Iubirile şi muzele maestrului
Legenda spune că Maestrul link aici http://www.brancusi.com/ a plecat pe jos, în căutarea liniştii şi că n-a găsit-o pentru că nu era pentru el. Dar drumul a fost incredibil, epopeic şi plin de har.
Că a fost un artist impecabil, revoluţionar, genial, o ştie toată lumea. Dar câţi se uită la fotografia de mai jos şi se gândesc că Brancuşi a fost un bărbat răvăşitor?

Om fi noi muieri nebunatice şi mereu în căutare de frivol, dar adevărul loveşte de dincolo de fotografii.

Privirea lui Brâncuşi răscoleşte. Ne-am uitat la el un ceas întreg şi nu ne-am putut desprinde. Cu aşa o căutătură, asemenea atitudine şi chip, n-avea cum să nu iubească mult Maestrul. Şi să nu povestească despre el, toate iubitele lui.

Spălătoreasa Ioana
Despre primele iubiri ale lui Brancusi, de la Hobiţa sau din perioada studenţiei, nu ştie nimeni mare lucru. Trebuie să fi fost fete oacheşe, deştepte şi futeşe.
Singura despre care au povestit unii şi altii a fost Ioana. O spălătoareasă din Craiova, pe care Brâncuşi a cerut-o în căsătorie când avea numai 18 ani. Cine ştie ce s-ar fi întâmplat cu Neica Costache dacă Ioana ar fi spus da?
Margit Pogany
Prima iubire celebră din viaţa lui Brâncuşi a fost Margit Pogany.
În 1913 Brâncuşi expune în Statele Unite lucrarea Domnişoara Pogany. Sculptura are un succes fabulos. Ochii enormi, celeşti şi capul ovoid au stârnit controverse, chiar şi ironii, însă sensibilitatea lucrării a învins.
Iar povestea sculptată a domnişoarei cu mâinile împreunate şi chipul fin ascunde o dragoste care a durat 26 de ani.
Brâncuşi a cunoscut-o pe pictoriţa unguroaică în 1909, când tânăra i-a devenit model. Maestrul o alinta pe fiica doctorului parizian Pogany, „ibovnica nemuritoare”.

Margit Pogany

„Am pozat pentru el de mai multe ori. De fiecare dată, începea şi termina un nou bust. Fiecare era frumos, minunat de real. Eu îl rugam să-l păstreze ca variantă finală, dar el izbucnea mereu în râs şi arunca bustul înapoi, în lada cu lut din colţul atelierului – spre marea mea dezamăgire“.
Nu există certitudini. Dar sunt destui cei care povestesc că tânăra Margit s-a iubit nebuneşte cu Brâncuşi, că după război, unguroaica a emigrat în Australia unde timp de 30 de ani a ţinut o corespondenţă superbă cu maestrul. Iar ceea ce fusese o pasiune de tinereţe a devenit o prietenie epistolară sinceră.
Pe 19 ianuarie 1919 Margit Pogany îi scrie lui Brâncuşi din Lausanne: “Tot timpul mă gândesc la tine şi la tandreţea cu care ai avut grijă de mine. Mi-ar fi plăcut să-ţi dau la fel de multă bucurie câtă mi-ai dăruit tu mie”.
În 1914, când Brâncuşi a călătorit până în România, s-a oprit mai întâi în Bucureşti, să-şi viziteze iubita. Din păcate, Pogany nu mai era în oraş şi într-una din scrisori îi împărtaşeşte dezamăgirea: “Este atât de dureros că nu am reuşit să ne revedem!”.

Eileen Lane

Maestrul şi Eileen Lane

În anii ’20, în atelierul lui Brâncuşi intră o irlandezo- americană superbă, nefericită în dragoste (tocmai rupsese logodna cu iubitul ei) şi mai tânără cu 20 de ani decât artistul.
Cei doi încep o idilă, dar tânăra americană se teme de gura lumii pentru că simţea că e o relaţie nepotrivită cu mult mai coptul ei maestru.
Brâncuşi, un om liber şi fără prejudecăţi îşi invită muza şi iubita în ţara lui: „De ce nu vii cu mine în România? Asta îţi va schimba ideile. Nu trebuie să-ţi faci probleme de ce vor zice oamenii, te voi prezenta drept fiica mea”.
Vacanţa celor 2 în România a durat între 11 septembrie şi 7 octombrie 1922, timp în care au vizitat Sinaia, Peştişani şi la întoarcerea spre Paris au mai rămas câteva zile la Roma şi Marsilia.

