Maria Elena Viviane Eva Bjørnson este considerata de colegii ei de breasla una dintre cele mai importante scenografe din Anglia.
S-a nascut in 1949 la Paris, din mama romanca, Mia Prodan, si tata norvegian, Bjørn Bjørrnson.

Maria si mama ei, Mia

Ambele familii au o istorie importanta. Bunicul ei pe linie paterna este dramaturgul câștigător al Premiului Nobel pentru literatură, Bjørnstjerne Bjørnson, a carui statuie se afla in fata Teatrului Norvegian din Oslo.

Teatrul National din Oslo

Familia Prodan de Kisbunn, o familie veche de arhiduci. Bunicul din partea mamei a fost Avocatul Poporului si Seful Justitiei in Romania. Strabunicul, Nicolae Prodan de Kinsbunn, a fost directorul Teatrului National Roman si prieten bun cu George Enescu. Bunica ei, Maria Cutzarida-Cratunescu, a fost prima femeie-doctor din Romania, o Florence Nightingale in varianta romaneasca.
Sensibilitatea si puterea imaginative ale Mariei se manifesta din copilarie, in parte datorate probabil unei nesigurante si angoase traite si simtite permanent din cauza dificlultatilor vietii de refugiat, dar si de copil nerecunoscut de tata.
Povestea Mariei si a Miei, mama ei, e una dramatica si teribil emotionanta. Pentru ca e cea a unei relatii puternice si profunde intre mama si fiica, unite in fata tuturor greutatilor. Si incepe cand Mia se angajeaza in servicul diplomatic roman de la Copenhaga. Ocupatia nazista, o aduce in situatia de refugiata si ajunge sa lucreze la Legatia Regala Romana din Suedia pana 1946. Dupa venirea comunistilor la putere nu mai are cum sa se intoarca in Romania. Fratele ei, Piki, este trimis in gulagul sovietic pentru 20 de ani, iar parintii lor pierd intreaga avere. Mia se hotareste sa plece la Paris si reuseste printr-un prieten danez sa mearga in Norvegia, unde asteapta o oportunitate sa plece spre Franta. Bjørn Bjørnson, prieten cu prietenul danez se ofera sa o ajute.

Tatal Mariei, Bjørn Bjørnson

Insa, cunoscut afemeiat si experimentat (are 20 de ani in plus fata de Mia), Bjørnson o seduce si ramane gravida. Bjørn, deja insurat cu alta femeie, refuza sa o recunoasca pe Maria. Mia il da in judecata si castiga. Bjørnson, om de afaceri cu stare, e obligat sa plateasca pentru intretinerea Mariei 12 lire pe luna. Mia reuseste sa plece in Franta unde studiaza la Sorbona limba franceza, intre 1948 si 1950.
In 1950, mama Mariei, disperata si bolnava de tuberculoza, pleaca la Londra si se angajeaza femeie in casa la o familie de romani, unde este abuzata si tratata teribil. Apeleaza la Ion Ratiu, singura persoana pe care o mai cunostea in oras, cel care fusese la scoala cu sora ei, Elena. Ion Ratiu a fost indragostit de Elena; a si cerut-o in casatorie, dar l-a refuzat. Ion Ratiu, impreuna cu sotia sa, Elisabeth, au grja de Maria.
Mia se angajeaza la BBC ca femeie de serviciu, unde inteligenta si calitatile lingvistice a ajuta sa lucreze pentru BBC, sectia romana, intre 1952 si 1963.
Ca sa se intretina, mai tine ore de limba romana ocazional la scoala de limbi straine “Berlitz”.
Inca de cand era mica, Maria desena costume pentru oameni pentru care le scornea si povesti. Toate era extrem de expresive si pline de emotie si vitalitate.

