Eroii Romaniei Chic » fapta buna

Fapta buna din Ajun. Ultima din acest an.

Antz — Sat, 24 Dec 2011 16:23:44 +0000

Acum 3 saptamani am inceput experimentul faptelor bune. Am facut o lista cu 18 idei pe care ne-am propus sa le ducem la capat pana in Ajun de Craciun. N-am vrut sa facem fapte mari, care sa ne puna la incercare prea mult. Am gandit ca lucrurile marunte, faptele frumoase simple sunt mai firesti pentru “incepatori” si nu au de ce sa ne sperie sau sa ne descurajeze.
Da, faptele bune pot speria. Intotdeauna cand faci promisiuni sau ai rezolutii mai mari decat poti duce, totul se poate intoarce ca un bumerang si cei pe care-i dezamagesti sunt cel mai greu de impacat: noi insine.
Asa ca am luat-o usor, cu acte de bunavointa, umanitate, bunatate pe care le-am putut indeplini cu lejeritate si cu drag: prajituri pentru cei din jur, cafea si ciocolata calde pentru cizmar, politistii de la circulatie, postas, cadouri trimise la intamplare unor necunoscuti, mesaje de multumire pentru oameni importanti din viata noastra, “buna dimineata” si zambete impartite din inima celor pe care i-am intalnit pe strada. Fapte bune si simple.
Mai sunt cateva ore pana la prima zi de Craciun. Iar ultima fapta buna am vrut sa o dedicam iubirii, complicitatii, parteneriatului. Unei povesti de dragoste trainice si incantatoare.
Pe Doby (adica domnul Mihai, care seamana neobisnut de bine cu geniul casei din Harry Potter:) si pe doamna Rodi, sotia lui, ii cunoastem doar ca pe niste simple cunostinte. El e administratorul blocului si in fiecare marti si joi vine in micul lui birou de la etajul 10, unde ii asteapta pe vecinii de bloc. Uneori il insoteste si doamna Rodi. Am intalnit-o doar de doua ori.
Cei doi locuiesc la cateva scari distanta si Mr. Doby nu intarzie niciodata nici macar cateva minute. E mereu imbracat impecabil, cu camasa perfect scrobita, cu pantofi lustruiti, din piele fina, cu cravata asortata la batista din buzunarul sacoului.
E intotdeauna bine dispus si dornic sa-si spuna povestile celor care au timp sa stea de vorba si sa sporovaiasca dulci-nimicuri.
Acum vreo 2 ani am aflat ca are un baiat balerin care nu mai poate profesa din cauza unui accident de masina si o fiica plecata la New York, unde are o scoala de dans sportiv pentru copii.
Intotdeauna vorbeste despre familia lui. Indiferent ce-l intrebi, face o mica voluta, o paranteza si ajunge la cei dragi lui. Iar doamna Rodi (asa ii spune, “doamna”) ramane in finalul povestilor. “Ea are grija de noi. Cand ma uit la ea, ii simt si pe copiii mei alaturi. Chiar daca ei sunt la mii de kilometri departare. Nu ma lasa niciodata sa fiu trist”.
Pe Doby si doamna Rodi i-am ales pentru ultima fapta buna. Am pus intr-un cos o sampanie buna, un tort si o floare de Craciun. Am impachetat frumos si ne-am dus la Doby la usa. Am intrat in scara blocului, ne-am uitat la tabelul de intretinere si am vazut ca el si doamna Rodi locuiesc la numarul 12, la etajul 4. Am urcat, am lasat cosul la usa. Am sunat lung, o singura data si am fugit inapoi in lift. Am coborat sperand ca doamna Rodi a deschis, a gasit cosul si mesajul de la noi:
“Multumim ca va iubiti de 52 de ani si ca impreuna ati reusit sa construiti o familie atat de frumoasa. Va admiram din tot sufletul si va dorim Craciun fericit!”.
Se spune ca Sarbatorile au devenit prea comerciale, ca sunt prea pline de cadouri materiale, liste de dorinte cu obiecte si colinde care vand stari artificiale si pop.
Asa o fi. Dar ce e important e ca acum e vremea cand simtim nevoia sau e musai sa fim impreuna cu cei dragi. Deschidem usile cu zambetul pe buze, daruim din ce avem pe masa din tot sufletul, iertam mai repede, ne straduim sa facem mai multa liniste, uram din inima “Craciun fericit” si nu ne e rusine sau teama sa ne aratam emotiile. Si ne bucuram, visam, planuim iubire.
Au fost 19 zile cu oameni, fapte frumoase si dragoste. Faptele bune sunt gata. Sarbatorile incep. Craciun fericit!

Fapta buna nr. 17 – Negociere pentru “buna dimineata” o singura data pe saptamana

