Sapca-n filme: “I’ll be bock!”.

Antz — Thu, 01 Nov 2012 09:59:37 +0000

Sapca de la I love Ugly este tot ce-mi trebuie ca sa-mi pastrez spiritul optimist peste iarna. O sa spuneti ca e de vara, dar nu-mi pasa pentru ca eu o s-o port cu gluga tul de la Anca Miron si n-o sa-mi fie frig (de parca ar conta?!!!?) si o sa-mi dea un aer asa, de surferita aterizata in Bucurestiul gri, plin de evenimente si intamplari, invitata de un PR cool la vreo cine stie ce adunare formidabila a mondenilor locali.

O s-o port cu toate hainele mele de iarna. Cu cat mai elegante, mai putin potrivite, cu atat mai bine. Nu e asta mantra vremurilor? “Nooooo match”??! E mult mai greu sa nu match si sa arate bine, e drept. Dar, fara frica, ma lansez in nomatchin’. Cu sapca “I love ugly” in cap.

Seeya! I’ll be bock!

“The IT bag”, doar pentru mine.

Antz — Wed, 19 Sep 2012 19:42:29 +0000

Sursa: fashion squad

Imi plac culorile speciale, atipice, diferite, pe care le vezi mai rar si combinatiile neobisnuite intre ele.
Culoarea m-a atras mai intai la geanta lui Philip Lim, Pashli. Nu stiu daca o sa tin minte numele, nu am facut niciodata vreun cat de neinsemnat efort de memorie in acest sens. De cate ori am fost intrebata complice “ai un 501?” (nu asta era numarul, cred ca sunt niste blugi, totusi) si eu habar n-aveam.
Geanta lui Lim e speciala pentru ca e “prezenta”, impetuoasa, ca orice piesa mare, aurie sau argintie, si totusi n-are stridenta opulenta a acestora; galbenul metalic are ceva rafinat, sofisticat. E un efect teribil de interesant. Si daca ma gandesc cum o sa vina impreuna cu hainele de toamna si iarna, predominant inchise, in nuante de negru, gri, albastru miazanoapte, verde-sticla si rosu-brun, e, fara urma de indoiala, “the IT bag”. Dar nu in sensul negativ, definit de Tomas Maier, ci geanta, considerata asa de mine, pentru mine.
O ador, o visez, mi-o doresc, o s-o am. E frumoasa, e atipica, e robusta, e functionala, e cand adorabil de sleampata, cand batoasa, “lady like”. O geanta mai cool decat ea, in acest moment, nu cred ca se poate.

