Alice Cocea s-a născut la Sinaia în 1897 şi de foarte mică a spus familiei că ea vrea sa devină mai celebră decât Sarah Bernhardt.
Copila a avut acces la cei mai buni profesori de artă dramatică şi canto din acea perioadă şi la 8-9 ani pleacă împreună cu mama şi sora ei la Paris, unde locuiesc toată viaţa lor, tatăl rămânând în ţară, ca general în armata română.
Alice a debutat, foarte tânără, alături de Sacha Guitry, într-o piesă de bulevard, Scandale à Deauville (Deauville era una dintre staţiunile balneare la modă). Succesul i-a asigurat cariera, timp de aproape 40 de ani, la multe dintre cele mai cunoscute teatre pariziene.

În 1918, după studii la Conservatorul de Muzică, joacă în Phi-Phi şi face celebru refrenul „cest une gamine charmante“. În acelaşi an, joacă alături de Maurice Chevalier în Dédé şi astfel îşi câştigă notorietatea şi ca artistă de comedie de boulevard.
Începe o carieră de artistă şi de socialite care marchează toata istoria interbelică mondenă a Parisului, toate jurnalele vremii vorbind despre şarmul, eleganţa sau penthouse-ul art deco decorat cu blănuri uriaşe de urs polar, parchet alb lăcuit, oglinzi şi mătăsuri verde-padure.

Apartamentul domnisoarei Cocea

În 1926, Alice se căsătoreşte cu contele Stanislas de la Rochefoucauld, Duc de Bisaccia, membrul uneia din cele mai puternice familii aristocratice franceze şi Colette este martoră la nuntă.
Familia Rochefoucauld nu vede cu ochi buni mariajul şi Alice nu este acceptată niciodată de rudele contelui. După 5 ani de “menaj nu chiar exemplar”, contesa Alice de la Rochefoucauld divorţează.
În perioada divorţului, Alice are o aventură amoroasă cu Victor Point, conducătorul expediţiei Citroen în Asia, care a refăcut drumul mătăsii şi tot traseul lui Marco Polo.

Alice Cocea si Victor Point
Relaţia cu Victor e foarte agitată, Alice declarând „am fost ameţită de dragoste şi de violenţa pasiunii“. Relaţia dintre cei doi s-a încheiat când Victor s-a sinucis după o ceartă cu Alisa.
Scandalul a fost enorm, numele lui Alice Cocéa apărând în toate ziarele, camarazii lui Victor ameninţând că o vor împuşca chiar pe scenă în caz că va îndrăzni să-şi reia cariera.
Frumoasa actriţă visează cinema “vorbit”, dar ştie că are nevoie de ore de pregatire ca să poată vorbi în manieră cuceritoare pentru ecran.
Aşa că îşi continuă cariera de comediantă muzicală unde îşi poate expune garderoba incredibilă Maggy Rouff şi Cristobal Balenciaga (rochia creată de el pentru “Histoire de Rire” e expusă azi la muzeul Balenciaga din Guetaria).


După 1930, Alice Cocéa isi incepe cariera în cinematograf, interpretând roluri de cochetă – Mon gosse de père (Puştiul de taică-meu) în 1930, Atout cœur (Asul de amor) şi Marions-nous (Hai să ne căsătorim) în 1931, Nicole et sa vertu (Nicole şi virtutea ei) în 1932, Le greluchon délicat (Iubiţelul delicat).

În 1934, Alice renunţă definitiv la teatru, plecând să-şi încerce norocul la Berlin. Ca să-şi facă reclamă, îşi înscenează o sinucidere. Berlinezii nu-i iau în serios „sinuciderea“ şi madame Cocéa revine la Paris, unde, alături de impresarul Roger Capgras (1900-1963), fost director al unei firme de import-export, preia conducerea cunoscutului Théâtre des Ambassadeurs, într-o piesă ce va deveni clasică, Les enfants terribles a lui Jean Cocteau.
După al doilea război mondial, cariera lui Alice nu va mai fi la fel de flamboiantă, dar tot Parisul îşi amintea de rochiile incredibile, petrecerile, aventurile şi şlagărele pe care românca le-a făcut celebre în anii nebuni ai Parisului.

