Un titlu nobiliar, frumuseţe, talent artistic, graţie, vioiciune, bani (mulţi bani!!!) şi un salon literar. Toate acestea erau accesorii esenţiale pentru a fi o celebritate în high society-ul de sfârşit de secol 19 şi prima jumătate a secoului 20. La Paris, Londra sau Rio de Janeiro, româncele aveau ceva în plus: exotismul asigurat de originea dintr-o ţara percepută ca îndepărtată. Puţină lume ştie despre succesul femeilor românce în rândul protipendadei culturale europene şi chiar mondiale până în cel de-al doilea război mondial. Toţi ştiu de chic-ul parizian şi-l admiră necondiţionat. Dar nu ştiu de eleganţa, şarmul şi influenţa româncelor care ţineau saloane literare în marile capitale ale lumii. Erau, mai ales la Paris, recunoscute ca frumoase, deştepte, talentate şi teribil de fascinante. Spiritul cultivat, bunul gust, talentul diplomatic şi politic, galanteriile şi frivolităţile graţioase îşi făceau templul în saloanele doamnelor.

Anna de Noailles

Talentată şi apoi şi frumoasă. Şi foarte mondenă. Este una dintre româncele care au ţinut saloane literare de succes în Parisul anilor 20.
“Mică şi excepţională…oricând o găseai între prânz şi 8 seara în dormitorul ei. Era reconfortant să crezi că murea în timpul zilei şi cina seara. E dificil să descrii precis elocvenţa Annei. Începea ca o incantaţie, ca sunetul provocat de paşii unei dansatoare de flamenco pe treptele unei scări. Încet, fervoarea îşi găsea ritmul; vorbele veneau cu uşurinţă, te învăluiau inevitabil. Selectate şi irezistibile, acestea cădeau ca o ploaie deasupra audienţei. Publicul ei era uimit ca Oedip în faţa Sfinxului”. Aşa o descria Violet Trefusis pe Anna de Noailles, născută Brâncoveanu.

Era intuitivă, avea curajul improvizaţiei şi siguranţă de sine şi toate acestea îi dădeau un şarm teribil. Se spune că a scris odată un eseu despre Spania fără să fi fost acolo vreodată. A fost aclamată de contemporanii ei, de la Annunzio, Pierre Loti, Francis Jammes, Andre Gide, Gabriela Mistral, Colette, Paul Valéry, Jean Cocteau, Francois Mauriac, Paul Hervieu, Paul Claudel, Max Jacob si până la Marcel Proust, admiratorul ei fervent.
Toţi veneau în salonul ei şi se lăsau fascinaţi de ea şi stilul ei de viaţă spectaculos.
Anna, si celelalte din grupul “femeilor savante est-europene”, celebre în Paris, erau considerate “exotice, nevrotice şi despotice”.

Elvira Popescu

Povestea ei este una excepţională. La 16 ani se mărită cu un cunoscut actor al epocii; doi ani mai târziu joacă pe scena Naţionalului. Obţine roluri în unele dintre primele filme ale secolulului 20, devine la doar 25 de ani directoare de teatru şi este cea care înfiinţează un altul. 5 ani mai târziu, Verneuil este cucerit de jocul, dar şi de farmecele ei şi îi face o ofertă: să meargă să joace la Paris. Elvira acceptă şi devine Elvire. Elvire Popesco. Verneuil îi adora frumuseţea, talentul, dar şi accentul românesc şi furculisioanele (cuvintele româneşti pe care le pronunţa franţuzeşte: „donne-moi la scrumiѐre” ; corect: „passe-moi la cendrier”). Nu doar Verneuil a fost cucerit, ci şi publicul francez care a adorat-o atât de tare încât a devenit pentru ei ”Notre Dame du Théatre”.

O adevarată legendă, în anii 80 a avut cel mai popular salon literar din Paris, situat pe Avenue Foch. Era frecventat de toată lumea bună a metropolei franceze, din politică, arte şi modă. De la preşedinţi de stat – d’Estaing şi Chirac,- la celebrul finanţist Guy Rothschild şi creatorul de modă la Pierre Cardin.
Nu era primul salon literar ţinut de Elvira Popescu. În anii 30 a cumpărat un castel ”Chateau du Mezy” care fusese construit de arhitectul avangardist Robert Mallet Stevens pentru designerul Paul Poiret. Falimentul a venit peste designer pe neaşteptate, aşa că acesta a fost nevoit să vândă clădirea înainte de a o finaliza. Elvira Popescu l-a angajat pe Paul Boyer să-l transfrome într-un imens transatlantic. Vreme de 30 de ani, Elvire Popesco a întreţinut pe acest „vas de croazieră” culturală şi estetică „tout Paris”.
Acum castelul aparţine familiei Fabergé care încearcă sa-l restaureze după planurile iniţiale avangardiste.

