Eroii Romaniei Chic » interbelic

Jean Yonnel

Antz — Tue, 30 Oct 2012 06:45:54 +0000

Daca vrei sa te imbraci ca domnul Yonnel in “Amok”:

1934, filmul “Amok”. 2 personaje elegante, cu multa carisma si chimie. O poveste impotriva curentului, prea curajoasa chiar si pentru un Paris mereu progresist si avangardist.
Jean Yonnel joaca rolul unui medic innebunit de singuratate, indragostit de personajul interpretat de flamboianta diva a cinema-ului francez interbelic, Marcelle Chantal, care refuza sa intrerupa o sarcina dintr-o poveste de dragoste a tinerei sale iubite cu un colonel britanic.
Tineri si superbi, cei doi actori umpleau salile de cinema cu visatori, aventurieri sau romantice care susoteau si comentau povestea plina de tabu-uri si decoruri exotice. Tot Parisul vorbea despre film si barfea relatia care se auzea ca se infiripase intre actrorul din rolul principal si superbisima Marcelle, fiica unui bancher celebru si foarte influent in epoca, o burgheza pur-sange, care adusese in cinema-ul francez stralucirea unei dive elegante si foarte bogate.
Jean Yonnel avea 40 de ani si trecusera deja 20 de ani de cand plecase din orasul sau natal, Bucuresti, si incepuse cariera in Orasul Luminilor.
Pe numele sau real, Jean-Estève Schachmann, monsieur Yonnel s-a nascut in Bucuresti la sfarsitul secolului 19 si a fost unul din cei patru actori romani membri ai Comediei Franceze (alaturi de Eduard de Max, Maria Ventura si Elizabeth Nizan).

A avut o cariera incredibila, aplaudata si pe scenele celor mai importante teatre ale lumii (unde a jucat alaturi de Mounet Sully sau Sarah Bernhardt), dat si in numeroase productii cinematografice (intre 1913 si 1966), mari succese de critica si de public.
Intre 1947 si 1962, Jean Yonnel a fost profesor la Conservatorul National de Arta Dramatica si toate generatiile care i-au fost contemporani sau studenti isi amintesc de el ca de un mare actor de traditie clasica, “un actor exigent, onest, riguros si scrupulos”.
De la Bucuresti, la Comedia Franceza. Très, très cool!

Povestea imperiala a Bailor Herculane.

Antz — Sun, 21 Oct 2012 21:44:31 +0000

Daca vrei sa te imbraci in spiritul turistilor Herculanelor din Belle Epoque:

Ne-am obisnuit sa tot auzim ca Romania e frumoasa, ca are locuri exceptionale de vazut, dar pacat ca nu sunt oranduite cum se cuvine si ne-am obisnuit sa o luam drept un cliseu fumat si mai degarba fals, orbiti, tociti de oboseala si frustrarea traiului intr-o tara in care lucrurile nu functioneaza predominant.
Dar frumusetea lucrurilor exista, poate prafuita, poate pitita, dar exista si asteapta sa fie redescoperita, ridicata din praf, primenita si scoasa la lumina soarelui, spre fala si bucuria noastra.
Asa sunt Baile Herculane. Putini stiu, mai ales cei din ultimele generatii, ca au o vechime de aproape 2000 mii de ani, ceea ce le face sa fie printre cele mai vechi statiuni balneare din lume. Beneficiile terapeutice, frumusetea locurilor si confortul lor din fiecare epoca precomunista le-au facut sa fie admirate si vizitate cu regularitate, de-a lungul timpului de catre personalitati din intreaga Europa: de la Goethe, Andersen, Imparatul Franz I, Imparateasa Charlotte, Arhiducele Carl, Imparatul Franz Josef si consoarta si pana la Imparateasa Sissi, cea care considera Baile Herculane “cea mai frumoasa statiune balneara de pe continent”.