Antz — Fri, 23 Dec 2011 18:41:08 +0000

Aproape in fiecare dimineata ii zic vorbe…nu atat de “dulci”. Nu inteleg cum se face de apasa mereu combinatia de numere de interfon care suna la mine in casa. Bibibi…bibibi…bibibi, cam o data la 3,4 zile, la 7 si jumatate fix. Dimineata! Si de fiecare data, ma dau jos din pat mormaind, apas pe buton si-i aud vocea cantata: “Buna dimineataaa. Postaaa!”
Asta-i povestea relatiei mele cu postasul care dureaza de vreo 3 ani. Nu stiu cum arata, dar daca il aud si intre sute de oameni la supermarket, in Ajun de Craciun, va zic sigur ca-l recunosc. Si daca zice: “Buna searaaaa”!
Atat il mai injur de trei ani, incat ne-am gandit ca acum ar fi frumos sa-mi cere scuze. Cu o fapta buna.
Am stat amandoua stramb si am gandit drept care ar fi cea mai buna fapta buna pentru postasul “buna dimineataaa”. Si ne-a venit o idee. Buna, zicem noi:).
Drept pedeapsa pentru gandurile mele urate, urate, urate, a trebuit sa ma trezesc cu o jumatate de ora inaintea lui, adica la 7 punct, sa cobor si sa-i las pe cutiile postale, sus, o gustare si o cana cu cacao buna si fierbinte. Ca pentru Mos Craciun, da. Si un bilet langa (ca un “calaret”, ca sa fim sigure ca-l citeste).
Zis, gandit si facut!
Am pus pe o farfurie un servetel rosu (sa-i placa lui Mosu’ si lui Postasu’:)) 3 biscuiti (am pus unii cu ciocolata si jeleu; ca aia imi plac si mie cel mai mult si mai mult) si o cana cu cacao fierbinte.
Pe biletul-calaret am scris…aaa…citet:):
“PENTRU DOMNUL POSTAS!!! Buna dimineata. In Ajun de Craciun, m-am gandit sa va fac o surpriza si sa va ofer cativa biscuiti si o ciocolata calda ca sa va indulcesc munca si sa va multumesc pentru ca-mi spuneti in fiecare dimineata “buna dimineata”. Si poate incercati sa formati mai rar 14, la interfon:). Dar din cand in cand astept totusi sa formati acelasi numar de mai sus. Pentru ca aveti o voce superba si foarte vesela. O data pe saptamana, ce spuneti:)? Sarbatori fericite si pofta buna!”.
Fapta buna. Si pentru domnul postas si pentru diminetile mele linistite:).
Gata cozonacii:)?

Fapta buna nr. 14 – Pune monede intr-un “vending machine”.

Antz — Tue, 20 Dec 2011 19:52:35 +0000

Nu ar trebui sa fie greu. Niste monede, suficiente cat cel care le gaseste “incarcate” in automat sa-si ia ceva de rontait si un suc. Dar unde gasesc un vending machine?
Stiu ca e unul la Studio, dar acolo deja am mai incercat o fapta buna (incercat, ca de reusit, nu). As vrea sa merg in alta parte. Undeva unde oamenii stau mult si un astfel de gest chiar le-ar fi de folos. Si deci, bucuria e mai mare. Dar unde? Chiar nu stiu.
Mi-aduc aminte ca anul trecut cand am fost la Nasta http://www.marius-nasta.ro/ si am stat jumate din zi sa-mi fac niste analize am vazut acolo, intr-un hol circular, un automat. Supertare! Perfect la spital. Stai si stai si nu te bucuri deloc de asta. Pentru ca tre’ sa faci niste analize in urma carora poate afli ceva nasol, pentru ca vezi in jur oameni bolnavi si pentru ca esti iritat ca a trebuit sa vii la 7.00 ca s-o prinzi pe doamna doctor inainte de vizite si tot n-o prinzi pentru ca exact in ziua aia nu stiu ce a aparut urgent si e plecata de la cabinet. Pe la 10 intri. Trebue sa-i aduci aminte de ce ai venit, adica de ce te-a chemat ea. Apoi iti da un bilet sa te duci la camera 7 sa-ti faci prima analiza si iti zice sa te intorci cu ea, analiza, la ea. Si acolo e din nou coada. Astepti, intri dupa jumate de ora, cu noroc. Iesi. Trebuie sa astepti analiza. Mai astepti jumatate de ora. Nu stii niciodata cat, pentru ca “nu vezi cat de aglomerat e!! suntem si noi oameni!” si nu spui nimic. Pentru ca intr-adevar, sunt si ei oameni, coplesiti de sistem. Si stai si astepti. Cum stau si restul. Iei analiza, te duci la cabinet. Doamna doctor nu e. Astepti. Vine doamna doctor val-vartej, concentrata si preocupata de vreun caz pe care tocmai il vazuse. Din mers pescuieste un domn de pe hol si ii zice “Hai, Tavi!” SI intra cu Tavi in cabinet. Asa ca stai in continuare si astepti. Intri pana la urma, iti zice ca e OK si ca tre’ sa faci urmatoarea analiza. Si tot asa pana spre ora 1. Multe drumuri in spital si multe minute de asteptare intre ele. Ce bun e un corn, chiar 7days, o cafea sau o apa de la automat.
trebuie sa las monedele. Asa ca vorbesc cu Antoine, noul meu partener meu de fapte bune, si plecam spre spital. Dinu imi spune la telefon ca e unul si pe Stefan cel Mare. Decidem sa mergem acolo pentru ca traficul e infernal. Ajungem pe Stefan cel Mare, nu gasim parcare. Asa ca trecem de spital si viram la stanga, pe o straduta. Acolo dam de spitalul de boli infectioase. Ne hotaram sa intram daca tot am gasit locul de parcare pe aceeasi strada. Si-gur au si aici un automat. Intram in curte. Trecem de bariera prelungita cu o coada de matura, tocmai ca sa impiedice oameni ca noi sa intre. Nu e niciun portar. In curte sunt o gramada de cladiri/baraci, corpuri de cladiri. Am luat-o in stanga si ne uitam rataciti in jur, incercand sa intuim unde ar fi automatul. Vedem o baraca pe care scrie “Urgente – adulti”. Intram. Un hol lat cu oameni asteptand si un scaun cu rotile gol. Nimic. Iesim. Si ne uitam in jur. Intrebam pana la urma pe cineva unde gasim un automat. De fapt Antoine intreaba. Eu brusc m-am simti inadecvata si ciudata. Ma gandeam ca e aiurea sa intreb de automat intr-un loc in care oamenii vin cu probleme de sanatate. Asta e problema mea?!!!? Un automat de cafea si dulciuri? Barbatul ii raspunde si ii spunecca trebuie s-o luam la dreapta si sa mergem in corpul mare.
In corpul mare (corpul V), chiar la intrare, gasim multravnitul automat. Cam saracacios: avea 4 kit-kat, 2 sprite, 1 fanta, o cola si 2 ape. In dreapta lui stateau 3 brancardieri, care povesteau veseli despre o fata care venise la urgent si purta o fusta scurta. Vorbeau ca baietii, glumeti, usor fara perdea.
Ne-am dus la automat, am bagat 4 fise de 50 de bani si am apasat pe 34 sa primim kit-katul. Antoine il ia. Eu intre timp mai pun 7 fise in automat. Apare afisat: “Credito 4,5”.
Il intreb incet pe Antoine daca cineva o sa-si dea seama ca e incarcat automatul cu bani. Ma asigura ca da.
Plecam. Baietii vorbeau in continuare despre fata de la urgenta, facand pariu intre ei ca ar fi putut sa-i smulga o intalnire daca ar fi vrut.
Fapta nr. 14. Acomplished.
Antoine, engage.