Fapta bună nr. 8 – Cel care m-a privit în ochi mi-a cerut o shaorma

Antz — Wed, 14 Dec 2011 17:29:31 +0000

Nici restul faptelor n-au fost uşoare. Când le programezi aşa, pe zile şi ştii ca moartă-coaptă trebuie să împlineşti misiunea, zici că-i simplu, da’ nu-i de-loc!
Dar ca fapta asta, parcă n-a fost niciuna. Mi-a stat ca un nod în gât şi am vrut să renunţ la ea din prima secundă. Până la urmă, mi-am făcut curaj şi mi-am încercat norocul. Şi inima…
Îi văd în fiecare zi. Stau adunaţi fie în squarul de la Junkului (aka Iancului), fie în gangul de lângă intrarea din bloc şi uneori îi găsesc în scară sau chiar pe treptele din faţa apartamentului meu.
Mirosurile lor sunt peste tot şi nu e seară în care să nu-mi zâmbeasca ştirb, cu damf de aurolac.
Am citit undeva că cel mai bine e să-i ignori. Să treci pe lângă ei ca şi cum ar fi invizibili. Să nu-i priveşti, să nu le răspunzi la salut, să te faci că nu există. Să-i crezi năluci.
Şi exact aşa fac mereu. Singurul pe care n-am cum să nu-l văd e cel mai mic dintre ei. Are vreo 3 ani şi când mă zăreşte, vine repejor la mine, mi se aşaza în drum, mă priveşte drept în ochi şi-mi spune cu voce groasă şi pronunţie perfectă: “Îmi iei şaorma?”. Şi-i dau bani să-şi ia.
Pe mă-sa sau pe tac-su nici măcar nu-i privesc.
Dar a trebuit să o fac. Pentru că fapta bună nr. 8 mă obliga să aleg pe unul dintre ei şi să îi vorbesc măcar 3 minute. Să îl întreb despre viaţa, povestea, destinul lui.
Greu. Incredibil de greu.
M-am gândit să trişez un pic. Să nu fiu nevoită să dau ochii cu el sau cu ea şi a doua zi. Aşa că am traversat intersecţia şi am ales gaşca de homeleşi de pe Pantelimon. I-am mai văzut de vreo 2- 3 ori. Sunt trei bărbaţi la vreo 30-40 de ani (sau poate mai puţin) şi două fete pe care mereu le-am zărit gravide.
Am zis că cel mai bine şi mai simplu mi-ar fi să vorbesc cu una dintre fete.
Am cumpărat de la chioşc o plasă de portocale, banane şi niste ciocolată şi încet, încet am luat-o la pas către locul unde ştiam sigur, că-i găsesc.
Ca să nu mă întorc pe calcâie stânga- mprejur, îmi priveam fix ţinta. La colţul de lângă chioşcul cu Fornetti erau fetele şi unul din baieti. Stateau toţi trei pe un gărduţ din fier forjat. El trăgea din punga care-l ajuta, probabil, să uite. Ele tăceau şi zgribulite se uitau în gol. Nu-şi spuneau nimic.
Ştiam sigur cum aveam să încep conversaţia. Mai întâi, le voi fi dat punga, apoi le-aş fi întrebat pe amândouă cum le cheamă şi câţi ani au. Şi apoi aş fi aflat unde stau, dacă au o casă. Şi aş fi continuat ca atunci când eram reporter şi întrebările veneau simplu pentru că povestea trebuia să curgă şi să fie spusă.
Mai aveam 3 metri. Mă uitam la geaca bleumarin care stătea lângă paltonaşul scurt, murdar şi roşu. Am vrut să o privesc pe prima dintre fete în ochi, dar ea mi-a evita privirea. Şi-a pus capul ca o vrabie înfrigurată în fularul înnodat cu o eşarfă gri.
Iar eu…am trecut mai departe.
N-am avut curaj să deschid gura. N-am ştiut ce să le spun. Mi-a fost frică şi ruşine.
Când ne-am gândit să facem fapta asta bună, am crezut că oamenii singuri, săraci, uitaţi, învinşi de viaţă au nevoie şi de vorbe, de atenţie, nu doar de bani. Dar privindu-le pe cele două fete, am simţit că nu e aşa.
N-am ştiut nici măcar cum să le dau portocalele şi ciocolata. Mi-a fost teamă că or să ma privească drept în ochi şi or să vadă că eu sunt fericită. Că am oameni, căldură, casă, iubire, planuri. Că n-am pierdut drumul şi că nu ştiu cum să le ajut să şi-l găsească pe al lor.
Că or să mă judece pentru că fac doar un joc, o faptă bună într-o după-amiază şi atât. Că n-am forţă, energie, dorinţă să fac mai mult…
Aşa că m-am întors la vecinii mei fără casă din faţa blocului şi l-am vazut pe ăla micu’. Mi-a cerut iar şaorma. I-am dat ce-a vrut şi punga cu fructe şi ciocolată. Şi am fugit repede în scara blocului, încuind uşa de la intrare după mine, ca să fiu sigură că nu ma urmăresc părinţii lui, care mă priveau de după punga cu aurolac, câţiva metri mai încolo.

Eroii Romaniei Chic » iarna

Sapca-n filme: “I’ll be bock!”.

“The IT bag”, doar pentru mine.

Fapta bună nr. 8 – Cel care m-a privit în ochi mi-a cerut o shaorma