Cunoscuţii cuplului au speculat că după această călătorie Eileen Lane a început să viseze la rochia de mireasă, dar maestrul i-a lăsat clar de înţeles că nu are chemare de soţ.
Dezamăgită, Eilleen s-a întors la ea acasă, s-a căsătorit şi cu siguranţă s-a mai revăzut cu iubirea din tinereţe. Într-una din scrisorile ei către Brâncuşi mărturisea (1923): “Aş vrea să-ţi mulţumesc pentru întâlnirea de ieri, Brâncuşi. M-am bucurat enorm să te revad. Dar am şi suferit. Mi-a fost teamă să-ţi arăt sentimente pe care nu mai am dreptul să ţi le dezvălui.”
Povestea dintre Brâncuşi şi Eileen Lane a trecut. Dar a rămas posterităţii o sculptură inspirată de personalitatea, fragilitatea şi teama de gura lumii a tinerei lui iubite: “Eileen Lane”.

Prinţesa frigidă

A urmat prinţesa Maria Bonaparte. Moştenitoarea unei mari averi, Maria i-a trecut pragul atelierului lui Brâncuşi tot pentru a poza. Ea a fost modelul pentru controversata Prinţesa X, care a provocat un scandal imens în 1919, când artistul a expus-o la Grand Palais. Toata lumea s-a îngrămădit să comenteze că lucrarea seamănă prea bine cu un falus erect. Dar Brâncuşi a explicat: „Statuia mea, înţelegeţi domnule, este femeia, sinteza însăşi a femeii. Cinci ani am lucrat, şi am simplificat, am făcut materia să spună ceea ce nu se poate rosti. Şi ce este în fond femeia? Un zâmbet între dantele şi fard pe obraji? Nu asta este femeia! Pentru a degaja această entitate, pentru a aduce în domeniul sensibilului acest tip etern de forme efemere, timp de cinci ani am simplificat, am finisat lucrarea. Şi cred că, biruind în cele din urmă, am depăşit materia.”
Explicaţia artistului…fără cusur. Dar gurile rele nu s-au oprit din speculaţii. Mai ales că Marie era pasionată de psihanaliză, era mare prietenă a lui Freud şi una din obsesiile cercetărilor ei psihanalitice au fost erecţia şi frigiditatea.
Eh, bârfe, bârfe, bârfe.

Madame Ricou

Brâncuşi a întâlnit-o pe Léonie Ricou (1875-1928), între 1908-1910. Madame Leonie, o pariziană divorţată şi foarte cultivată era una din cele mai mondene persoane din Parisul Belle Epoque şi în salonul ei de arte din inima Montparnasse-ului (Boulevard Raspail 270) intrau toate personalităţile culturale ale vremii : Guillaume Apollinaire, Alexandre Mercereau, Paul Fort, Giuseppe Ungaretti, Pablo Picasso, Gino Severini, Umberto Boccioni, Julio González, Amedeo Modigliani. Constantin Brâncuşi nu avea cum să lipsească.
Scrisorile pe care Ricou le scria lui Brâncuşi, toate semnate între 1914 şi 1921 nu vorbesc decât despre o relaţie amicală pe care colecţionara o avea cu maestrul. Dar cei care-l ştiau bine pe Brâncuşi au spus deseori că nu se putea ca franţuzoaica să nu fi picat în mrejele românului.

MadameL.R. este lucrarea inspirată de colecţionara Leonie şi a făcut parte din colecţia lui Yves Saint Laurent.