Statiunea a fost construita taman in anul 102 d.Ch. de Imparatul Traian, romanii preluand pasiunea pentru bai si remedii termala de la greci. In perioada civilizației romane, aristocratia Romei antice se rasfata cu beneficiile extraordinare ale apelor termale din Baile Herculane. Din timpul romanilor au ramas numeroase vestigii: apeducte, bai, statui, monede, tabule votive ridicate ca semne de mulțumire aduse zeilor pentru vindecare. Din 1736, sub stapanire habsburgica, incepe reconstructia si modernizarea bailor, a cailor de acces, fiind construite majoritatea cladirilor din statiune, intr-un stil baroc austriac superb.

Statiunea de pe malul raului Cerna, parte din Parcul National Valea Cernei-Domogled, are o pozitie geografica fantastica si un climat mediteranean, fiind situata pe aceeasi paralela cu Nisa si Venetia. Statiunea se afla la o altitudine de 168 de metri, dar aici se respira un aer puternic ionizat, ca la 1500-2000 metri, acest lucru datorandu-se si numeroaselor izvoare termale si a padurilor ce inconjoara statiunea.

La inceputul secolului 20, de frumusetea si benefiicile imperiale ale Herculanelor profitau cel putin o data pe an aristocratia si burghezia din Romania.

Annie Bentoiu povesteste duios, cu multe detalii, atat de ajutor pentru a ne inchipui frumusetea loculului din acele vremuri, despre Baile Herculane din anii 40, cand dumneaei era o adolescenta:
“Frumusetea acelui peisaj se integrase fiintei mele mult mai adanc decat imi dadusem seama: ani de zile mi-au reaparut in minte sau in somn zeci de imagini, cu un relief uimitor. Eram un grup de baieti si fete care nu ne cunosteam deact pe numele de botez si n-aveam sa ne mai revedem, dar impreuna ne-am bucurat de nevinovate suete, de lungi plimbari in padurile vecine si de pasonate partide de ping-pong…..Arhitectnic, Baile Herculane erau o statiune care purta insemnele trecutului sua habsburgic. Singurul hotel modern “Cerna” (astazi mai mult ca sigur, o vechitura), distona puternic cu restul cladirilor, dar se putea lauda cu o piscina care avea mare succes. Centru statiunii era constituit de o sala de cazino (acea Kursaal tipica statiunilor germane), utilizata in parte ca restaurant si dand pe o terasa cu vedere spre raul Cerna, unde luam masa sumb umbrele largi de soare. De o parte si de alta a cladirii, legate de ea prin doau “promenade” in arc de cerc, cu mozaic rosu si acoperis sprijinit de colonade subtiri de fier forjat, se ridicau doua hoteluri absolut gemene si ele in stil Belle Epoque, intitulate istoric “CArol” si “Ferdinand”. In 1943 camerele lor inalte, logiile largi si perdeluite, culoarele insonorizate prin covoare groase, feroneria scarilor, decoratia de oglinzi, posibilitatea de a ajunge la cladirea bailor prin culoare directe, serviciul impecabil, toate acestea te proiectaudintr-odata in alt timp si pe alte meleaguri. Un parc mic, cu ronduri ingrijite, cobora lent spre dublul sir de copaci al strazii principale, care umra indeaproape cursul Cernei: acolo doar o balustrada ne despartea de rau, pe care-l puteam privi curgand in lungi minute de tihna. LA mica distanta se inalta chioscul rezervat fanfarei militare, care in timpul sezonuluicanta zilnic, intre zece dimineata si douasprezece, un program de divertismentdin care nu lipseau valsuri de Strauss, uvertura la “CAvaleria usoara” de Suppe sau “Pe o piata persana” de Ketelby, precum si alte asemenea. Vilele si celelalte cladiri se intindeau de o parte si de alta a acestui mic centru si a platfomrei sale umbrite, cu pietris marunt, unde “contesele” isi aduceau caruciorul cu prajituri si cofeturi. Erau, se zice, adevarate contese scapatate, ceea ce vindeau reprezenta cea mai fina scoala de cofetarie vieneza si ele insele pareau a fi venit la bal mascat ziua in amiaza mare, fardate si coafate, cu cercei lungi, cu sortuletele si diademele lor albe de dantele scrobita. Dar frumusetea cu adevarat imperiala a locului era peisajul. Apa Cernei chiar era neagra, cum o arat si numele; poate din cauza izvoarelor tamaduitoare din vecinatate sau doar pentru caea, apropae tot timpul, curgea sub padure, printre pomi batrani si se lumina doar in ceasurile in care soarel o putea atinge. Panta ei era lina; stancile destul de numeroase o animau cu bulboane, spume de zapada, sopot pe multe lungimi de unda si cotituri mereu surprinzatoare. Padurile care o imprejmuiau, ocrotind-o, aveau caracterul ordonat si romantic al celor din basmele germane in care copiii se ratacesc pe carari, ezita la rascruci, intalnesc casute. Un intreg paienjenis de drumuri de picior inguste, netede inconjura statiunea. Treptele erau intarite cu trunchiuri subtiri, mestesugite, tufisurile erau curatate, podetele – sigure, sagetile si placutele indicatoare – citete, punctele catre care te purtau iti ofereau adaposturi, banci umbrite sau privelisti deschise”.