Fapta nr. 13 – Negresele sunt cele mai bune prima dată!

Antz — Mon, 19 Dec 2011 19:59:51 +0000

Fă prăji! Fac, dar credeţi că e uşor când nu ai făcut NICIODATĂ?!!!? Recunosc că iniţial m-am gândit să cumpăr. Le iau de la Coco – au cele mai bune prăji după gustul meu – şi le duc. Dar iar, masochistă din mine a zis: “Ntzzz. E prea facil, dragă. Ntzzz. Hai, ai un motiv să faci. Prima oară. Aşa, de distracţie.”
Mda. Am încercat să mă simt animată de acest gând. Eram mai degrabă stresată. Aoleu! Ce tavă să folosesc? Oare am vreuna bună? N-am tel, n-am mixer. Nu mai vorbesc de ingrediente. Dar sunt cea mai mică problemă. Problema adevărată e că NU AM FĂCUT NICIODATĂ!!!
Las’ că-l sun pe Horaţiu, specialistul nostru. El ne face tot timpul prăjituri când e ziua unuia dintre noi în gaşcă.
Zis şi făcut. Îl sun cu gândul să-l întreb ce să fac şi cu speranţă, recunosc, să se ofere să vină să mă ajute.
Îi zic că vreau să fac o prăjtură care să aibă o reţetă uşoară, că-s rookie, şi să nu-mi trebuiască mixer .
Îmi zice că plăcinta cu mere e uşoară. Zic “nu mi se pare, nu mai bine fac un pandişpan?” ” Ba da, bravo!” Îmi mai spune că o negresă cu o glazură de spumă de ou făcută crustă aşa, la cuptor ar fi bună şi e uşor de făcut. Fără mixer.
Zice “păi ai putea să dai google exact aşa: prăjitură uşor de făcut prima oară, fără mixer”.
Mda … râdea de mine.
Am căutat pe net o reţetă de negresă. Am notat ingredientele şi am plecat la cumpărături. Mai întâi pe Moşilor să cumpăr telul. Am găsit cu greu unul pricăjit (ULTIMUL!!!!). Am mers apoi la OK să cumpăr făină, zahăr, ouă, cacao, nuci, esenţă de rom, zahăr vanilat.
Vă mărturisesc că am intrat în magazinul de delicatese bucovinene să iau nişte mizilicuri. Când ce îmi sare în ochi? O tavăăă aproape plină cu …NEGRESĂ. Aleluia!! O fi vreun semn? Că nu tre’ să fac? Ar putea fi salvarea mea?! “Cine ar ştii că nu eu am făcut-o?!!!? Şi-apoi fapta tot bună ar fi”.
Am şi eu orgoliul meu care e mai mare decât dorinţa de eficienţă. Aşa că iată-mă întoarsă acasă şi pregătindu-mă să fac prăjitura. N-am să vă plictisesc povestindu-vă cum am făcut-o (bănuiesc că sunt printre singurii cărora li se pare “uau”, exotic, extravagant să faci o …negresă). O să vă spun doar că telul, când am avut nevoie de el, ia-l de unde nu-i. Nu l-am mai găsit. Cred că, de emoţie, l-am aruncat la gunoi. O fi vreun semn?
Am sunat-o pe Cristina şi i-am spus ce-am făcut. Bineînţeles că a început să mă ironizeze: “Pensiaaaa!!!!”, “Miss Alzheimer”.
Am suportat ironiile şi i-am zis: “Ai mixer?” “Da.”, mi-a răspuns. “Hai cu el!”
Am primit mixerul şi am terminat prăjitura împreună. Şi m-am bucurat pentru că a fost fain să stăm împreună să ne uităm pe geamul de la cuptor şi să ne întrebăm dacă iese sau nu iese.
A ieşit. Parole. Chiar bună.
Am dus-o azi la firma la care am avut de făcut o sesiune foto. Fiind sigură pe succesul meu, mă şi vedeam lăudată şi admirată pentru performanţa mea co-lo-sa-lă. Făcusem o negresă!!!! Repetam în taxi, în drum spre ei, reţeta, în caz că mi-o cereau.
Aş! De unde?! Toată lumea mi-a zis că ţine post. Degeaba spuneam fiecăruia în parte că am făcut-o eu şi să guste. Nimic. Nici uimire, nici admiraţie …nimic. Nici măcar să guste. Noroc cu Diana şi Cristina care au mâncat din negresa mea şi mi-au spus un încurajator “foarte bună!”
Din trei cutii pline ochi cu bucăţele de negresă, la final mai rămăseseră ….2 cutii şi jumătate.
În concluzie: mi-am luat tel şi … degeaba. Am făcut prăji şi, dacă n-ar fi fost Cristina şi Diana …. ar fi fost degeaba.
E clar, faptă bună cu forţa nu se poate!