Baronesa R.F


Baronesa Renée Irana Frachon a fost şi ea una din primele admiratoare uluite de talentul lui Brâncuşi şi un alt subiect de speculaţii despre relaţiile dintre artist si muzele sale. Madame Frachon era o mare colecţionară de artă şi în primul deceniu al secolului trecut a intrat în atelierul românului în căautare de opere valoroase, îndrăgostindu-se de cel care a transformat-o în muza sa.
Baronesa R.F. este lucrarea inspirată de povestea de dragoste dintre Brâncuşi şi madame Frachon şi este încadrată de specialiştii în operele lui Brâncuşi în seria „Muzelor adormite”.
Va urma…

Sylvia Sydney
A fost una din cele mai glamuroase şi mai admirate actriţe din generaţia ei şi istoria filmului a clasat-o în zona de “frumuseţi dramatice ale Hollywoodului”.
Sylvia Sydney şi-a început cariera pe Broadway, la 16 ani, în 1927 şi şi-a încheiat-o 70 de ani mai târziu. A fost muza lui Hitchcock şi partenera unor monştri sacri ai Hollywoodului: Spencer Tracy, Gary Cooper, Clark Gable, Humphrey Bogart, Henry Fonda.

A fost considerată una din cele mai frumoase actriţe din cetatea filmului american şi ea spunea că moşteneşte şarmul de la mama ei, Rebecca, o croitoreasă evreică născută lângă Bacău, în România.
Tatăl Sylviei (Sofia, în certificatul de naştere) era de origine rusă şi părinţii ei au divorţat când starul hollywoodian avea 5 ani. Rebecca s-a recăsătorit cu un medic stomatolog, Sydney, care a înfiat-o şi pe Sylvia.

10 ani mai târziu, tânăra îşi începe cariera pe Broadway şi în cei 70 de ani care au urmat, a făcut 42 de filme şi zeci de serii de televiziune.
Sylvia Sydney, fiica Rebeccăi din Bacău, are steaua ei pe “Hollywood Walk of Fame”, 6245 Hollywood Boulevard.

John Randolph
A fost unul din monştrii sacri de pe Broadway, a jucat în premiera musical-ului “Sunetul muzicii”, a fost şeful poliţiei în “Serpico”, bunicul lui Tom Hanks în “You’ve Got Mail” şi tatăl lui Jack Nicholson în “Onoarea familiei Prizzi”.

A câştigat un premiu Emmy şi a fost o figură foarte cunoscută şi controversată la Hollywood. John Randolph e una din legendele cu vieţi incredibile de la Hollywood şi s-a născut din părinţi cu origini în România: familia Cohen, mama-pălărier, tatăl-agent de asigurări.

Johnny Weissmuller

Toata lumea ştie că Tarzan s-a născut în România, într-o familie de şvabi din Timişoara. La 7 luni emigrează împreună cu părinţii în Statele Unite şi aici tatăl îi schimbă numele din Johann în Johnny. La 9 ani, Johnny se îmbolnăveşte de poliomelită şi medicii îi recomandă să facă înot ca să se însănătoşească. În anii ’20, Johnny Weissmuller, americanul născut în România este unul din cei mai buni înotători ai lumii, câştingând la Olimpiadă 5 medalii de aur şi una de bronz. În 1932, devine celebru în toată lumea în rolul lui Tarzan şi strigătul omului-maimuţă interpretat de el este şi azi folosit în filme şi reclame.

A avut 5 soţii, 3 copii şi o viaţă lungă şi spectaculoasă.
Şi totul a început în 1904, la Timişoara.

Bela Lugosi
Ochii înroşiţi, tenul alb, colţii şi pelerina neagră. Faceţi cunoştinţă cu Dracula! Acum 90 de ani nu ştiam cum arată, dar Bela Lugosi, un actor din Lugoj celebru la Hollywood, a creat un personaj pe care azi încercăm să-l construim ca brand de ţară.

Vlad Ţepeş a fost român, Bela Lugosi, Dracula de la Hollywood, aceeaşi origine sănătoasă.
Bela Ferenc Dezso Blasko s-a născut în 1882 în famila unui bancher din Transilvania şi a fost un copil temperamental şi foarte independent care la 12 ani a renunţat la şcoală.
În 1911 Bela pleacă la Budapesta, unde joacă unele roluri în câteva filme ungureşti şi pe scena Teatrului Regal din Ungaria.
Între 1914 şi 1916 este locotenent în armata austro-ungară şi după război pleacă în Austria şi Germania.
În 1920 ajunge în Statele Unite, ca marinar pe un vas comercial şi după 7 ani de actorie în companii mici de teatru din New York, prinde rolul vieţii lui: Dracula pe Broadway.