O schita a Mariei, din copilarie

Cand implineste 14 ani, Maria il intalneste pe Cecile Collins care ii spune Miei ca e un geniu si cel mai bine ar fi s-o indrume spre scenografie, nu pictura cum se gandea.
Ca sa-i poata plati scoala Mariei, Mia pleaca in 1963 ca interpret la Ministerul Afacerilor Externe din Niger. Maria ramane din nou cu familia Ratiu.
Sustinuta de Mia, Maria urmeaza cursurile la Glen Byam Shaw School, apoi la Central School of Art Design, unde l-a avut professor pe scenograful Ralph Koltai.
Isi incepe cariera in 1970 la Citizens Theatre din Glasgow, unde creaza scenografiile pentru In the Jungle of Cities, Cinderella, Life of Galileo, Puss in Boots, The Crucible, The Three Sisters, The Threepenny Opera si Tiny Alice. A lucrat si pentru Scottish Opera si the Wexford Festival. Recunoasterea ei a venit odata cu spectacolul The Tempest, pus in scena la Royal Shakespeare Company, in 1983.

Maria, pictata de Yolanda Sonnabend

Producatorul Cameron Mackintosh este incantat de scenografia spectacolului si ii propune sa lucreze pentru The Phantom, prima ei productie comericala. Este unul dintre cele mai de succes spectacole si a fost pus in scena de Andrew Lloyd-Weber. Pentru aceatsa scenografie, Maria Prodan Bjørnson primeste un premiu Tony si un Drama Desk Awards si include elemente senzationale: candelabrul care cade, gondola subterana si scarile care se schimba. De-asemenea costumele somptuoase din spectacol poarta semnatura ei.

Pe langa premiile pentru scenografia de la Fantoma de la opera, Bjørnson a mai primit Medalia de aur la Quadreniala de scenografie de la Praga in 1975 si Premiul Franco Abbiato in 1999.
Creatia ei pentru Fantoma de la opera a devenit reper in domeniu si a restabilit standardele din scenografie.
Dupa succesul cu spectacolul lui Weber, afla ca tatal , care nu a recunoscut-o niciodata, a murit si i-a lasat mostenire averea: 2 fabrici, una de perne si saltele si una de flori de matase, o ferma de vulpi si mai multe case de vacanta pe coasta Norvegiei.
Maria a cunoscut saracia si apoi bogatia, pe care o detesta din tot sufletul. O mare parte din banii mosteniti si castigati ii doneaza unor asociatii caritabile din Romania, infiinteaza Asociatia scenaristilor si autorilor romani si a sustinut proiecte de terapie prin vorbire in Sri Lanka si a sustinut in cariera studentii la design.
Cu o cariera de peste 30 de ani in scenografie, Maria Prodan semneaza scenografiile pentru Follies (West End, 1987), Aspects of Love (West End 1989, Broadway 1990), The Marriage of Figaro (Grand Opera of Geneva, 1989), Cosi Fan Tutti (Glyndebourne Opera, 1991), Measure for Measure (Royal Shakespeare Company, 1991), Sleeping Beauty (Royal Ballet 1994), Macbeth (La Scala, 1997), Britannicus and Phedre (Almeida Theatre, 1998), Plenty (Albery Theatre/West End, 1999),The Cherry Orchard (Royal National Theatre, 2000), Ernani (Welsh Opera, English National Opera, 2000),Cat on a Hot Tin Roof (West End, 2001), The Cunning Little Vixen (ENO, 2001), Don Giovanni (Royal Opera, 2002)
In momentul in care moare, Maria Prodan, pregatea alte trei productii: Il Trovatore pentru Opera din Paris; Les Troyens, pentru Opera Metropolitana si The Little Prince, la Houston Grand Opera.

O poveste frumoasa de viata a unei romance care e admirata si apreciata in lumea larga pentru munca si talentul ei. Mai cool de atat nu se poate.

Aurora Fulgida, născută Aurelia Ciocănescu

Aventura ei începe odată cu fuga de acasă. Dornică să se elibereze de constrângerile familiei şi de experienţe noi, Aurelia, se alătură unei trupe de teatru ambulante aflată în turneu prin Europa şi America de Sud.
Se angajează mai întâi dansatoare de cabaret la Milano. De-aici pleacă în Brazilia şi se îndrăgosteşte fără leac de Rio de Janeiro. Vizitează oraşul pentru a doua oară şi decide să se stabilească aici, încurajată şi de oferta primită: un rol principal în filmul “Luciola”, regizat de Franco Magliani.

