Fapta bună nr. 4 – Curierul de la florărie sună de trei ori la uşă

Antz — Sat, 10 Dec 2011 15:45:44 +0000

-Vreau să le povestim cum ne-a venit ideea.
-Aşa.
-Cum am primit de ziua mea un buchet de flori.
-Care buchet? Buchete, bucheţoaie.
-Da. Mai multe. Bine “temporizate”, cu efect, e drept, şi o aparentă semnificaţie. Mai întâi un trandafir. Niciun bilet. După 11 minute, un buchet cu 11 trandafiri. Niciun bilet, Dupa 1o1 minute, un buchet de 101 trandafiri.
-Băi, şi cum m-ai sunat, întrebându-mă dacă e de bine sau de rău.
-Şi mi-ai zis că dacă urmează o coroană mortuară, e clar mesajul.
-Păi, era.
-N-am aflat nici acum cine a fost. Dar orice bărbat cu care vorbeam era un potenţial admirator. A stârnit în mine aşa, o amestecătură de sentimente: bune – cineva mă place, confuze – dacă mă place, de ce nu zice cine e?, negre – inspirate de stalkerul lui Roro.
-Sper ca nu povesteşti şi de Roro.
-Ha, ha. Nu, să povestească Roro.
-Mai ţii minte că ne preocupa semnificaţia acelor numere? Ce naiba însemna 1, 11, 101?
-Da, frate. Asta era ciudat. Şi că nu apărea să spună: eu îs. Făt-frumos, cu paloşul gros.
-Dar mi-a plăcut. M-am simţit curtată. A fost amuzant şi cumva emoţionant.
-Daaaa! Repet: credeai că vrea să te omoare cineva.
-Păi şi ăsta-i pasion, nu?!
-Da, hai că iar ai luat-o langa. Deci aşa ne-a venit ideea. Care?
-Să facem o faptă bună şi să trimitem un buchet de flori (doar unul) superb, cu un bilet unei fete care nu are iubit acum.
-Da’ sper nu ca al tău: sec, “promiţător” şi derutant: “La multi ani, poate o cafea?” Până şi el se-ndoia săracu’. De-aia nici n-a mai apărut.
-Ei, mă fierbe încă.
-Aşa. Revenim. Şi am mers la Niculăieş şi am luat cel mai frumos buchet ever and ever, cu…
-Hai, mă! Ce faci? Dacă zici cum era îşi dă seama poate cine le-a primit că noi le-am trimis.
-Păi, n-am avut grijă să nu trimitem la cineva din cercul nostru de prieteni?
-Da, dar prietenii ei sunt prietenii noştri şi pot citi. Şi ii pot spune. Şi e frumos să-i năruim povestea pe care şi-o face în cap?
-Auleuu, da. Şi cum am stat noi ore în şir să decidem: CUI i-l trimitem? Să nu afle, să fie singură, să ne placă de ea (să nu fie vreo antipatică).
-Şi până la urma l-am trimis lui…
-Ce faaaci?
-Prinţesei X Aaaa?!!!! Îi zicem aşa.
-Mda, numai la Prinţesa X îţi stă capul.
Şi i-am trimis unei fete, unei femei măritate. Care nu e singură, dar se simte singură. Are bărbat, dar sunt de ceva timp îndepărtaţi unul de altul. El e cel care a descoperit că există şi alte femei pe lumea asta şi n-ar fi rău să le cunoască mai îndeaproape.
-Băi, ce mă enervează bărbaţii ăştia prea…
-Ntzzzz. Nu mai judeca fără să ştii despre fiecare în parte. Şi oricum n-ai cum să ştii. Şi-apoi am promis că luna asta nu judecăm pe nimeni.
-Haaa! Mi-e greu. Dar ai dreptate.
-Dar să le mai spunem că ne place mult de ea că pare ferma pe poziţii, că are un soi de demnitate şi discreţie în situaţia asta..
-Că e mai mişto decât amanta. De-o mie de ori mai mişto! Nu te mai uita aşa că nu judec. E de bine. EA e mişto. N-am zis că amanta e nasoală.
-Şi pentru că ştim că atunci când îţi dăruieşti sufletul cuiva eşti vulnerabil E singura persoană din lumea asta care te poate face să nu te mai simţi atrăgătoare, demnă să fii iubită. Şi că uite, mai sunt atât de mulţi bărbaţi pe lumea asta care te pot aprecia şi curta.
-Auzi, dar dacă se gândeşte că e bărbat’su care vrea să-i spună că tot pe ea o iubeşte? Şi poate el chiar ar vrea (a terminat-o cu cealaltă, CLAR!!!), dar nu ştie cum. Şi noi îi ajutăm. Ai?
-Da. Ar fi mişto. Cum pică nu ştim, dar e lucru sigur că ea se va simţi admirată într-un moment în care are nevoie. Şi dacă nu are nevoie, e flatant sau amuzant. E bine oricum.
-Da. Hai că am mai făcut o faptă bună.
-Mâine ce facem? Oooo! Mâine e cu catering. Să văd ce faci….
-Sssst. Le spunem maine.
-Bine. Hai la masă.
-Pa!
-Paaaaa!
-Aaa! Salutări drăguţe de aici!