În 1982, revista Le Crapouillot a trecut-o pe Alisa pe lista celor mai celebre Femmes Fatales ale secolului 20, alături de Wallis Simpson, Christine Keller (scandalul “Profumo”), Mary Jo Kopechne (afacerea “Kennedy”) şi Clara Petacci (amanta lui Mussolini).
Mai cool şi mai picant decât Alisa, nu se poate, nos chers…

Biografia muzei Miţa e un mister. Unii spun că avea mama englezoaică şi tatăl austriac, alţii că era o orfană unguroaică ajunsă la Paris în adolescenţă şi sunt destui care vorbesc despre România ca ţara de origine a Miţei, de unde a plecat ca fată de companie şi a ajuns în Paris când avea 20 de ani.
“Le tout Paris” o invidia pe Mitza şi o bârfea. Pofta ei pentru bărbaţi tineri era subiectul de conversaţie preferat în saloanele la modă.
“Purta mereu o eşarfă mică din muselină cu imprimeu- leopard la încheietură, ca să-şi ascundă semnul unei iubiri trecute, dureroase”, insinuau ştirile din acea perioadă.
“Şi făcea dragoste cu “chic-boys” – nu vulgar, ci couture.” Pardon?
Mitza a impus în modă şi în colecţiile Dior nuanţele de lila şi imprimeurile “panthère-jungle”.

Eşarfa – leopard era nelipsită de la mâna Miţei, asfixiată de bijuterii somptuase. Iar cămăşile sau rochiile erau îmbrăcate tot timpul direct pe pielea goală. Niciodată nu purta lenjerie intimă…
Turbanul, perlele şi stiletto-urile erau marca Mitza.
Iar Dior o adora. Pentru că avea “alura şi clasă. Şi un aer tare care e foarte greu de definit şi de copiat: CHIC .”
Întrebată ce fel de flori preferă, Mitza a răspuns: « Cartier ».
Mai cool de atât nu se poate, Mitzo !

Muierile Meyer

Agnes Meyer, prima femeie-reporter angajată la New York Sun, era soţia redactorului- şef de la The Washington Post şi a intrat în anturajul lui Brâncuşi prin intermediul fotografului oficial al publicaţiei americane. Relaţia dintre ei s-a materializat artistic în lucrarea “La Reine Pas Dédaigneuse” şi sunt unele surse care speculează şi o legătură pasională între Brâncuşi şi muza lui de peste Ocean.

Agnes l-a protejat şi l-a promovat mereu pe prietenul ei artist, aducând la el în atelier unele din cele mai importante colecţionare ale vremii. Într-o scrisoare din 1926 îşi anunţa amicul: “ Va veni cu mine şi Miss Beckett, pe care cred că ţi-o aminteşti. Este o prietenă bună a lui Steichen şi a doamnei Picabia. Aduc cu mine şi o sticlă de şampanie. Te rog să nu lucrezi înainte de venirea noastră. Vreau să te ajut cu toate şi de-abia aştept să facem împreună grătarul.”

Agnes avea 3 fiice: Florence, Elizabeth şi Kate. Toate l-au adorat pe maestru, dar Florence, care a venit la Paris în 1929 ca să-şi continue cariera de balerină profesionistă, a trăit o poveste de dragoste incredibilă cu Brâncuşi, care a durat (prelungită de corespondenţă dintre cei doi) pâna în 1947.

„M-am gândit şi mă gândesc mult la tine, tot timpul… Te îmbraţişez mult, mult, mult, mult, mult… Am găsit cercelul tău printre pietrele mele şi mă bucur că e în siguranţă. M-am gândit şi mă gândesc mult la tine, tot timpul… Te îmbrăţişez din adâncul inimii şi te aştept cu cea mai mare dragoste“, îi scriaBrâncuşi lui Florence in 1938.

Cella Delavrancea
Brâncuşi a cunoscut-o pe marea pianistă, Cella Dellavrancea, fiica lui Barbu Delavrancea în 1922, tot în atelierul lui. Tânăra era la Paris la un concert şi a ajuns în curtea lui Neica Costache printr-un prieten miliardar grec, un mare colecţionar de artă. Cumpărase Prinţesa X şi a vrut să-i facă cunoştinta Cellei cu românul care gândise acea minune.

Iata cum îşi aminteşte pianista întâlnirea cu maestrul:
“Ne aştepta. El ne-a deschis uşa. Doi ochi mici, albaştri, mi-au sfredelit privirea din umbra orbitelor adînci. Şiretenie, bănuială, şi o sclipire de ostilitate jucau în ei. M-a întâmpinat cu un glas cântărit:
- Vra să zică, eşti fata lui Barbu Delavrancea… mda… şi cânţi la pian frumos… dar nu de ale noastre.
- Acelea nu sunt pentru pian, dar ştiu toate jocurile noastre ţărăneşti, şi, când le joc, nu mă întrece nimeni.”
Au urmat un flirt elegant şi apoi o poveste de dragoste scurtă dar pasională, pe care au bănuit-o unii dintre apropiaţii lui Brâncuşi şi ai tinerei pianiste.