Filmul are succes datorită subiectului scandalos, dar şi al jocului extrem de senzual al româncei, fapt ce o transformă pe Aurelia peste noapte în celebritate.

Aşa se naşte prima stea a filmului brazilian: Aurora Fulgida (în portugheză, stea strălucitoare).
Timp de 10 va domina cinematografia braziliană, lucrând cu cei mai importanţi producători şi având o influenţă majoră asupra colegilor săi actori.
„Era de o frumuseţe răpitoare. Ochii ei erau întunecaţi, adânci, misterioşi, era în ei o tăcere, o aşteptare, o promisiune, ceva tulburător, care-i făcea pe bărbaţi să încremenească în prezenţa ei. Avea o nelinişte tăcută, care exploda uneori, în accese de o energie formidabilă, avea o prezenţă extraordinară, şi în acelaşi timp, părea dusă pe altă lume. Avea piele albă şi părul negru adânc, dar ochii, mai ales ochii, o făceau să fie ceea ce era”, o descria cu atâta pasiune şi fervoare criticul şi regizorul Corneliu Medvedev.

Odată cu dispariţia filmul mut, Aurora joacă un alt rol, cel de amfitrioană a high society-ului din Rio.
Deschide un salon elegant românesc în Avenida Santo Amaro, primit cadou de la admiratorul şi companionul de o viaţă, Francisco Serrador. Salonul său era frecventat de politicieni, finanţişti, diplomaţi, scriitori şi actori. Dar şi de români exilaţi, printre care şi ex-regele Carol al-II-lea, proaspăt căsătorit cu Elena Lupescu. Povestea lor de dragoste o fascina pe Aurora, la fel ca pe întreaga lume. Primea vizite şi de la români aflaţi în vizită în Brazilia: ministrul de externe Mihail Manoilescu, scriitorul şi diplomatul Duliu Zamfirescu, legendarele Haricleea Darclé, Florica Cristoforeanu, Elena Teodorini. În salonul cu pereţi tapetaţi cu oglinzi de cristal, românca Aurora Fulgida apărea îmbrăcată cu o ie românească, purtând bijuterii extravagante şi eşarfă de borangic pe cap şi cântând o melodie populară românească.

Hélène Chrissoveloni

S-a născut la Galaţi, într-o familie de bancheri de origine greacă.
Prinţesa Dimitri Soutzo, prin căsătorie, a fost renumită în epoca sa pentru urzelile sale diplomatice (în special ca să obţină un post de ambasador la Bucureşti pentru cel de-al doilea soţ al său, scriitorul Paul Morand), dar mai ales pentru salonul literar pe care îl deţinea şi apartamentul luxos de la Ritz. Era la concurenţă în aceasta privinţă cu Anna de Noailles, Marthe Bibesco, Hélène de Caraman-Chimay şi Hélène Vacaresco, cu care a fost contemporană. Toate ţineau saloane literare la Paris. Iar protipendanda franceză pendula cu graţie între cele 5. Era o competiţie terbilă între ele, dar şi cu americancele Natalie Barney şi prinţesa Wineretta Singer de Polignac. De-altfel era şi cel mai fervent critic al scrierilor Annei de Noailles şi ale Marthei Bibesco.
Hélène a fost amanta lui Marcel Proust, acesta cunoscând-o prin intermediul lui Morand, cel care îi devine mai târziu soţ.
Frumoasă, amuzantă, inteligentă şi bogată. O combinaţie căreia i-a fost greu lui Proust să-i reziste.
“Cea ce mă fascinează la această femeie este simţul ei extraordinar pentru politică, această forţă particulară care pe cât mă fascinează, pe atât mă înspăimântă. E ceva magic cu ea, mai ales voinţa ei de fier”, Marcel Proust despre Hélène.