Elena Văcărescu

„Si tu le voulais mon âme à la tienne
Porterait sa fleur éclose pour toi
Mon âme n’a rien qui ne t’apartienne
Tu pourrais cueillir son rêve et sa foi”
Versuri delicate şi romantice scrise de Elena Văcărescu şi cântate de minunatul Tino Rossi.
Elena Văcărescu, cunoscută de francezi drept Hélѐne Vacarésco a fost una dintre femeile admirate şi influente ale Parisului. O poetesă extrem de talentată – a fost de 2 ori laureată a Academiei Franceze, un diplomat de succes, o traducătoare excepţională în franceză a operelor lui Mihai Eminescu, Lucian Blaga, Octavian Goga, George Topârceanu, Ion Minulescu şi Ion Vinea; a creat premiul “Femina Vacaresco”, premiu care e decernat şi astăzi femeilor poete. A susţinut intens interesele României la Paris, reprezentând delegaţia română la Conferinţa de Pace de la Paris, mai târziu participând la sesiunile de la Geneva dedicate formării Ligii Naţiunilor. În 1927 primeşte Legiunea de onoare.
O femeie remarcabilă în multe domenii, Elena Văcărescu era descendenta unei familii vechi de nobili politicieni şi poeţi.
A studiat la Paris, unde a avut şansa să-i cunoască pe Leconte de Lisle şi Victor Hugo. A urmat cursuri de filozofie, estetică şi istorie la Sorbona şi cursuri de poezie împreună cu Sully Prudhomme.

Regina Elisabeta a invitat-o să facă parte din anturajul ei în 1888, fiind interesată de proecupările literare ale Elenei.
Prinţul Ferdinand de Hohenzollern – Sigmaringen, cel desemnat de Carol I drept succesorul său, o cunoaşte prin Carmen – Sylva şi se îndrăgosteşte de ea. Iubirea lor e încurajată şi susţinută de regină, astfel că în mai 1891 cei doi se logodesc. O lună mai târziu, logodna este ruptă ca urmare a presiunilor politice.
Elena Văcărescu este obligată să părăsească ţara. Pentru ea începe în acest moment perioada pariziană, una plină de succese literare, prietenii extraordinare, activităţi politice şi culturale. În 1898 ţinea un salon literar pe Rue de Chailot nr. 7, frecventat de toate numele importante ale culturii franceze din epocă.

Martha Bibescu

A adunat de-a lungul vremurilor atâtea laude şi atâtea invidii încât e greu să descriem concis personalitatea şi influenţa în epocă a Marthei Bibescu.
A fost fiica Marthei Lahovary, cea care făcea parte dintre cele mai vechi şi mai ilustre familii româneşti, cu tradiţie politică, diplomatică şi culturală. Păstrează şi ea tradiţia şi devine romancieră, poetă, om politic şi memorialistă.
Prima sa carte „Les huit Paradis” (1908) a fost premiată de Academia Franceză şi a deschis seria unei opere prolifice, scriind romane autobiografice sau istorice, note de călătorie, poeme, cugetări, corespondenţă, biografii istorice, semnate în parte sub pseudonimul Lucille Decaux. Barrés si Montesquiou îi laudă talentul scriitoricesc, considerându-i debutul promiţător. La 18 ani avea deja Parisul la picioare şi punea România pe mapa Europei cultivate şi aristocrate.

Cea despre care Charles de Gaulle spunea că „personifică Europa”, a fost considerată drept cea mai inteligentă femeie din Franţa. Românca avea o combinaţie rară de frumuseţe fizică, erudiţie, talent scriitoricesc şi oratoric şi bineînţeles, inteligenţă.
„….era foarte frumoasă şi atractivă, cu nişte ochi verzi, cu irizaţii violet, cu un păr şi un ten fără cusur, în armonie cu nasul, foarte puţin acvilin. Pe lângă toate acestea, avea o inteligenţă remarcabilă, o erudţie extraordinară şi o voce extrem de muzicală, într-o franceză impecabilă. Toate, alături de pozţtia ei socială eminentă. Nu mai e nevoie să spun antipatia pe care o năştea în rândul femeilor din cauza mulţimii de admiratori”, Matyla Ghyka despre Marthe Bibesco în cartea „The world mine oyster”,

Regele Alfonso XIII-lea al Spaniei a fost teribil de îndrăgostit de ea, existând cel puţin un moment intim între ei, evocat de Martha în memoriile sale:
„Nu voi uita niciodată sărutul lui, atât de proaspăt, de cast într-un mod ciudat, de insistenţ, căutându-mi buzele şi pecetluindu-le cu ale sale…”
Rivală declarată a Annei de Noailles, Martha Bibescu şi-a folosit farmecele, talentele şi inteligenţa să influenţeze, să cucerească şi să manipuleze personalităţi importante ale secolului 20: de la George al V-lea, la Clemenceau, Ramsey MacDonald, Paul Valéry, Paul Claudel şi Marcel Proust.
Saloanele sale literare, de la Mogoşoaia şi mai târziu la Paris, erau locurile în care arta, inteligenţa, diplomaţia româneşti şi franceze se întâlneau sub fermecătorul patronaj al prinţesei românce.