Fapta bună nr. 12 – Zi-mi un nume!

Antz — Sun, 18 Dec 2011 14:45:24 +0000

“Trimiţi un cadou la întâmplare cuiva din cartea de telefon”.
Aha. Drăguţ. Aşa mi-a zis şi Roro când i-am zis ce fapte bune mai facem. Dar ce? Şi-apoi nici n-am carte de telefon. Cum să aleg la întâmplare?
Hai să caut o carte online. Să văd ce-aş putea, ce-aş putea…să fac.
Intru pe pagini albe. Îmi apare o fereastră în care am opţiunea să introduc eu un nume, un oraş şi aşa găsesc pe cine caut. Numai că eu nu caut pe cineva anume. Eu vreau să deschid o carte de telefon la întamplare şi să pun degetul pe un nume şi să-i trimit un cadou de Crăciun. Fără carte, n-am nicio şansă. Ce să fac? Aaa! Îl sun pe Dinu şi-l rog să-mi zică un nume.
- Alo! Ce faci?
- Mă uit la un film.
- Zi-mi un nume.
- Ce nume?
- Un nume, bre. Un nume românesc. Adică nu neaparat românesc, dar să-l găsesc în România.
- Âăăă…Aron.
- Ce nume e asta?
- Din film. Ți-am zis că mă uit la film.
- Zi-mi un prenume.
- Anastasia.
- Hai mă, Dinule! Ce nume e ăsta? Unde găsesc io o persoană cu numele ăsta?
- Păi ţi-am zis că mă uit la film. E unul cu Aaron Eckhart şi Nastasia Kinsky.
- Biiine. Hai să vedem dacă există. De unde? Din ce oraş?
- Făurei
- Făurei?!!!? Anastasia Aron din Făurei?!!!!???
- Haha!
Dau căutare. Şi îmi apare: “Căutarea dumneavoastră nu a returnat niciun rezultat”
- Nu e, măi.
- Din Cluj atunci.
- Nu e nici din Cluj. Zi-mi alt nume de familie.
- Vereş
- Anastasia?
- Da. Din Cluj
- Nu-i. Dar am mai multe doamne Vereş.
A ales-o pe una dintre ele şi i-am trimis prin poşta un blocnotes su-susuperb, cu magnet, pentru frigider. Şi un mesaj:
Doamna Vereş!
Crâciunul ne face să ne dorim să facem mai mult bine. Nimic complicat. Nimic neapărat eroic. Un gest care să bucure pe cineva. Aşa ne-am decis şi noi sa facem.
Am ales un nume şi un oraş. Aşa v-am găsit. Din cartea de telefon.
Vă trimitem un mic cadou, dăruit din suflet şi cu multă bucurie. Sperăm să vă placă.
Crăciun fericit!