Elena Bibescu

Născută Elena Costache Epureanu, la Bârlad, a fost o mecena şi o pianistă talentată.
Prinţesa Bibescu a fost fiica Preşedintelui Consiliului României, soţia prinţului Alexandru Bibescu, mama celor mai buni prieteni ai lui Proust, prinţii Emanuel şi Anton Bibescu (ambasador al României la Washington şi apoi la Madrid) şi mătuşa scriitoarei Anna de Noailles.
A jucat un rol activ în viaţa artistică pariziană din Belle Epoque. A adunat în salonul ei celebru pictori – Pierre Bonard, Puvis de Chavannes, Edouard Vuillard, Henri Martin, scriitori – Pierre Loti, Anatole France, Jules Lemaitre, Marcel Proust, sculptorul Aristide Maillol şi mai ales muzicieni – Debussy, Gounod, Saint-Saëns, Massenet, Chausson, Fauré şi tânărul George Enescu.
“Joi seara, superbă sărbătoare la palatul prinţului Bibescu. In marele salon, sub strălucirea lustrelor şi sfeşnicelor, in mijlocul unui rond de flori şi de plante agăţătoare, vedem circuland o lume aleasă, tot Bucureştiul elegant şi monden. Aurul şi diamantele strălucesc să te orbească. E un Paradis aşa cum
l-a visat Mahomet. Frumuseţi blonde şi brune, umeri de alabastru şi braţe de marmură roz, incadrate in saten, catifele şi dantele, cat şi in pietre preţioase.
La intrarea care reprezintă o casă ţărănească tapisată cu rogojini şi farfurii de ceramică, lopeţi şi coşuri de răchită, totul sub o panză de păianjen din fir de aur, prinţesa Bibescu, intr-o toaletă foarte simplă, dar de mare gust şi rafinament, primeşte invitaţii cu şarm şi o amabilitate al cărei secret numai ea il posedă“, Claymoor – “La vie à Bucarest“, 21 ianuarie 1883

Otila Cosmuţă

Născută Marchiş, a devenit mai târziu d-na Cosmutza, cum îi spuneau francezii, apoi d-na György Bölöny. A scris sub pseudonimul Kemeni Sandor şi a fost alintată de Brâncuşi „Baba dracului”.
Jurnalist, critic de artă, secretara lui Anatole France, fotograf, sculptor – a fost eleva lui Bourdelle, prietenă a lui Rodin, Brâncuşi, Brassaϊ, Jospeh Csaky şi Ady Endre, a patronat şi ea cu succes un salon literar parizian.
Gilberte Brassaϊ, spune despre Cosmutza că „era zgomotoasă şi foarte vorbăreaţă. Uneori era excesiv de preţioasă, alteori emoţională, îi plăcea să înjure masiv”. Cosmutza este cea care l-a susţinut şi introdus în lumea bună a Parisului. Împreună cu Carmen Sylva şi Hortensia Bengescu l-au convins pe Rodin să-l ia elev pe Brâncuşi. Totuşi acesta din urmă nu rămâne mult sub aripa lui Rodin, pentru că un geniu nu poate să crească la umbra unui alt geniu. Amândoi însă aveau în comun pasiunea pentru femei frumoase, rafinate şi speciale, iar Otilia Cosmutza se încadra perfect în această categorie.
Anatole France, cel căruia i-a fost aproape o perioadă îndelungată de timp, spunea despre ea că „are o figură frumoasă”.
Avea acel usage du monde şi energia şi generozitatea de a aduce lumea laolaltă. După o călătorie în India, deschide la Paris un salon literar în care adună talente din toate zonele artistice şi geografice: Brâncuşi din Bucureşti, Picasso din Spania, Chagall din Sankt Petersburg, Modigliani din Livorno, Joseph Csaky din Budapesta, Brassaϊ din Braşov, Lipchitz din Vilnius.