Piesa are un succes enorm şi când Hollywoodul are nevoie de un Dracula pentru marile ecrane, prima opţiune…nu este Bela. Se pare că studiourile Universal îl voiau pe Lon Chaney în rolul monstrului din Carpaţi. Dar actorul moare înainte de începerea producţiei, iar Dracula este jucat de un actor din Transilvania, de la Lugoj: Bela Lugosi.
Dracula are steaua lui pe Walk of Fame: pe 6340 Hollywood Blvd.

Jean Negulesco
Singurul regizor român care a avut o nominalizare la Oscar este Jean din Craiova. Fiul unui negustor bogat din Craiova, Ion Negulescu pleacă la 20 de ani la Paris. Aici se împrieteneşte cu Brâncuşi, cu Modigliani şi Cocteau, îşi câştigă traiul zilnic spălând vase, ţinând companie doamnelor şi construind scenografii pentru piesele la modă în epocă.

2 ani mai târziu pleacă la New York, cu o iubită şi reuşeşte să ajungă la Hollywood unde lucrează ca scenograf, asistent de producţie, director de lumini şi până la urmă ca regizor.
În 1948, filmul “Johnny Belinda” are un succes extraordinar, interpreta principală, Jane Wyman primind premiul Oscar pentru cea mai bună actriță. Urmează drama “Three Came Home” (“Trei se întorc acasă”, 1950) bazat pe un fapt real din timpul războiului, cu Claudette Colbert, comedia “How to Marry a Millionaire ” (Cum să te căsătorești cu un milionar) cu Marilyn Monroe, primul film pe ecran lat (Cinemascop).

Jean Negulesco intră în studiourile “20th Century-Fox”, unde continuă să lucreze până în anul 1970, când realizează ultimele sale filme, “Hello-Good-bye” și “The Invincible Six ” (“Cei șase invincibili”).
Jean din Craiova a cucerit Hollywoodul.
Va urma.

Călătoria pe ape a principesei Ileana în drum spre Argentina
“Un ultim rămas-bun de la mica şi îndrăgita noastră casă. De la camera mea cu fotgrafiile minunate si patul confortabil; de la binecunoscutele mese şi scaune. La revedere, scumpă casă. Nu o să te mai văd niciodată. Aceasta este ultima dată”, scria Prinţesa Ileana despre momentul părăsirii României, pe 7 ianuarie 1948, ora 3:30, după-amiaza.
La plecarea din ţară, prinţesa ia cu ea într-o cutie o fărâmă de pământ românesc liber.
Când gardienii comunişti, percheziţionând familia Principesei, au găsit în bagajele ei un “vanity case” de aur. Domniţa le-a spus: nu e de aur şi nici nu e o pudrieră. Această cutie nu înseamnă nimic pentru dumneavoastră, dar înseamnă totul pentru mine”.

După trei ani, trebuie să se mute în State, pentru a-şi plăti datoriile. . Îşi vinde celebra diademă, tiara pe care o purtase mama ei, regina Maria. Ştie că numele de Habsburg nu mai înseamnă nimic şi povesteşte cât de ciudat i se pare apelul postaşului: „Habsburg here?“.

Domniţa Ileana, purtând diadema celebră.

Aici începe o viaţă austeră şi devine o femeie obişnuită, învăţând să gătească, să spele vasele, să facă piaţa, să muncească pentru hrana zilnică a copiilor. Ține conferinţe despre pace şi despre România.

Principesa Ileana, la piaţă.

Maggie şi Herzi o ajută pe mama lor, principesa Ileana, la întinsul rufelor la uscat.

În 1954 divorţează şi se recăsătoreşte imediat cu doctorul Stefan Issarescu, în orasul Newton din Massachussets.