Fapta bună nr. 8 – Cel care m-a privit în ochi mi-a cerut o shaorma

Antz — Wed, 14 Dec 2011 17:29:31 +0000

Nici restul faptelor n-au fost uşoare. Când le programezi aşa, pe zile şi ştii ca moartă-coaptă trebuie să împlineşti misiunea, zici că-i simplu, da’ nu-i de-loc!
Dar ca fapta asta, parcă n-a fost niciuna. Mi-a stat ca un nod în gât şi am vrut să renunţ la ea din prima secundă. Până la urmă, mi-am făcut curaj şi mi-am încercat norocul. Şi inima…
Îi văd în fiecare zi. Stau adunaţi fie în squarul de la Junkului (aka Iancului), fie în gangul de lângă intrarea din bloc şi uneori îi găsesc în scară sau chiar pe treptele din faţa apartamentului meu.
Mirosurile lor sunt peste tot şi nu e seară în care să nu-mi zâmbeasca ştirb, cu damf de aurolac.
Am citit undeva că cel mai bine e să-i ignori. Să treci pe lângă ei ca şi cum ar fi invizibili. Să nu-i priveşti, să nu le răspunzi la salut, să te faci că nu există. Să-i crezi năluci.
Şi exact aşa fac mereu. Singurul pe care n-am cum să nu-l văd e cel mai mic dintre ei. Are vreo 3 ani şi când mă zăreşte, vine repejor la mine, mi se aşaza în drum, mă priveşte drept în ochi şi-mi spune cu voce groasă şi pronunţie perfectă: “Îmi iei şaorma?”. Şi-i dau bani să-şi ia.
Pe mă-sa sau pe tac-su nici măcar nu-i privesc.
Dar a trebuit să o fac. Pentru că fapta bună nr. 8 mă obliga să aleg pe unul dintre ei şi să îi vorbesc măcar 3 minute. Să îl întreb despre viaţa, povestea, destinul lui.
Greu. Incredibil de greu.
M-am gândit să trişez un pic. Să nu fiu nevoită să dau ochii cu el sau cu ea şi a doua zi. Aşa că am traversat intersecţia şi am ales gaşca de homeleşi de pe Pantelimon. I-am mai văzut de vreo 2- 3 ori. Sunt trei bărbaţi la vreo 30-40 de ani (sau poate mai puţin) şi două fete pe care mereu le-am zărit gravide.
Am zis că cel mai bine şi mai simplu mi-ar fi să vorbesc cu una dintre fete.
Am cumpărat de la chioşc o plasă de portocale, banane şi niste ciocolată şi încet, încet am luat-o la pas către locul unde ştiam sigur, că-i găsesc.
Ca să nu mă întorc pe calcâie stânga- mprejur, îmi priveam fix ţinta. La colţul de lângă chioşcul cu Fornetti erau fetele şi unul din baieti. Stateau toţi trei pe un gărduţ din fier forjat. El trăgea din punga care-l ajuta, probabil, să uite. Ele tăceau şi zgribulite se uitau în gol. Nu-şi spuneau nimic.
Ştiam sigur cum aveam să încep conversaţia. Mai întâi, le voi fi dat punga, apoi le-aş fi întrebat pe amândouă cum le cheamă şi câţi ani au. Şi apoi aş fi aflat unde stau, dacă au o casă. Şi aş fi continuat ca atunci când eram reporter şi întrebările veneau simplu pentru că povestea trebuia să curgă şi să fie spusă.
Mai aveam 3 metri. Mă uitam la geaca bleumarin care stătea lângă paltonaşul scurt, murdar şi roşu. Am vrut să o privesc pe prima dintre fete în ochi, dar ea mi-a evita privirea. Şi-a pus capul ca o vrabie înfrigurată în fularul înnodat cu o eşarfă gri.
Iar eu…am trecut mai departe.
N-am avut curaj să deschid gura. N-am ştiut ce să le spun. Mi-a fost frică şi ruşine.
Când ne-am gândit să facem fapta asta bună, am crezut că oamenii singuri, săraci, uitaţi, învinşi de viaţă au nevoie şi de vorbe, de atenţie, nu doar de bani. Dar privindu-le pe cele două fete, am simţit că nu e aşa.
N-am ştiut nici măcar cum să le dau portocalele şi ciocolata. Mi-a fost teamă că or să ma privească drept în ochi şi or să vadă că eu sunt fericită. Că am oameni, căldură, casă, iubire, planuri. Că n-am pierdut drumul şi că nu ştiu cum să le ajut să şi-l găsească pe al lor.
Că or să mă judece pentru că fac doar un joc, o faptă bună într-o după-amiază şi atât. Că n-am forţă, energie, dorinţă să fac mai mult…
Aşa că m-am întors la vecinii mei fără casă din faţa blocului şi l-am vazut pe ăla micu’. Mi-a cerut iar şaorma. I-am dat ce-a vrut şi punga cu fructe şi ciocolată. Şi am fugit repede în scara blocului, încuind uşa de la intrare după mine, ca să fiu sigură că nu ma urmăresc părinţii lui, care mă priveau de după punga cu aurolac, câţiva metri mai încolo.

Fapta bună nr. 5 – Cafea, domnule poliţist?

Antz — Sun, 11 Dec 2011 15:35:03 +0000

M-a lăsat singură, ’tu-i mama mă’sii. Şi cum mă duc io ca nebuna la poliţiştii de la patrulă?!!!? Şi unde, mă rog, găsesc eu “poliţistii de la patrulă”?!!! Dacă mi-aduc aminte, a fost chiar ideea ei. Creaţă. Atâta pot spune. Creaţă.

Da’ nu critic luna asta. Ideea e superbă! Su-su-su-perbă!

Chestia e că sunt tot timpul la mine pe Rosetti. Seara. Pentru că sunt multe “doamne” care îşi vând serviciile. Cum să fac? Să mă duc aşa, printre ele şi sa le zic: “Domnilor patrulişti-poliţişti, poftiţi o cafea şi o prăjuturică. Le-am făcut eu. Da. Şi cafeaua şi prăjiturile – ca poate vă e greu în frigul ăsta să aveţi grija de liniştea noastră”.

Băi, dar mi-e aşa…târşă să ies la ora aia pe strasse şi să mă duc ca nebuna la ei.

M-au tot chinuit gândurile aşa, unde gasesc eu un poliţist pe stradă, muncind, înfrigurat şi cu o nevoie stringentă de prăji şi cafea.. Şi m-am gândit să mă duc în intersecţii mari, unde sigur găsesc un poliţist care dirijează circulaţia.