Principesa Ileana (II)

Antz — Thu, 01 Dec 2011 21:41:52 +0000

Dacă vrei să te îmbraci Principesa Ileana II:

Circumstanţele politice interne şi internaţionale ale timpurilor şi decizia lui Carol al II-lea ca descendenții din familia Habsburg sa nu fie născuți pe pământ românesc, i-a obligat pe principesa Ileana şi soţul său să plece în Austria, la scurt timp după căsătorie. S-au stabilit la Castelul de la Sonnberg, în apropierea Vienei. Aici se nasc cei şase copii ai lor.
În martie 1944, ca să scape de persecuțiile naziștilor, domniţa Ileana şi familia ei se mută în România, la castelul Bran, primit. de regina Maria cadou din partea orașului Brașov. În 1947 comuniştii îl forţează pe rege să abdice. Toată averea le este confiscată. La acea vreme erau zvonuri că domniţa Ileana se întâlnea cu unii capi comunişti ca să poată trimite pachete pentru oameni, cunoştinţe aflate în închisorile comuniste. Principesa a scris despre întâlnirile sale cu Ana Pauker şi Gheorghe Gheorghiu-Dej.
[despre Ana Pauker]
,,Corpolentă, cu un păr cărunt, scurt și în dezordine, cu ochi albaștri tăioși, privind pe sub sprîncenele joase și cu un zîmbet fascinant, nealterat de faptul că buza de sus se răsfrîngea peste cea de jos, ea îi făcea pe toți să simtă că aveau de-a face cu o adevărată personalitate. Am avut întotdeauna impresia cînd mă aflam în preajma ei că era un boa constrictor care abia a fost hrănit, așa că nu te mănîncă pe loc! Greoaie și trîndavă cum părea, avea tot ce este respingător, dat totodată fascinant la un șarpe. Puteam să-mi imaginez cu ușurință, doar privind-o, că își denunțase propriul soț, care fusese, ca urmare, împușcat; iar întîlnirile mele ulterioare cu ea mi-au arătat strălucirea rece și dezumanizată datorită căreia ajunsese la puternica poziție pe care o ocupa acum.
…
Nu fusese o conversație în care să mă disting eu în vreun fel, căci nu puteam ține piept avalanșei de jumătăți de adevăr și fapte vag deformate pe care le folosea cu dextrietate în argumentările ei. Uneori răspundea la întrebări atît de direct, cu o asemenea lipsă de ,,omenie” cum spunem noi, încît îmi amintea de primii soldați ruși pe care îi văzusem la Bran.
Știu că am rugat-o să-mi explice cîteva din principiile comuniste; de ce de exemplu, foloseau atîta violență, cînd violență n-a convins niciodată pe nimeni.
-Nu este menită să convingă, a replicat ea calmă, ci să înspăimînte. Cînd cineva plantează din nou, întîi distruge tot ce crește: și rădăcini, și crengi. Apoi nivelează pămîntul. Doar după aceea se poate planta bine.
Era destul de sinceră în ce privește motivele comportării lor față de oameni. Spunea că nu era posibil, din păcate, să distrugă o întreagă generație și să rămînă doar tinerii de instruit. O anume cantitate de muncă fizică era totuși necesară-muncă la drumuri, în agricultură, în industrie- pentru a susține copiii pînă la majorat. Pentru aceștia trebuia lăsată în viață generația mai în vîrstă, dar aceștia trebuiau să fie prea înspăimîntați ca să mai îndrăznească să intervină în educația pe care o fac comuniștii copiilor. Pentru a ajunge la această stare erau inventate amenințări morale și fizice de toate felurile și procedînd astfel nu era nevoie să se acorde nici o importanță vieții omenești. Erau oricum, destui în generația ,,de sacrificiu”, prea bătrîni ca să mai poată fi instruiți pentru a munci, așa că nu conta în ce număr erau folosiți sau omorîți.
În cele din urmă am ajuns la subiectul închisorilor; mi-a povestit despre propriile ei detenții, care totalizau nouă ani.
-Și v-a schimbat închisoarea? -am întrebat-o.
-Nu, mi-a răspuns ea, dar v-am mai spus că nu căutăm să îi schimbăm pe oameni în închisori. Sunt prea bătrîni ca să mai poată fi convinși; obișnuințele lor sunt prea puternice. Doar dăm răul la o parte din drum atunci cînd îi întemnițăm.
-Dar de ce nu îi omorîți pe față pe cei care intenționați să îi pedepsiți cel mai grav? am întrebat-o.
Și iarăși senzația de neomenie cumplită, impersonală, neîndurătoare.
-Simpla moarte ar fi prea bună și prea ușoară, a spus ea. Și nu i-ar înspăimînta pe ceilalți suficient.”(din autobiografia principesei Ileana de România “Trăiesc din nou!”
(Ed. Humanitas, 2008,p. 289-290).
La începutul lui 1948 pleacă în Elveţia, iar apoi în Argentina, unde arhiducele face afaceri dezastruoase.