Nancy Cunard
Nancy Cunard a fost una din cele mai rebele şi mai avangardiste personalităţi feminine din perioada interbelică. Britanica s-a născut într-o familie de milionari din Londra dar toata viaţa ei a negat valorile în care a crescut. A fost o activistă feministă, politică şi a luptat împotriva fascismului şi rasismului.

Prietenul, aghiotantul şi amantul ei perpetuu a fost un pianist de culoare şi toată lumea o admira pentru curajul de a se afişa cu el la toate petrecerile şi evenimentele mondene ale vremii.

Nancy a fost muza multor scritori şi artişti celebri în epocă, fiind foarte apropiată de Lewis Wyndham, Aldous Huxley,Tristan Tzara, Ezra Pound, Ernest Hemingway, Man Ray şi în 1923 a intrat şi în viaţa lui Brâncuşi.
“Era Ajunul Craciunului şi l-am aşezat în capul unei mese înguste de 12 persoane la etaj, la Rotonde”, povesteşte Nancy despre prima ei întâlnire cu artistul român.
Brâncuşi i-a dedicat două lucrări: „Jeune Fille Sophistiquée” şi „Negresa blondă”.
Nancy Cunnard a murit la vârsta de 69 de ani, cântărind doar 26 de kilograme, în Cochin Hôpital, Paris. Şi cei apropiaţi spun că nu a uitat niciodată povestea pasională pe care a trăit-o cu Brâncuşi.

Vera Moore

În 1930, curatorul Jim Ede îl invita pe Brâncuşi la un concert al unei pianiste celebre în epoca, Vera Moore, o neo-zeelandeză evreică, născută într-o familie cu 7 fraţi, toţi muzicieni. Cei doi se întâlnesc după concert şi încep o poveste de dragoste care a durat 4 ani. În cele 40 de scrisori pe care cercetătorii le-au descoperit în arhiva artistului, e descrisă o poveste plină de pasiune din partea lui Brâncuşi. În 1934, din relaţia celor doi se naşte John, unicul copil al sculptorului. Brâncuşi nu-şi recunoaşte nicioadată fiul . John Constantin Brâncuşi Moore, care a devenit fotograf profesionist la Crazy Horse în Paris, povesteşte că şi-a văzut tatăl o singură dată, la el la atelier şi că- şi aminteşte că nu şi-au vorbit absolut deloc.

Peggyţa
În 1922 Peggy Guggenheim, moştenitoarea unei averi fabuloase după ce tatăl ei, un negustor evreu bogat a dispărut odată cu scufundarea Titanicului, vine să cucerească Parisul. Are 20 de ani şi e în căutare “de aventuri sexuale şi artistice”. Cu un cap de om de afaceri şi o rentă anuală foarte consistenta, Peggy decide să facă investiţii în arta modernistă, care se vindea la preţuri foarte bune în epocă.

La sfârşitul anilor 30 intră şi în atelierul lui Brâncuşi şi vrea să cumpere o versiune a “Păsării în văzduh”. Brâncuşi cere 4000 de dolari pe lucrare, Peggy nu vrea să cumpere la preţul ăsta şi decide să obţină o reducere seducându-l pe artist.
Astfel, Brâncuşi devine unul din “sutele de amanţi” care au trecut prin budoarul lui Peggy şi se naşte o relaţie pasională-amicală între artist şi extravaganta americancă. Brâncuşi o alintă Peggyţă, iar Peggyţa îi spune când “ţăran viclean”, când “zeu adevărat”.
În una din biografiile ei, îşi aminteşte cu duioşie:
“Brâncuşi obişnuia să se îmbrace frumos şi să mă scoată în oraş, atunci când nu-mi gătea. Avea un complex al persecuţiei şi întotdeauna era obsedat că oamenii îl spionează. Mă iubea foarte mult…”

Relaţia dintre Brâncuşi şi Peggyţă a durat până în 1940, când Guggenheim s-a întors în America din cauza războiului. Înainte de plecare, la mai bine de 1 an de la startul negocierii, Peggy se decide să dea 4000 de dolari pe “Pasărea în văzduh” (dar după ce schimbase suma în franci francezi, ca să câştige cam 400 de dolari) şi descrie ultima întâlnire dintre ea şi Brâncuşi:
„El mi-a adus Pasărea la maşină , cu lacrimile curgându-i pe obraji. Nu ştiu dacă plângea pentru că nu voia să se despartă de sculptura lui sau pentru că nu mă va mai vedea niciodată”.