M-am dus la FruFru din Dorobanţi, am luat cafeaua, 2 muffins – cu ciocolată – şi am plecat spre staţia de taxiuri de la Raifeissen. M-am oprit la stop şi aşteptam să se faca verde. Când ce-mi văd ochilor? La mijlocul zebrei era un poliţist. Ce făcea?!! Dirija circulaţia, bineînţeles! Fericire maximă. Al meu e! Îi dau cafeaua şi prăjiturile, îi mulţumesc şi gata. Fac fapta bună numărul 5. Că mi-a scos peri albi. Mă îndrept plină de planuri către poliţist, zâmbitoare şi cu prăjiturile şi cafeaua în braţe. Înaintea mea însă ajunge o doamna slabă, cu ochelari de vedere, cam la 50 de ani care traversa din sens opus. Începe să vorbească cu poliţistul. Îi povestea că ea stă pe Calea Dorobanţi, aproape de televiziune, şi “o deranjează descreieraţii ăştia care merg cu viteză cu maşinile pe stradă, scrâşnesc frânele ca demenţii şi claxonează în neştire. Daţi-le, domnule, o amendă că nu se mai poate!” Eu, panicată de neprevăzut, trec mai departe uitându-mă la poliţistul meu preţios acaparat de doamna slabă, cu ochelari de vedere şi cam la 50 de ani. Ajung pe celălalt trotuar. Chiar nu-mi venea să renunţ la el. Zic: ”Lasă că pleacă ea şi mă duc eu şi îi dau cafeaua şi prăjiturile şi plec”. Se face roşu. Doamna nimic. Se face verde, nimic. Trec din nou pe lângă ei, cu gândul să mă bag în vorbă. Să le spun “Mă scuzaţi!” şi să-i dau cafeaua şi…brioşele şi să plec, naibii odată!!! Doamna îi explica aprins poliţistului că “şi cei de la Apa Nova vin noaptea şi muncesc pe stradă şi nu-i lasă pe bieţii oameni din zonă să doarmă”. Am timp să-l studiez pe poliţistul meu. Slăbuţ, micuţ de statură, cu uniforma un pic largă pe el, cu o caschetă în mână, amabil, dar un pic încurcat de năvala vorbelor cucoanei.

Era simpatic aşa, cum stătea şi o asculta şi îi dădea dreptate, dând din cap. M-a înduioşat. Pe mine care am o fobie la uniformele autorităţilor şi o frică de ele inexplicabilă, de parcă am făcut ceva rău. Am trecut pentru a treia oara pe lângă ei; doamna se uita la mine nedumerită în timp ce-i spunea DIN NOU despre “descreieraţii ăştia”. Mă opresc la un pas după ei, mă întorc, le zâmbesc şi îi spun poliţistului, punându-i cafeaua şi brioşele în braţe: “Pentru dumneavoastră pentru că sunteţi aşa drăguţ! Ăăă…şi aveţi grijă de oraş.” Se uita prostit la mine, fără să spună nimic. Eu i-am zâmbit din nou. Doamna dădea din gură în continuare: “Ce oraş! Ăsta nu-i oraş, e Babilon. Cu toţi descreieraţii ăştia care…”

Am plecat mai departe fericită că am facut fapta bună, uşurată că nu m-a pus la pământ, bănuind că-i dau o bombă, şi amuzată, gândindu-mă la ce-o fi în capul omului şi ce-o înţelege el din fapta asta a mea.

Pe maine!

Voi ce faptă bună aţi făcut azi?

Fapta bună nr. 4 – Curierul de la florărie sună de trei ori la uşă

Antz — Sat, 10 Dec 2011 15:45:44 +0000

-Vreau să le povestim cum ne-a venit ideea.
-Aşa.
-Cum am primit de ziua mea un buchet de flori.
-Care buchet? Buchete, bucheţoaie.
-Da. Mai multe. Bine “temporizate”, cu efect, e drept, şi o aparentă semnificaţie. Mai întâi un trandafir. Niciun bilet. După 11 minute, un buchet cu 11 trandafiri. Niciun bilet, Dupa 1o1 minute, un buchet de 101 trandafiri.
-Băi, şi cum m-ai sunat, întrebându-mă dacă e de bine sau de rău.
-Şi mi-ai zis că dacă urmează o coroană mortuară, e clar mesajul.