In perioada comunista, o multime de hoteluri din beton, cu arhitectura acelor vremuri, au fost construite in Valea Cernei. Erau pline de turistii care beneficiau de vacante subventionate de stat, prin sindicat. Dupa ’89, relansarea statiunii e inca in faza de proiect. Herculanele sunt frumoase in continuare. Pastreaza urmele vremurilor bune pe care le-a trait, iar peisajul din jur e si acum, incredibil.

Magda Demetrescu, prima Miss Romania

Antz — Wed, 26 Sep 2012 08:44:14 +0000

Daca vrei sa te imbraci ca eleganta si emotionata domnisoara Magda Demetrescu:

1929. Competitie importanta. Bucuresti. In juriu, cu priviri severe si serioase:
Alexandru Vaida-Voevod, Ministru de interne
Prof. Tzigara Samurcas – Presedintele Fundatiei “Carol I”
Printesa Alexandrina Cantacuzino – Presedinta Societatii Ortodoxe a Femeilor Romane
Maria Giurgea – actrita a Teatrului National din Bucuresti
Liviu Rebreanu – scriitor, Presedintele Societatii Scriitorilor Romani si Director General al TNB
Karl Storck – sculptor
Alexandru Mavrodi – Presedinte al Sindicatului Ziaristilor
Ioan Steriade – Director al Muzeului “Kalinderu”
Nicolae Batzaria – prozator, publicist, ministru
Castigatoarea?
“Un poem plin de muzicalitate, un vis, o reverie, care imbata, te incanta, te adoarme. Frumoasa ca o zana din povestile trecutului, ea poarta in ochi si in par caracteristica rasei noastre, negrul. Gurita mica si rosie ca o cireasa coapta, un corp minunat, sculptat parca, in cea mai fina marmora, un piciorus micut si nervos, brate pline, de o albeata stralucitoare, iata admirabilele elemente ce impodobesc pe aceea care va purta tricolorul frumusetii romane, peste Ocean”.
Domnisoara cu pricina e Magda Demetrescu, prima Miss Romania din istorie, aleasa de experti importanti, intelectuali rasati si profesionisti de scena si imagine celebri in perioada interbelica.
Era fiica a arhitectului Nicolae Demetrescu si a sotiei sale Magda, care, din pacate, la 5 ani ramanea orfana de amandoi parintii si era adoptata de matusa sa, Maria Demetrescu.
O fata cuminte, educata, de familie buna, care trecuse de probele si exigentele dure ale competitiei. Ca sa fii in concursul de Miss Romania, o onoare patriotica in acea perioada, trebuia sa nu fii maritata si sa ai o moralitate fara cusur. Nu aveai voie cu corset, brasiera sau machiaj, iar rochiile era musai sa fie foarte simple, pentru ca importante erau liniile corpului si gratia miscarilor.
Mlle Magda Demetrescu a lesinat de emotie cand a auzit ca a castigat titlul de Miss si a declarat intregii asistente: “Ma induioseaza si ma stinghereste aceasta atentie deosebita. Cu ce am meritat-o si voiu putea oare, Doamne, Doamne, sa infatisez in America toata frumusetea tarii mele?”.

