţă ai  maestrului, cea mai apropiată persoană a lui Brâncuşi a fost tot o femeie. Era pictoriţă şi se numea Sonia Terk-Delaunay. Ea l-a convins pe artist să-şi facă un testament prin care să clarifice cine va trebui să aibă grijă de operele sale de artă şi de atelier. Din jurnalele şi caietele ei de notiţe, urmaşii artistului dornici să afle mai multe despre omul Brâncuşi au reuşit sa ţeasă unele din poveştile minunate, pline de vână şi savoare dintre Brancuşi şi femeile sale…Mai puţin pe cea dintre Neica Costache şi Maria…

Maria Tănase

Întâlnirea dintre Maria Tănase şi Brâncuşi s-a intâmplat în anii ’30, la Paris. Aici s-au îndrăgostit nebuneşte unul de celălalt şi a urmat o poveste cu năbădăi, certuri, gelozii şi bocete.

În 1961, la Târgu Jiu, după un chef cu 16 sticle de vin şi mulţi lăutari care au cântat toată noaptea, Maria Tănase a povestit prietenilor de pahar toată istoria iubirii ei cu Neica Costache.

În anii ‘30, Dimitrie Gusti a organizat o expoziţie de artă populară la Paris.

“Gusti auzise de neica Costică şi ne-am dus să-i facem o vizită. Şi el ne-a oferit o masă”, povestea Tănase.

„Privighetoarea cântecului Românesc”, cum a numit-o Sfântul din Montparnasse, nesătula de cântec şi de dragoste nebună, a profitat de generozitatea gazdei şi de tot ce-i putea oferi virilul ei oltean.

S-au pupat, după care n-a mai cântat la restaurantul unde-o adusese Dimitrie Gusti să ţină recital. Nu s-a mai desprins de neica Costache preţ de două zile şi două nopţi. Nopţi de cântec şi nopţi de dragoste.

Gusti s-a făcut foc şi pară, i-a dat paşaportul Mariei şi n-a mai vrut să vorbească cu ea.

Dar Mariei nu i-a păsat. Era înnebunită după Brâncuşi. A urmat o relaţie cu întreruperi, vreme de 2 ani.

“Când te ascult cum le zici, Mărie, aş fi în stare să dăltuiesc pentru fiecare cântec de-al nostru câte o Pasăre Măiastră!”, îi spunea  maestrul iubitei lui.

În primăvara lui 1939 cei doi au fost împreună la New York, la o mare expoziţie internaţională la World Fair. Maria Tănase a avut atunci un succes incredibil, mai ales după ce i-a cântat preşedintelui SUA, Franklin Roosvelt. In epocă se povestea cu umor despre piesa interpretată de Maria Tănase în faţa gazdei sale puternice: „Ţine, Leano, curu’ zvelt!” (sau „Ţine, Leano, cu Roosvelt!”)

În acelaşi an, Maria îl părăseşte pe Brâncuşi, care gelos şi ranit îşi ironiza fosta iubită cu orice prilej: «Nu-i o cântăreaţă, bă, ci o bocitoare!», spunea neica Costache cunoscuţilor.

«Locul ei predestinat se află la înmormântări, iar nu la ospeţe. Să încerce să cânte la Opera cea Mare din Paris sau la Opera din Bucureşti».

Gelozia, bate-o vina…
Căci pân’ la urma şi Brancuşi a fost om şi a suferit ca un bărbat rănit de prea multă dragoste şi părăsit de iubita mai tânără cu 37 de ani.

Se spune că marii maeştri au destine care nu trebuie privite ca cele de oameni normali, cu trai de rând. Dar ăsta-i tot şarmul şi bucuria poveştilor de viaţă superbe ale celor mai iubiţi şi aleşi dintre pamânteni. Care au creat magistral şi au trăit din plin, fără limite.

Mai cool decât neica Costache nu se poate !