-Păi, era.
-N-am aflat nici acum cine a fost. Dar orice bărbat cu care vorbeam era un potenţial admirator. A stârnit în mine aşa, o amestecătură de sentimente: bune – cineva mă place, confuze – dacă mă place, de ce nu zice cine e?, negre – inspirate de stalkerul lui Roro.
-Sper ca nu povesteşti şi de Roro.
-Ha, ha. Nu, să povestească Roro.
-Mai ţii minte că ne preocupa semnificaţia acelor numere? Ce naiba însemna 1, 11, 101?
-Da, frate. Asta era ciudat. Şi că nu apărea să spună: eu îs. Făt-frumos, cu paloşul gros.
-Dar mi-a plăcut. M-am simţit curtată. A fost amuzant şi cumva emoţionant.
-Daaaa! Repet: credeai că vrea să te omoare cineva.
-Păi şi ăsta-i pasion, nu?!
-Da, hai că iar ai luat-o langa. Deci aşa ne-a venit ideea. Care?
-Să facem o faptă bună şi să trimitem un buchet de flori (doar unul) superb, cu un bilet unei fete care nu are iubit acum.
-Da’ sper nu ca al tău: sec, “promiţător” şi derutant: “La multi ani, poate o cafea?” Până şi el se-ndoia săracu’. De-aia nici n-a mai apărut.
-Ei, mă fierbe încă.
-Aşa. Revenim. Şi am mers la Niculăieş şi am luat cel mai frumos buchet ever and ever, cu…
-Hai, mă! Ce faci? Dacă zici cum era îşi dă seama poate cine le-a primit că noi le-am trimis.
-Păi, n-am avut grijă să nu trimitem la cineva din cercul nostru de prieteni?
-Da, dar prietenii ei sunt prietenii noştri şi pot citi. Şi ii pot spune. Şi e frumos să-i năruim povestea pe care şi-o face în cap?
-Auleuu, da. Şi cum am stat noi ore în şir să decidem: CUI i-l trimitem? Să nu afle, să fie singură, să ne placă de ea (să nu fie vreo antipatică).
-Şi până la urma l-am trimis lui…
-Ce faaaci?
-Prinţesei X Aaaa?!!!! Îi zicem aşa.
-Mda, numai la Prinţesa X îţi stă capul.
Şi i-am trimis unei fete, unei femei măritate. Care nu e singură, dar se simte singură. Are bărbat, dar sunt de ceva timp îndepărtaţi unul de altul. El e cel care a descoperit că există şi alte femei pe lumea asta şi n-ar fi rău să le cunoască mai îndeaproape.
-Băi, ce mă enervează bărbaţii ăştia prea…
-Ntzzzz. Nu mai judeca fără să ştii despre fiecare în parte. Şi oricum n-ai cum să ştii. Şi-apoi am promis că luna asta nu judecăm pe nimeni.
-Haaa! Mi-e greu. Dar ai dreptate.
-Dar să le mai spunem că ne place mult de ea că pare ferma pe poziţii, că are un soi de demnitate şi discreţie în situaţia asta..
-Că e mai mişto decât amanta. De-o mie de ori mai mişto! Nu te mai uita aşa că nu judec. E de bine. EA e mişto. N-am zis că amanta e nasoală.
-Şi pentru că ştim că atunci când îţi dăruieşti sufletul cuiva eşti vulnerabil E singura persoană din lumea asta care te poate face să nu te mai simţi atrăgătoare, demnă să fii iubită. Şi că uite, mai sunt atât de mulţi bărbaţi pe lumea asta care te pot aprecia şi curta.
-Auzi, dar dacă se gândeşte că e bărbat’su care vrea să-i spună că tot pe ea o iubeşte? Şi poate el chiar ar vrea (a terminat-o cu cealaltă, CLAR!!!), dar nu ştie cum. Şi noi îi ajutăm. Ai?
-Da. Ar fi mişto. Cum pică nu ştim, dar e lucru sigur că ea se va simţi admirată într-un moment în care are nevoie. Şi dacă nu are nevoie, e flatant sau amuzant. E bine oricum.
-Da. Hai că am mai făcut o faptă bună.
-Mâine ce facem? Oooo! Mâine e cu catering. Să văd ce faci….
-Sssst. Le spunem maine.
-Bine. Hai la masă.
-Pa!
-Paaaaa!
-Aaa! Salutări drăguţe de aici!