Scenariu. 2012. Bucuresti. Competitie la fel de importanta. Juriu foarte chic si cool:
Andrei Plesu
CTP
Mircea Cartarescu
Olga Tudorache
Horia-Roman Patapievici
Raed Arafat
Principesa Margareta
Mica Ertegun
Andrei Serban
Castigatoarea? Vreo idee de portret? Vreo sansa pentru o cariera de vedeta pop milenista sau la titlul “cea mai titrata in presa saptamanii”-2012

Constantin Argetoianu si “soutien-gorge”-ul.

Antz — Mon, 24 Sep 2012 08:02:07 +0000

In imagine, C. Argetoianu impreuna cu Carol al II-lea, la Marele Derby.
Daca vrei sa te imbraci ca domnul ministru Argetoianu:

Acum 80-90 de ani, in perioada interbelica, opinia publica, lumea romaneasca il priveau pe Constantin Argetoianu ca pe un personaj-prototip al politicianului cinic, foarte focusat si versatil.
A intrat in politica tarziu, la varsta de 42 de ani, dupa 8 ani de studii la Paris, un doctorat in medicina si o licenta in litere si drept si o cariera lunga in diplomatie la legatiile Romaniei din Constantinopol, Roma, Paris si Viena.
A ramas in constiinta publica ca un „globe-trotter” politic, facand parte din 8 partide politice, un record pentru politica romaneasca si schimband deseori taberele pentru a-si atinge scopurile de putere.
Contemporanii si istoricii il descriu ca pe un personaj incredibil, de forta si spirit, caracter cu mult umor, cinism si poveste.
Isi zdrobea adversarii cu discursuri pline de inteligenta si savoare si se spune ca intr-o astfel de confruntare cu un parlemantar care se lauda zgomotos ca are sustinerea intregului Gorj, Argetoianu i-ar fi spus de fata cu intreaga audienta, aruncandu-i in derizoriu discursul: “Ah, atunci dumneata esti un adevarat soutien-gorge” (n.r.:sutien, in lb romana) )).
Numele lui Argetoianu ramane in istorie si datorita operei sale memorialistice de anvergura şi jurnalului sau, ambele editate postum. Contemporanii sai, care poate ca ii cunoasteau, admirau si intelegeau excentricitatile si vasta cultura, nu i-au cunoscut, din pacate, talentul de mare scriitor, de autentic Saint-Simon roman.
Dar noi, generatia milenista, avem aceasta sansa si bucurie. Sa cunoastem o cronica romaneasca scrisa de un politician de acum aproape un secol, asa cum ne dorim sa fie si cei care au grija azi de noi si destinul Romaniei de azi. Si despre care visam sa spunem ca “mai cool decat domniile lor, nici macar monsieur Argetoianu”…

Gica Petrescu

Antz — Mon, 04 Jun 2012 05:04:08 +0000

Daca vrei sa te imbraci ca domnul Gica:

Ni-l amintim perfect, intr-o seara de variete la TV, cum statea mandru intre subrete si flirta dragalas cu ele cantandu-le “Fetite dulci”.
Ne amintim perfect. Cum la toate petrecerile parintilor nostri, cand magnetofonul mare de pe servanta din sufragerie, care ramasese fara covor ca sa fie mai usoara alunecarea pe ringul de dans, invartea 2 benzi si din boxe se auzea vocea dulce, clara, cu dictie perfecta a domnului Petrescu, in timp ce toata lumea canta impreuna cu domnia lui. Ca si cum ar fi fost si el in sufrageria noastra.
Ne amintim perfect petrecerile de mai tarziu, cand eram adolescente, studente si apoi femeiusti in toata firea, cand nu lipsea (si nu lipseste) niciodata o sesiune de bataiala, chiuiala si cantec impreuna, pe slagarele lui Gica Petrescu.
E cantaretul absolut. Vocea fara de care nu exista party, reuniune, nunta sau botez.