Arethia
La începutul anilor ‘30, Liga Femeilor din Gorj, condusă de soţia primului- ministru al României, Gheorghe Tătărescu, îl aduce în Romania pe Brâncuşi şi-l angajează pentru construirea unui monument închinat eroilor.

Arethia Tătărăscu (centru) şi Brâncuşi

Datorită Arethiei Tătărescu, la Târgu Jiu, în 1937, au fost inaugurate cele 3 capodopere semnate de Brâncuşi: : Masa Tăcerii, Poarta Sărutului şi Coloana fără sfârşit. Brâncuşi a admirat-o teribil pe “marea doamnă a Gorjului” şi sunt unele speculaţii care spun ca între cei doi a fost un pic mai mult decât o relaţie amicală. De iubit, nu ştim dacă doamna Arethia l-a iubit dar de admirat…

Lizica şi Irina Codreanu
În 1920, în atelierul lui Brâncuşi intra elegantă şi graţioasă, Lizica Codreanu. Este sora Irinei Codreanu, sculptoriţa- elevă a maestrului şi este balerină în compania Diaghilev’s Ballets Russes. Rafinată şi extravagantă, Lizica i se lipeşte de suflet lui Brâncuşi şi informaţiile despre relaţia celor doi înclină mai degrabă spre o afecţiune paternă din partea Neicii Costache.

Sculptură semnată Irina Codreanu

Dar sunt unii pasionaţi de biografia sculptorului care susţin că Lizica era îndrăgostită, la fel ca sora ei, de Brâncuşi.
Dacă Irina i-a fost elevă maestrului, Lizica i-a fost muză. În 1922, Brâncuşi construieşte o serie de 3 costume de scenă pentru “Gymnopedies”, baletul lui Eric Satie.

In 1926, Irana Frachon îi trimite o carte poştală maestrului, tocmai din Teheran, la 14 ani de când îi pozase pentru Baronesa R.F. În mesaj îl salută cu multă duioşie pe Brâncuşi şi întreabă cu grijă şi simpatie despre surorile Codreanu. Ca şi cum cele 2 surori ar fi fost unele din cele mai importante persoane din viaţa maestrului.

Berenice Abbott
În 1921, Berenice Abbott, o americancă artistă care era prietenă cu Man Ray şi Marcel Duchamp trece Oceanul şi decide să trăiască la Paris. După ce lucreaza câteva luni în atelierul lui Bourdelle, Man Ray, prietenul (şi iubitul ei) o aduce în atelierul lui Brâncuşi, care-i devine profesor.
Între cei doi se leagă o relaţie ambiguă, unii cunoscuţi ai lui Berenice din acea perioadă bănuind o poveste pasională între cei 2.

După ucenicia din atelierul lui Brâncuşi, Berenice a renunţat la sculptură şi a început să studieze fotografia de la Man Ray. În anii 30, Berenice Abbott a devenit una din cele mai cunoscute şi mai titrate fotografe ale New York-ului.

Sonia

În ultimii ani de viaţă ai  maestrului, cea mai apropiată persoană a lui Brâncuşi a fost tot o femeie. Era pictoriţă şi se numea Sonia Terk-Delaunay. Ea l-a convins pe artist să-şi facă un testament prin care să clarifice cine va trebui să aibă grijă de operele sale de artă şi de atelier. Din jurnalele şi caietele ei de notiţe, urmaşii artistului dornici să afle mai multe despre omul Brâncuşi au reuşit sa ţeasă unele din poveştile minunate, pline de vână şi savoare dintre Brancuşi şi femeile sale…Mai puţin pe cea dintre Neica Costache şi Maria…

Maria Tănase

Întâlnirea dintre Maria Tănase şi Brâncuşi s-a intâmplat în anii ’30, la Paris. Aici s-au îndrăgostit nebuneşte unul de celălalt şi a urmat o poveste cu năbădăi, certuri, gelozii şi bocete.

În 1961, la Târgu Jiu, după un chef cu 16 sticle de vin şi mulţi lăutari care au cântat toată noaptea, Maria Tănase a povestit prietenilor de pahar toată istoria iubirii ei cu Neica Costache.

În anii ‘30, Dimitrie Gusti a organizat o expoziţie de artă populară la Paris.

“Gusti auzise de neica Costică şi ne-am dus să-i facem o vizită. Şi el ne-a oferit o masă”, povestea Tănase.

„Privighetoarea cântecului Românesc”, cum a numit-o Sfântul din Montparnasse, nesătula de cântec şi de dragoste nebună, a profitat de generozitatea gazdei şi de tot ce-i putea oferi virilul ei oltean.