Fapta bună nr. 3 – Mihaela se mărită

Antz — Fri, 09 Dec 2011 15:34:17 +0000

Aveam paporniţa aia uriaşă, în care pun şi hainele pentru photo-session şi laptopul şi androidu’ şi mai încap şi câteva cumpărături de seară. Mda, e minunată. Are deja vreo 3 ani, e roasă ca vai de mama ei, dar n-o las nici picată cu ceară. Că alta mai încăpătoare, nu se poa’. Doar dacă o schimb cu o valiză…
Aşa. Aveam gentoiu’ cu mine. Mai întâi am intrat la farmacie, să iau pasta de dinţi şi nişte demachiant. Mă gândeam că poate aici, găsesc pe cineva la o casă de marcat, cu chef de vorbă. În farmacii e mai linişte, mai puţini clienţi şi cred că lumea are mai multă dorinţă de discuţii despre dulci-nimicuri. Am intrat şi era…spital! Unul tuşea, altul strănuta şi arăta roşu’ ca focu’ şi o mamă disperată cu un puşti de vreo 5 ani încerca să-i explice că trebuie să mai aibă un pic răbdare şi să nu mai urle ca descreieratu’.
Mirosea a boală şi a draci…Aşa că mi-am luat repede pasta de dinţi, am uitat demachiantul şi am fugit peste drum, la supermarket.
Pâna acolo mi-a fost! Mi-am dat seama că nu mai am scăpare.
Asta e! Trebuia să fac fapta bună… Suna foarte uşor, dar zău că mă trecuseră toate năduşelile: să vorbesc cu cineva de la casa de marcat. Să-l văd şi să-l cunosc pe cel care în fiecare zi e mai puţin important decât ce curge pe banda din faţa lui.
Cu gândul la ce naiba să vorbesc cu victima, intru cu paporniţa după mine. Îmi iau o Cola Light, 2 iaurturi şi 3 banane şi mă aşez la casa unde era o tipă de vreo 25 de ani, blonduţă şi foarte simpatică. Am zis că si-gur îmi iese conversaţia.
Când ajung la rand, domnu’ bodyguard (deloc periculos; îl năuceam doar cu o căutătură şi un brânci) vine ameninţător şi îmi spune: “De ce aţi intrat cu geanta? Vă rog să-mi arătaţi tot ce aveţi acolo…”
Mă fâstâcesc, bâigui ceva şi scot “produsele” deja cumpărate de peste drum.
“Haaaa!Pastă de dinţi…”, urlă satisfăcut nămiluţa-gâzuţa.
“Staţi aşa, domnule. Că am luat-o de la farmacie”.
“Haaaa. Nu mă interesează. O plăăătiţi”
“Cuum?”
Domnişoara blondă de la casă, pe care voiam să o întreb despre viaţă, mă priveşte fix şi de-odată, cu privire de Colombo îi spune: “Stai să o chemăm pe şefa!”
Şefa? Văleu! Ce să-mi facă şefa?
Îmi trec prin faţa ochilor trecutul, prezentul şi viitorul şi deodată, gata! Simt în mână bananele şi o chitanta!!! Bonul de la farmacie era drept în faţa mea. Şi-mi zâmbea salvator!
Îl iau şi-l arăt satisfacută fetei de la casa de marcat.
“Ei, staţi liniştită. Am văzut că nu arătaţi ca o hoaţă. De aia am chemat-o pe şefa. Ce naiba?! Dar acum că aveţi şi bonul…”
“Da. Gata sunt salvată”, îi zâmbesc. “Şi eu care mă pregăteam să vă întreb ce mai faceţi…”
Nici nu-mi venea să cred că mai aveam chef de conversaţie…
“Cum adică? Ăăăă… ce mai fac?!”
“Da. Ştiţi, facem un experiment şi avem câte o faptă bună pe zi…Şi azi trebuia să stau de vorbă cu o persoană de la o casă de marcat”.
“Da? Dar sunteti de la o firma, de undeva?”, mă întreabă sceptic.
“Nu. Suntem nişte oameni care avem chef de fapte bune. Adică să mai facem şi altceva decât să stăm mereu încruntaţi şi concentraţi pe obiecte şi griji. Să ne mai uităm şi la oameni.”
Nici nu-mi venea să cred că vorbesc aşa de uşor cu un necunoscut! Care era cât pe ce să mă dea pe mâna “şefei”.
Fata blondă de la banda de la supermarket se uita la mine şi nu ştia ce să creadă. I se părea că-s nebună? Că am chef de tichie de mărgăritar?
Dar nu mă las şi continui.
“Aşa că îmi spuneţi? Ce faceţi? Cum vă e? Sunteţi obosită?”
“Ei…Nu mă plâng. Zic mersi că am unde munci. Că am acasă 2 copii şi nu am timp să simt oboseala.”
“Atât de tânăra şi aveţi deja 2 copii? Am crezut că sunteţi aproape o adolescentă”.
“Ei! Am 23 de ani! Sunt babă, gata!”
A venit şefa. Probabil că avea maxim 25 de ani. S-a uitat la bon şi a plecat. Nămiluţa-găzuţa îmi zice autoritar :”Să nu mai intraţi în magazin cu geanta. Să o lăsaţi la dulăpioare”.
Ce gingaş a spus el: « dulăpioare ».
“Îmi pare rau. Nu mi-am dat seama. Ce faceţi? Sunteţi bine ? Că vă văd aproape zilnic şi nu v-am întrebat niciodată nimic. Nici măcar nu vă salut, cred”.
“Ei, nu-i nimic.La câtă lume intră aici…Da sunt bine, mulţumesc. Dar de ce mă întrebaţi? Arăt rău ? », mă întreabă cochet. « Nu de alta, dar nu mă mai ia Mihaela de bărbat » şi-i face un semn discret şi drăgăstos blonduţei de la casa.
Mda. Mihaela de la supermarketul de peste drum are 23 de ani, 2 copii şi se mărită. Cu nămiluţa-gâzuţa.

Fapta bună nr. 2 – O cafea pentru nea Liviu

Antz — Thu, 08 Dec 2011 15:51:49 +0000

Acum vreo 3 săptămâni, am intrat la un cizmar, aşa la pleasneală. M-am dus cu o geantă care avea nevoie de un mâner prins şi nu ştiu ce-mi veni, dar m-am apucat să vorbesc un pic cu nea Liviu, meşterul.
Mi-a zis că are 2 copii: “un fiu şi o fată”.
L-am întrebat “dar fata dvs nu e fiică? De ce-i spuneţi ”fată”?
“Păi nu. Băiatul e fiul meu…”
“Şi fata nu e a dvs?
“Ba da. Dar e fată. Fiu e doar fi-miu”.
“Păi n-o iubiţi?”
“Pe ea o iubeşte mă-sa”.
Mi-a venit să-l iau de guler, să-mi iau geanta şi să-i dau cu ea direct în moalele capului. M-am abţinut, i-am lăsat rapid geanta, i-am aruncat o căutătură “de îngheţ” şi dusă am fost. L-am bodogănit toată ziua.
Peste o săptămână, m-am întors. Şi am găsit geanta mea preferată reparată impecabil. Mi-a dat-o mândru şi mi-a zis: “Am avut noroc cu fata mea. Ea a avut răbdare să coase pielea asta”.
Azi dimineaţă m-am gândit că el ar merita cafeaua caldă şi croissanţii pentru un meşter de care sunt mereu mulţumită. Aşa că pe la 4, am intrat în cizmăria lui Nea Liviu.
I-am dat cafeaua şi “cornurile” (nu ştia de croissanţi” şi mi-am dat seama că sună mult mai fain aţa cum a zis el: “cornuri cu unt”). Nu ştia ce să zică. Se uita un pic pierdut când la mine, când la cornuri, când la cafea. Privea numai în jos, ruşinat, ca un copil prins cu mâţa-n sac. De parcă nu merita…
I-am zis că sunt foarte mulţumită de cum mi-a făcut geanta şi m-am gândit să trec pe la el să-i spun cât de mult îl apreciez. S-a fâstâcit. Nu ştia cum să primească.
A luat paharul din carton şi punga cu croissanţi. Le-a aşezat lângă tejghea şi mi-a zis:
“Săru’mâna, domnişoară. Cafeaua o beau eu. Dar cornurile le păstrez pentru fiu-miu şi fata mea ».
Să le fie de bine.
A fost o faptă bună. Ca un corn cu unt…