Si-n orice an l-am fi vazut, era fara varsta. In costumele dumnealui impecabile, din stofa fina, cu papion, esarfa sau lavaliera de matase, cu coafura perfecta, data cu briantina si cu delicatetea pe care a transformat-o in marca, niciodata nu stiai din ce timpuri vine. Era ca un cavaler chic, fara epoca, cu eleganta atemporala.

Se spune ca la fiecare petrecere la care era invitat sa cante live, maestrul nu uita niciodata refrenul “Fetitelor dulci din Bucuresti”. Le canta cu duiosie si curtoazie fetelor si doamnelor care-l aplaudau, dar domnia sa n-avea ochi decat pentru una.Era marea lui iubire, scriitoarea Cezarina Moldoveanu.
A intalnit-o cand el avea 35 de ani, a curtat-o insistent si plin de tact si creativitate, cu sampanie, dulciuri dragalse de la Capsa, flori multe si plimbari lungi prin Cismigiu. Apoi a luat-o de sotie si au fost de nedespartit timp de 34 de ani.
Se spune ca domnul Gica n-a mai vrut sa cante dupa ce sotia domniei sale a murit (in 1989). Ca n-a mai fost niciodata acelasi om senin, bucuros de viata si incantat de oameni.

“El n-a mai fost niciodata la inaltimea cochetariei pe care i-o impunea ea. Parul canit de ea personal a inceput sa albeasca si coafura celebra a maestrului, banuit de unii ca ar avea peruca, ne-a dat imaginea unui alt Gica Petrescu. A iubit-o enorm si nu si-a revenit niciodata dupa pierderea ei”, povestea Ioana Bogdan.
E o poveste de dragoste de demult. Pe care unii au uitat-o, dar fara sa ne dam seama, o intelegem subtil din vocea linistita, versurile usoare si frumoase si slagarele de neuitat ale maestrului Gica.

Sa canti unei lumi si sa iubesti o singura femeie, toata viata. Mai cool de atat n-o sa mai traim, cat lumea.

Cecilia Simionescu. Talentata Sanda Marin

Antz — Thu, 31 May 2012 07:06:22 +0000

Daca vrei sa te imbraci ca talentata doamna Sanda Marin:

In minunata “Intelectuali la cratita”, o colectie de retete si amintiri culinare pastorita si ingrijita de doamna Ioana Parvulescu, Andrei Plesu isi incepe astfel povestile gastronomice:
“Am crescut si eu, ca mai toti colegii mei de generatie, sub semnul cartii de bucate a doamnei Sanda Marin. In anii copilariei, credeam insa ca “Sanda Marin” e un singur cuvant – “sandamarin” -, desemnand o ustensila, ceva cu care poti gati orice. A lua “sandamarinu” echivala, pentru mine, cu a lua o cratita, un cutit sau un fund de lemn pentru diverse operatiuni de bucatarie. Am fost destul de uimit cand am aflat, intr-un tarziu, ca ustensila cu pricina e o carte si ca, de fapt, e numele unei doamne.”
La fel de surprinse am fost si noi sa aflam, acum vreo 15 ani, ca legenda care circula in epoca comunista despre Sanda Marin ca fiind barbat era falsa. Nimic nu era adevarat.
Sanda Marin a fost o doamna, o superba si remarcabila prezenta a inaltei societati interbelice si postbelice, un personaj elegant, cultivat, aristocrat si foarte talentat in arta gastronomica.