Divorţează iar, doisprezece ani mai târziu. Prinţesa se călugăreşte în 1961, la mânăstirea din Bussy, Franţa. Probabil ca urmare a suferinţei provocate de moarte fiicei sale Minola, gravidă în momentul tragediei, şi de îmbolnăvirea fiului cel mare, Ştefan, de encefalită.

După 1989, Maica Alexandra (fostă principesa Ileana), vine la Castelul Bran, ultima ei reşedinţă în ţara unde s-a născut şi iubit-o. Localnicii au primit-o cu emoţie şi căldură. IAr ea, cu vorba domoală şi caldă li s-a adresat cu înţelepciune: “TREBUIE SĂ ÎMBĂTRÂNEŞTI FRUMOS ŞI SĂ TE ÎNDEPĂRTEZI NATURAL DE LUCRURILE PE CARE NU LE MAI POŢI FACE”.
Ileana, prinţesa de România, cea care, indiferent de împrejurări, şi-a păstrat surâsul pe buze, demnă şi plină de curaj, gata să-i ajute pe toţi din jur, ne face sa ne fie dor de România ei. Netrăită şi nevăzută de noi, dar citită şi povestită de bunici.
Mai cool de atât nu se poate.

Toată lumea o iubeşte pe Cezara. Toţi o admiră, o invidiază, o privesc fascinaţi când apare pe scenă.

E una din cele mai frumoase actriţe din România şi legendele urbane despre poveştile ei de dragoste sunt pe buzele tuturor iubitorilor de bârfe, în vremuri când revistele-tabloid n-au nicio şansă să apară la tarabe.

Unii spun că Florin Piersic e înnebunit după ea, alţii bagă mâna în foc pentru nebuniile pe care Costel Constantin le face pentru partenera lui de scena.

Dar Cezara păstrează misterul. Zâmbeşte întotdeauna uşor şi nu bagă de seamă nicio bârfă.

Aşa a invatat-o bunica ei, o poloneză-avocat (Tarcinscki / Potorscki), care a crescut-o la Sibiu şi i-a zis să nu păstreze niciodata în inimă ranchiuna.

În anii 60, Cezara Dafinescu era în lotul naţional de atletism. Era colegă de lot cu Mihaela Peneş şi Ilie Năstase, dar un accident la antrenamente i-a schimbat destinul.

Fata de general de armată, cu alură de star hollywoodian, alege să devină…actriţă. Intră din al doilea foc la IATC şi în anul 3 de facultate îşi întâlneşte soţul. Pe George Motoi.

“Sigur că eu l-am iubit pe George într-un fel anume. Eram mai tânără decât el, el era deja consacrat şi, pentru mine, Leoaică fiind, cred că a fost şi vanitate. Am considerat că, la acel moment, el era cel mai
bun. Căsnicia cu el a fost extraordinară, dar a fost acea căsnicie între dintre doi oameni cu temperamente diferite, pentru că George este foarte sobru, foarte rece, cel puţin cu mine. Acum nu ştiu cum mai e. Mi-a convenit foarte tare acea perioadă pentru că nu ştiamcum e altfel, credeam că aşa trebuie să fie în viaţă, să fie o căsnicie cu un om cu care ai afinităţi”.
După o căsătorie de 23 de ani cu George Motoi, Cezara cunoaşte “marea dragoste” . În 1997 divorţează şi se căsătoreşte cu Gelu Fornea.

“Eu consider că am făcut un gest de curaj să spun: «George, îl iubesc pe X, vreau să divorţăm!». Mă întreb, oare i-ar fi convenit să-l mint? Nu cred că puteam eu.”

Pentru marea dragoste, Cezara renunţă la teatru.
“Perioada aia a fost momentul meu în care am renunţat la teatru şi, pentru un om care a iubit atât de mult şi îşi iubeşte atât de mult meseria, asta a fost definitoriu pentru dragostea asta. Pe mine nu m-a mai interesat teatrul şi a fost perioada mea, de vreo şase ani, în care am vrut să fiu soţie, amantă, gospodină, tot ce vrei”.

