Daca vrei sa te imbraci ca domnul Nicolae Steinhardt:

In 1959, Nicolae Steinhardt este invitat la sediul Securitatii, cerandu-i-se sa fie martor al acuzarii în procesul “Noica-Pillat”.
Tatal sau, Oscar Steinhardt, il sfatuieste sa se duca direct cu valiza, fiind convins ca va intra si el la inchisoare. Securistii il santajeaza tocmai cu tatal sau care, ramas fara sprijinul sau, sigur va muri, avand peste 80 de ani. Ii dau 3 zile de gandire. Intors acasa, Oscar Steinhardt il mustra: “Ce-ai mai venit acasa, nenorocitule? Le-ai dat impresia ca sovai, ca poate sa incapa si posibilitatea sa-ti tradezi prietenii. In afaceri, cand spui lasati-ma sa ma gandesc inseamna ca ai si acceptat. Pentru nimic in lume sa nu primesti sa fii martor al acuzarii.”Tot el, cu intelepciunea-i patriarhala ii argumenteaza: “E adevarat ca vei avea zile foarte grele. Dar noptile le vei avea linistite – vei dormi bine. Pe cand daca accepti sa fii martor al acuzarii, vei avea, ce-i drept, zile destul de bune, dar noptile vor fi ingrozitoare. N-o sa mai poti inchide un ochi. O sa trebuiasca sa traiesti numai cu somnifere si calmante; abrutizat si motaind ziua toata, iar noaptea chinuitor de treaz. O sa te perpelesti ca un nebun. Cata-ti de treaba. Hai, nu mai ezita. Trebuie sa faci inchisoare. Mi se rupe si mie inima, dar n-ai incotro. De altfel, chiar daca apari acum ca martor al acuzarii, nu fii prost, dupa sase luni tot te ia. E sigur.”

In 1964, Nicolae Steinhardt iese din inchisoare. Acesta isi aminteste momentul reintalnirii lor: “Pe tata il gasesc in strada, aproape de casa. Il sprijina varul care a venit sa-l scoata la plimbare si la frizer. E mic, necrezut de mic, mult garbovit si face pasi maruntei, dar umbla fara teama si ochii-i sunt vioi. Il iau de bratul drept fara sa ma fi observat si cand intoarce capul ii cer sa nu planga. – Sa plang, zice. Ce-s prost? Ia spune, tu ai mancat ceva astăzi?”
Ultimii trei ani si-i petrec impreuna, intr-o garsoniera din Str. I, Ghica nr.3, din Bucuresti.

Asa tata, asa fiu. Verticalitate morala, forta de carcater si tovarasie pe viata. Cei doi Steinhardt. Oscar si Nicolae. Mai cool decat ei nu se poate.

Toată lumea o iubeşte pe Cezara. Toţi o admiră, o invidiază, o privesc fascinaţi când apare pe scenă.

E una din cele mai frumoase actriţe din România şi legendele urbane despre poveştile ei de dragoste sunt pe buzele tuturor iubitorilor de bârfe, în vremuri când revistele-tabloid n-au nicio şansă să apară la tarabe.

Unii spun că Florin Piersic e înnebunit după ea, alţii bagă mâna în foc pentru nebuniile pe care Costel Constantin le face pentru partenera lui de scena.

Dar Cezara păstrează misterul. Zâmbeşte întotdeauna uşor şi nu bagă de seamă nicio bârfă.

Aşa a invatat-o bunica ei, o poloneză-avocat (Tarcinscki / Potorscki), care a crescut-o la Sibiu şi i-a zis să nu păstreze niciodata în inimă ranchiuna.

În anii 60, Cezara Dafinescu era în lotul naţional de atletism. Era colegă de lot cu Mihaela Peneş şi Ilie Năstase, dar un accident la antrenamente i-a schimbat destinul.

Fata de general de armată, cu alură de star hollywoodian, alege să devină…actriţă. Intră din al doilea foc la IATC şi în anul 3 de facultate îşi întâlneşte soţul. Pe George Motoi.

“Sigur că eu l-am iubit pe George într-un fel anume. Eram mai tânără decât el, el era deja consacrat şi, pentru mine, Leoaică fiind, cred că a fost şi vanitate. Am considerat că, la acel moment, el era cel mai
bun. Căsnicia cu el a fost extraordinară, dar a fost acea căsnicie între dintre doi oameni cu temperamente diferite, pentru că George este foarte sobru, foarte rece, cel puţin cu mine. Acum nu ştiu cum mai e. Mi-a convenit foarte tare acea perioadă pentru că nu ştiamcum e altfel, credeam că aşa trebuie să fie în viaţă, să fie o căsnicie cu un om cu care ai afinităţi”.
După o căsătorie de 23 de ani cu George Motoi, Cezara cunoaşte “marea dragoste” . În 1997 divorţează şi se căsătoreşte cu Gelu Fornea.

“Eu consider că am făcut un gest de curaj să spun: «George, îl iubesc pe X, vreau să divorţăm!». Mă întreb, oare i-ar fi convenit să-l mint? Nu cred că puteam eu.”

Pentru marea dragoste, Cezara renunţă la teatru.
“Perioada aia a fost momentul meu în care am renunţat la teatru şi, pentru un om care a iubit atât de mult şi îşi iubeşte atât de mult meseria, asta a fost definitoriu pentru dragostea asta. Pe mine nu m-a mai interesat teatrul şi a fost perioada mea, de vreo şase ani, în care am vrut să fiu soţie, amantă, gospodină, tot ce vrei”.

Şi în faţa celor mai mari tragedii ale vieţii, Cezara Dafinescu şi-a păstrat eleganţa şi lipsa de ranchiună.
“În definitiv, nu contează “anii din viaţa ta, ci viaţa din anii tăi”. Este greu să pierzi, dar mult mai rău e să nu fi încercat niciodată să reuşeşti. Când viaţa îţi dă motive să plângi, demonstrează că ai o mie şi unul de motive să râzi.”

“Dacă viaţa este o călătorie scurta trebuie să încercăm să o facem la clasa întâi.”, Cezara Dafinescu.

Mai cool decât atât, nu se poate.