Cecilia Simionescu (acesta este adevaratul nume al “sandeimarinului”:), mai tarziu, dupa casatoria cu chimistul Mihai Zapan, numindu-se Cecilia Zapan) s-a nascut la Iasi, in casa unei familii de intelectuali remarcabili. Tatal domnisoareai Simionescu , geograf si panteolog, a fost Presedintele Academiei Romane.
Cecilia a primit educatie in cele mai bune scoli si cu cei mai bine cotati profesori particulari, astfel incat la varsta adolescentei vorbea perfect germana, franceza si engleza. In casa familiei carturarului Simionescu se perindau figuri importante ale elitei intelectuale din perioada interbelica si Cecilia avea ocazia sa le asculte ideile si sa participe la discutii elevate, pline de pasiune si polemica minunata.
Dupa casatoria cu domnul Zapan, se spune despre domnia sa ca era una din cele mai fermecatoare gazde si adora sa-si primeasca invitatii cu delicii gurmande splendide.
Nemultumita de cartile de bucatarie romanesti aflate pe piata, se gandeste ca ar putea chiar ea sa scrie o editie completa si complexa si decide sa semneze lucrarea sub pseudonimul: Sanda Marin.
Asa a inceput epopeea uneia din cele mai reeditate editii publicistice romanesti, “sandamarinu” devenind obiect-cult, de colectie, instrument si subiect de intrigi, minciuni si pasiuni.
Chic si la cratita. Mai ales:). Delicios de cool:).

Sanda Tatarescu-Negroponte

Antz — Tue, 22 May 2012 04:52:41 +0000

Daca vrei sa te imbraci ca eleganta doamna Tatarescu-Negroponte:

Am citit intr-un articol al domnului Majuru, ca la sfarsitul anilor ’50, tanara doamna Tatarescu-Negroponte (avea 35,36 de ani) locuia in casa de la Crucea de Piatra, unde incerca sa le invete limba franceza pe fetele pricepute la placeri. Abia iesise din inchisoare, unde fusese condamnata pentru originile ei nesanatoase (era fiica liberalului Gheorghe Tatarescu) si locuia la Crucea de Piatra, dupa ce renuntase sa mai lucreze la deratizare.

Tatarescu – tatal si fiica
In acelasi oras, la cateva sute de metri de Crucea de Piatra, sotul ei (bogatul milionar Ulise Negroponte) era instalator si indragostit in continuare de prea-frumoasa lui sotie, tunsa scurt, dupa lupta cu un animal fioros intalnit in canalele de la deratizare.
Cea mai frumoasa femeie din Bucurestii interbelici incerca cu delicatete sa le invete subtilitatea si manierele unei limbi pe care o adora, pe cateva dudui care o ironizau si o priveau ca pe-o aratare din alta lume. Din alta lume si era.
Doamna Tatarescu-Negroponte a stiut ce inseamna eleganta. Pretuia lucrurile frumoase, avea cultura elitelor si nu si-a pierdut feminitatea, delicatetea si gustul rafinat nici in cei mai crunti ani ai istoriei sale personale.

Dupa 1989, a continuat traditia liberala a familiei sale, a devenit activa politic si s-a luptat cu o energie incredibila sa recupereze istoria unui neam lovit de cele mai ciudate si nedrepte timpuri.
Am privit-o de la distanta, i-am admirat in fiece poza sau interviu perlele, vorba apasata si dulce si mai ales, intelepciunea. Unei doamne superbe, cu eleganta din alta lume.

Henrieta Delavrancea

Antz — Wed, 09 May 2012 06:32:52 +0000

Daca vrei sa te imbraci ca doamna Riri:

Nu avem stiinta despre arhitectura. Avem insa admiratia celor sensibili la frumos si armonie.
Nu vrem sa ticluim cuvinte si concluzii cu argument profesionist, ci sa povestim sincer ce ne place la doamna Riri.
In primul rand, ii adoram camasa decoltata adanc, colierul art-deco si coafura deschisa, cu frunte libera si atitudine “in vant”. Stim ca sora domniei sale, Cella (ce familie! 4 surori si toate avangardiste, modiste, talentate, spectaculoase) o admira pentru bunul- simt fashion. Intotdeauna simplu, a la mlle Coco, dar cu o “intorsatura personala”.