Hélène de Caraman Chimay

Din familia Brâncoveanu, sora Annei de Noailles şi a lui Constantin Brâncoveanu, măritată cu prinţul Alexandre de Caraman Chimay, avea şi ea un salon literar prizat cu succes de lumea literară pariziană a epocii. Marcel Proust dejuna în fiecare miercuri în casa prinţesei situată în Avenue Georges Mandel, iar bârfele vremii insinuau că acesta îi scria prinţesei foarte multe scrisori pe care sora sa, Anna de Noailles, le-a publicat mai târziu, ca fiind adresate ei.

VA URMA!

Din acel moment devine cea mai iubită actriţă de teatru din Franţa.

I se spunea la Paris de către cei cu care lucra “porte-bonheur”, pentru că orice piesă, orice spectacol cu ea cap de afiş, avea un succes teribil la public.
Era regina recunoscută a teatrului bulevardier, fiind supranumită “Notre-Dame du Théâtre”. Avea energie, dragălăşenie, sex-appeal şi accent românesc. Toate, au făcut-o să cucerească iremediabil publicul francez.

Talentul i-a fost descoperit încă de la 11 de ani de către unchiul ei, actorul Ion Niculescu, acesta profeţind succesul ei de mai târziu. Urmează Conservatorul de Artă Dramatică din Bucureşti. I-au fost profesori Nottara şi Aristitzza Romanescu. La 16 ani joacă prima dată pe scena Naţionalului, înlocuind o actriţă care se îmbolnăvise subit. Cariera ei spectaculoasă începe din acel moment. “Când apărea Elvira Popescu pe scenă, un fluid magnetic străbătea sala. Orice piesă, oricât de slabă, căpăta viaţă şi orice spectacol începea să strălucească. Spectatorii nu o lăsau să plece de pe scenă, iar aplauzele şi bisurile nu mai conteneau “, scria Jerzy Toeplitz.
Avea numai 25 de ani, în 1919, când a fost numită directoare artistică a Teatrului Excelsior. Înfiinţează Teatrul Mic în 1921, pe care îl conduce în paralel cu Excelsior. În tot acest timp nu renunţă la actorie. Şi în Franţa va conduce mai trâziu Theatre de Paris şi Theatre de Marigny.

A jucat în nenumărate filme, primul fiind “Războiul de independenţă” al lui Aristide Demetriade, din 1912.

La Paris i-a avut parteneri pe Claudia Cardinale şi Alain Delon. Totuşi, adevăratul succes l-a avut în teatru.

A câştigat Premiul Moliѐre pentru cea mai bună actriţă, acordat de Asociaţia Actorilor Francezi şi de două ori Legiunea de Onoare, una dintre cele mai mari distincţii ale statului francez.
“Un pahar de şampanie cu lacrimi la final”, aşa o descria dramaturgul Tristan Bernard pe Elvire Popesco.

Viaţa ei amoroasă era motiv de bârfă în Bucureştiul anilor douăzeci şi Parisul interbelic.
Se spune că însuşi regele Ferdinand a oftat după Elvira Popescu, fără speranţă însă.
A fost măritată de trei ori: cu actorul de comedie Aurel Athanasescu cu care a avut şi o fiică, Tatiana, apoi cu politicianul Ion Manolescu-Strunga, Ministrul Industriei şi Comerţului, şi cu contele Maximilien Sebastien Foy.
Louis Verneuil, cel care a adus-o în Franţa, se spune că a fost mulţi ani amantul ei. Acesta s-a sinucis se pare, din cauza ei.

A fost fascinantă pentru toată lumea care a avut şansa să o cunoască. Pe scenă sau în afara ei. În anii 30 avea o proprietate superbă la Mézy, în Yvelines unde aduna întreaga avangardă literară şi artistică, alături de cei din “la bonne société” a Franţei.

În anii 80, deşi avea deja o vârstă înaintată (s-a născut in 1894), ţinea un salon pe Avenue Foch. Toţi membrii celebri ai Academiei Franceze veneau la ea în salon: André Roussin, amantul ei, Louis Verneuil; finanţistul Guy de Rothschild, Sascha Guitry, Jacques Chirac, Pierre Cardin, Pierre Mondy, Valery Giscard d’Estaing, actori consacraţi, tinere speranţe, toţi veneau cu braţele pline de cutii de ciocolată. Toată clasa politică, de la dreapta, la stânga.

O adevărată forţă a naturii, inimitabila Elvire Popesco, pe numele ei adevărat Elvira Popescu, a fost cea care s-a impus rapid şi în România şi în Franţa. Prin exotism,, dezinvoltură, mister, vigoare şi talent. Foarte mult talent. A reuşit să transforme accentul românesc în “trademark” personal. Calcul de marketing sau fidelitate pentru originile ei româneşti? Nu contează. Succesul ei e colosal şi credem că mai cool de atât nu se poate! Chapeau bas, Madame Popescu!