Şi în faţa celor mai mari tragedii ale vieţii, Cezara Dafinescu şi-a păstrat eleganţa şi lipsa de ranchiună.
“În definitiv, nu contează “anii din viaţa ta, ci viaţa din anii tăi”. Este greu să pierzi, dar mult mai rău e să nu fi încercat niciodată să reuşeşti. Când viaţa îţi dă motive să plângi, demonstrează că ai o mie şi unul de motive să râzi.”

“Dacă viaţa este o călătorie scurta trebuie să încercăm să o facem la clasa întâi.”, Cezara Dafinescu.

Mai cool decât atât, nu se poate.

“Dacă toată Oradea zicea “nu”, eu tot o luam de nevastă”, a spus Florin Piersic despre cea de-a doua soţie.

Cum ar fi putut să faca altfel, când în faţa lui era o femeie mai frumoasă decât Brigitte Bardot?

Un profil perfect, inocent, buze ţuguiate uşor-supărăcios, “à la française”, temperament independent şi privire turcoaz.

În vremuri în care familia tradiţională conta şi avea reguli stricte, când era inadmisibil ca soţia şi soţul să nu împartă acelaşi camin, Ana voia să fie pe picioarele ei. Nu a renunţat la cariera şi casa ei de la Cluj. I-a spus “da” lui Piersic, dar a rămas la 500 de km de soţul ei.

“Trăiam ca amanţii. Făceam naveta ca să ne vedem. Eu jucam la Teatrul Maghiar din Cluj. Acolo aveam casă, maşină la scară, tot. Eram respectată şi iubită. Nu puteam să las viaţa mea şi sa merg la Bucureşti. N-aveam încredere în Florin. Era un fustangiu şi nu voiam să depind de el cu nimic. Am preferat să rămân pe picioarele mele. Când am decis să divorţez, am făcut-o pentru că n-am vrut să-i mai înghit aventurile”.

Să-i zici bye-bye şi să-i închizi gura lui Piersic…Mai cool de atât nu se poate!

Dar doamna din decorul dominat de o cuvertură grea, aruncată peste o somieră veche, care stă aplecată asupra gherghefului nu e Mia.
Suntem sigure că ascunde sub broderie un yubinuki superb, pentru că întotdeauna a căutat insolitul. A vrut să iasă in evidenţă şi să-şi facă un nume mare al ei, dincolo de destinul surorii mai mari, deja celebră în România mare.
Doamna în rochie cu imprimeuri geometrice, cu ochelari fumurii-pisică  e sora mai mică a Miei, Jana, prezenţa cea mai elegantă de la televizor din perioada comunismului. E Ioana Radu.
Erau vremuri în care revistele de modă erau doar câteva şi singurele surse de inspiraţie pentru românce rămâneau filmele şi divele acelor vremuri.
Când Ioana Radu apărea pe micul ecran sau în orice sală de spectacol plină cu iubitori de romanţe, era întotdeauna un regal fashion. Stătea în poze fixe, superelegante, ca pe un podium de modă şi purta mereu rochii spectaculoase, sacouri clasice Chanel sau costume deux -pieces „sur mesure” făcute la cele mai bune couturiere din Bucureşti. Şi niciodată nu îi lipseau bijuteriile incredibile: broşe uriaşe, clipsuri supradimensionate, inele arhitecturale.

Ioana Radu a fost a doua femeie motociclistă din România. A adorat viteza şi nu s-a temut să conducă bărbăteşte, în vremuri în care doar rebelele se urcau la volan.
«Dacă nu era cântatul, aş fi fost sigur şofer, că tare mi-au plăcut maşinile astea cu roţi ucigătoare»”.

Jana s-a căsătorit cu toţi bărbaţii pe care i-a iubit şi împreună au ţesut o viaţă spectaculoasă. A Eugeniei Jana Braia, cunoscută în România largă, ca eleganta Ioana Radu.
“Dă-mi, dragă, nişte foi albe să-mi brodez viaţa. O vrei şi pe aia sentimentală? Aaa. Păi, aici să ştii că am ce scrie! Doar am fost căsătorită de cinci ori cu acte în regulă! De două ori m-am căsătorit cu acelaşi bărbat. Nu mi-a plăcut niciodată dragostea fără acte».
Mai cool de atât, nu sepoate!