Apoi ii indragim viziunea arhitecturala simpla, ca un taior cu cusaturi exacte si elegante.
Si ii elogiem curajul de a transforma fata unui oras, de a pune umaru-i fin la constructia unei scoli de arhitectura romaneasca si de a munci energic si cu enorma pasiune pentru toate proiectele despre care am auzit, pe care le-am vazut in poze, stim ca au marcat vremuri si din care unele mai sunt inca in picioare, norocoase (22 de vile de vacanțã la Balcic dintre care unele sunt dispãrute la ora actualã, 28 vile în România, 5 biserici, palatul prințului Nicolae de la Snagov, pavilionul de ceai al reginei Maria de la Balcic, Spitalul Filantropia, Spitalul clinic Fundeni, Consulatul Franței din București, Prefectura din Oravița, Cinema Capitol București, ansamblu de locuințe Brezoianu, sa).

Ne oprim. Pentru ca expertii spun ca doamnei Riri nu i se potrivesc elogiile. Nu sunt “in stilul” dumneai.
“Incercarea de a o extrage din această zonă de mijloc mi se pare o eroare, iar actuala reparaţie, binemeritată – chiar dacă timidă – nu ar trebui să militeze pentru o înscriere a sa în categoria „greilor“. Ar fi o greşeală. Este însă dificil de rezistat tentaţiei. Sîntem predispuşi, ca popor, la supralicitarea valorilor care, chiar autentice, ajung finalmente străvezii. Dă bine să plusezi epitetul, dă bine să împănezi caracterizarea… Şi asta pentru a obţine propria ieşire în faţa rîndului. Arhitectura doamnei arhitect trebuie să rămînă în această zonă secundă, în zona de mijloc.” (Horia Dinulescu).
“Arhitectura secunda” si eleganta atemporala. Mai cool de atat, niciodat’.

Jean Moscopol

Antz — Tue, 08 May 2012 06:42:12 +0000

Daca vrei sa te imbraci ca Jean Moscopol:

Daca ieri a fost cu cantec, azi va fi…la fel.:)
Ascultand piesele doamnei Corina, ne-am amintit de Jean Moscopol. De slagarele domniei sale de neuitat, de ritmurile pe care dansau obraz langa obraz indragostitii din Bucurestiul interbelic. Vocea lui Moscopol aduce, ca madeleina lui Proust, parfumul unor vremuri dupa care oftam cu patima cu totii, cand doar o privire de femeie innebunea barbati puternici, cand o glezna aratata dezgolita era motiv de barfa si fluieraturi, iar lumea parea mai oranduita, mai buna, mai cuminte.
Domnul Moscopol a cantat de neuitat. Si chiar si in anii cei mai crunti ai comunismului, lumea nu l-a uitat. Cantecele lui disidente (inregistrate si trimise din America, unde emigrase) erau fredonate printre dinti, pe ritm de dans…

„George Enescu a spus că nu exista muzica usoara si muzică grea, ci numai muzica buna ai proasta. Jean Moscopol facea muzică bună. Cred ca el, Moscopol, a fost un Maurice Chevalier al muzicii romanesti. Era un senior al cantecului, de o eleganta perfecta, sufleteasca si vestimentara!”, Gica Petrescu
O viata plina de poveste. Din vremuri de Romanie care adora dulceturile seratelor, ale ceaiurilor dansante si conversatiilor de salon. Mai cool de atat nu se poate.

Alla Baianova

Antz — Mon, 02 Apr 2012 06:49:20 +0000

Daca vrei sa te imbraci ca Alla:

In perioada interbelica, timp de vreo 5 ani, toata Romania spunea despre Alla ca e cea mai frumoasa femeie din tara. Nascuta la Chisinau, educata in scoli pariziene, Baianova a venit la Bucuresti in ’34. A incantat lumea de la restaurantele si terasele de soi din Micul Paris cu vocea ei usor ruginita, cu dictie neobisnuita, cu “l” rostogolit, dulce, moscovit.
A fost invidiata si ravnita de multi, iar dupa venirea comunistilor, in anii ’50, lumea dansa, uitand de toate, “Tangoul de altadata”. “Regina romantelor” indragostita de cantecele romanesti a dat ultimul ei concert la Moscova, in 2009. Avea 95 de ani.