S-au pupat, după care n-a mai cântat la restaurantul unde-o adusese Dimitrie Gusti să ţină recital. Nu s-a mai desprins de neica Costache preţ de două zile şi două nopţi. Nopţi de cântec şi nopţi de dragoste.

Gusti s-a făcut foc şi pară, i-a dat paşaportul Mariei şi n-a mai vrut să vorbească cu ea.

Dar Mariei nu i-a păsat. Era înnebunită după Brâncuşi. A urmat o relaţie cu întreruperi, vreme de 2 ani.

“Când te ascult cum le zici, Mărie, aş fi în stare să dăltuiesc pentru fiecare cântec de-al nostru câte o Pasăre Măiastră!”, îi spunea  maestrul iubitei lui.

În primăvara lui 1939 cei doi au fost împreună la New York, la o mare expoziţie internaţională la World Fair. Maria Tănase a avut atunci un succes incredibil, mai ales după ce i-a cântat preşedintelui SUA, Franklin Roosvelt. In epocă se povestea cu umor despre piesa interpretată de Maria Tănase în faţa gazdei sale puternice: „Ţine, Leano, curu’ zvelt!” (sau „Ţine, Leano, cu Roosvelt!”)

În acelaşi an, Maria îl părăseşte pe Brâncuşi, care gelos şi ranit îşi ironiza fosta iubită cu orice prilej: «Nu-i o cântăreaţă, bă, ci o bocitoare!», spunea neica Costache cunoscuţilor.

«Locul ei predestinat se află la înmormântări, iar nu la ospeţe. Să încerce să cânte la Opera cea Mare din Paris sau la Opera din Bucureşti».

Gelozia, bate-o vina…
Căci pân’ la urma şi Brancuşi a fost om şi a suferit ca un bărbat rănit de prea multă dragoste şi părăsit de iubita mai tânără cu 37 de ani.

Se spune că marii maeştri au destine care nu trebuie privite ca cele de oameni normali, cu trai de rând. Dar ăsta-i tot şarmul şi bucuria poveştilor de viaţă superbe ale celor mai iubiţi şi aleşi dintre pamânteni. Care au creat magistral şi au trăit din plin, fără limite.

Mai cool decât neica Costache nu se poate !

Dar doamna din decorul dominat de o cuvertură grea, aruncată peste o somieră veche, care stă aplecată asupra gherghefului nu e Mia.
Suntem sigure că ascunde sub broderie un yubinuki superb, pentru că întotdeauna a căutat insolitul. A vrut să iasă in evidenţă şi să-şi facă un nume mare al ei, dincolo de destinul surorii mai mari, deja celebră în România mare.
Doamna în rochie cu imprimeuri geometrice, cu ochelari fumurii-pisică  e sora mai mică a Miei, Jana, prezenţa cea mai elegantă de la televizor din perioada comunismului. E Ioana Radu.
Erau vremuri în care revistele de modă erau doar câteva şi singurele surse de inspiraţie pentru românce rămâneau filmele şi divele acelor vremuri.
Când Ioana Radu apărea pe micul ecran sau în orice sală de spectacol plină cu iubitori de romanţe, era întotdeauna un regal fashion. Stătea în poze fixe, superelegante, ca pe un podium de modă şi purta mereu rochii spectaculoase, sacouri clasice Chanel sau costume deux -pieces „sur mesure” făcute la cele mai bune couturiere din Bucureşti. Şi niciodată nu îi lipseau bijuteriile incredibile: broşe uriaşe, clipsuri supradimensionate, inele arhitecturale.

Ioana Radu a fost a doua femeie motociclistă din România. A adorat viteza şi nu s-a temut să conducă bărbăteşte, în vremuri în care doar rebelele se urcau la volan.
«Dacă nu era cântatul, aş fi fost sigur şofer, că tare mi-au plăcut maşinile astea cu roţi ucigătoare»”.

Jana s-a căsătorit cu toţi bărbaţii pe care i-a iubit şi împreună au ţesut o viaţă spectaculoasă. A Eugeniei Jana Braia, cunoscută în România largă, ca eleganta Ioana Radu.
“Dă-mi, dragă, nişte foi albe să-mi brodez viaţa. O vrei şi pe aia sentimentală? Aaa. Păi, aici să ştii că am ce scrie! Doar am fost căsătorită de cinci ori cu acte în regulă! De două ori m-am căsătorit cu acelaşi bărbat. Nu mi-a plăcut niciodată dragostea fără acte».
Mai cool de atât, nu sepoate!