Călătoria pe ape a principesei Ileana în drum spre Argentina
“Un ultim rămas-bun de la mica şi îndrăgita noastră casă. De la camera mea cu fotgrafiile minunate si patul confortabil; de la binecunoscutele mese şi scaune. La revedere, scumpă casă. Nu o să te mai văd niciodată. Aceasta este ultima dată”, scria Prinţesa Ileana despre momentul părăsirii României, pe 7 ianuarie 1948, ora 3:30, după-amiaza.
La plecarea din ţară, prinţesa ia cu ea într-o cutie o fărâmă de pământ românesc liber.
Când gardienii comunişti, percheziţionând familia Principesei, au găsit în bagajele ei un “vanity case” de aur. Domniţa le-a spus: nu e de aur şi nici nu e o pudrieră. Această cutie nu înseamnă nimic pentru dumneavoastră, dar înseamnă totul pentru mine”.

După trei ani, trebuie să se mute în State, pentru a-şi plăti datoriile. . Îşi vinde celebra diademă, tiara pe care o purtase mama ei, regina Maria. Ştie că numele de Habsburg nu mai înseamnă nimic şi povesteşte cât de ciudat i se pare apelul postaşului: „Habsburg here?“.

Domniţa Ileana, purtând diadema celebră.

Aici începe o viaţă austeră şi devine o femeie obişnuită, învăţând să gătească, să spele vasele, să facă piaţa, să muncească pentru hrana zilnică a copiilor. Ține conferinţe despre pace şi despre România.

Principesa Ileana, la piaţă.

Maggie şi Herzi o ajută pe mama lor, principesa Ileana, la întinsul rufelor la uscat.

În 1954 divorţează şi se recăsătoreşte imediat cu doctorul Stefan Issarescu, în orasul Newton din Massachussets.

Divorţează iar, doisprezece ani mai târziu. Prinţesa se călugăreşte în 1961, la mânăstirea din Bussy, Franţa. Probabil ca urmare a suferinţei provocate de moarte fiicei sale Minola, gravidă în momentul tragediei, şi de îmbolnăvirea fiului cel mare, Ştefan, de encefalită.

După 1989, Maica Alexandra (fostă principesa Ileana), vine la Castelul Bran, ultima ei reşedinţă în ţara unde s-a născut şi iubit-o. Localnicii au primit-o cu emoţie şi căldură. IAr ea, cu vorba domoală şi caldă li s-a adresat cu înţelepciune: “TREBUIE SĂ ÎMBĂTRÂNEŞTI FRUMOS ŞI SĂ TE ÎNDEPĂRTEZI NATURAL DE LUCRURILE PE CARE NU LE MAI POŢI FACE”.
Ileana, prinţesa de România, cea care, indiferent de împrejurări, şi-a păstrat surâsul pe buze, demnă şi plină de curaj, gata să-i ajute pe toţi din jur, ne face sa ne fie dor de România ei. Netrăită şi nevăzută de noi, dar citită şi povestită de bunici.
Mai cool de atât nu se poate.

Eroii Romaniei Chic » iertare

Fapta bună nr. 4 – Curierul de la florărie sună de trei ori la uşă

Principesa Ileana (II)