Eliza Brătianu
Eliza Brătianu a fost nepoată de domn şi soră a prinţului Barbu Stirbey, fost prim-ministru (în 1927) factotum pe lângă Curtea regelui Ferdinand (ca prieten intim al reginei Maria), emisar, în 1944, al Opoziţiei democrate la Cairo pentru a trata cu aliaţii condiţiile unui armistiţiu. Eliza Brătianu a fost implicată puternic in viaţa politică românească, fijnd măritată mai întâi cu liderul Partidului Conservator, Alexandru Marghiloman, apoi cu Ionel C. Bratianu, prim-ministru de 6 ori înainte, în timpul şi după al doilea război mondial.
Eliza a ţinut cu succes un salon monden la Bucureşti, vreme de aproape 50 de ani. Era distinsă, inteligentă, poliglotă (vorbea şi scria în cel puţin trei limbi străine (franceza, engleza şi germana), ştiind sa fie o gazdă afabilă şi să primească mai tot ceea ce avea mai ilustru lumea politică şi culturala românească.
Împreună cu Veturia Goga, Cella Delavrancea, Maruca Cantacuzino, Maria Ventura, Irina Procopiu şi Regina Maria participa la serate în urma cărora se strângeau fonduri pentru soldaţii români de pe fronturile primului război mondial.
La 78 de ani a fost nevoită să-şi părăsească casa. Vinde toate bunurile de valoare, dar după un timp rămâne fără bani şi se apucă să facă papuci de casă şi să-i vândă. Moare după 10 ani.

Anne-Marie Callimachi
Prinţesa Anne-Marie Calimachi este fiica lui Radu Văcărescu şi a Ioanei Cazotti, născută într-o familie bogată de origine italiană.
Împreună cu soţul ei, Jean Calimachi, prinţesa dădea petreceri, dineuri diplomatice şi baluri fastuoase pentru care gătea un chef remarcabil, al cărui „salmis canard sauvage” era o operă de artă”, spune Matyla Ghyka. În saloanele sale se perinda toată floarea vieţii politice şi culturale ale vremii. Sir Sitwell scrie cu multă simpatie despre prinţesă în cartea sa „Călătorie în România”.
Înainte de război, prinţesa Calimachi este ataşat de presă a Legaţiei Române la Londra. Venirea comuniştilor la putere o face să plece din ţara definitiv şi trăieşte până la sfârşitul vieţii (1972) în Londra. La începutul exilului său frecventa cele mai elegante saloane londoneze, apoi sărăceşte din cauza extravaganţelor sale şi e nevoită să muncească.

Dacă vrei să te îmbraci ca Lady Florica:

A fost odată ca niciodată…
E o istorie de demult, de acum 250 de ani. Aşa că e aproape basm. Şi putem începe cu:

„A fost odată ca niciodată”, în Transilvania, în preajma revoluţiei din 1848, o copilă care visa cu ochii deschişi la lumea mare. Îşi imagina păduri dese, deşerturi întinse, tărâmuri necunoscute, feţe de oameni pe care nimeni din lumea ei nu şi-i putea imagina, războinici, prinţi şi zâne, ca în poveştile pe care le asculta pierdută în fiecare seară.

Lumea şi visele Floricăi Sas s-au dărâmat în ziua în care şi-a pierdut amândoi părinţii. Au urmat câţiva ani de pribegie împreună cu rubedenii, până ce o familie de armeni au luat-o de suflet.

Dar liniştea era doar una de câteva clipe. Părinţii adoptivi, negustori, o pregăteau pentru un destin de colivie şi când fata a împlinit 17 ani au vândut-o ca sclavă la târgul de la Vidin. Paşa o voia în haremul lui.

Dar la târg, venise şi un britanic de 38 de ani, Samuel Baker, un inginer de căi ferate care călătorea în lumea largă, în vremuri în care oraşele începeau să fie legate de şine de metal.

Legenda spune că a fost o licitaţie şi că Florica a fost câştigată de paşa din Vidin. Dar Samuel l-a mituit pe eunucul paşei, iar Florica a intrat în suita de călătorie a inginerului britanic.

Copila orfană e salvată de harem şi  începe o viaţă incredibilă, un destin de femeie-explorator, una din cele mai titrate şi mai cunoscute călătoare din perioada victoriană.

După ce Baker termină lucrările la un şantier de construcţie de căi ferate din sudul Dunării, Florica pleacă în prima ei călătorie. În Etiopia.

Aici, împreuna cu inginerul Baker descoperă şi cartografiază cea de-a doua sursă a Nilului, Luta N’Zige.

E pasionată de descoperiri şi îl insoţeşte pe Baker prin deşert unde supravieţuieşte malariei, capcanelor mlaştinilor Nilului şi atacurilor băştinaşilor.

Odată întorşi la Londra, cei doi se căsătoresc iar Florica devine Florence Baker.

Pentru descoperirea şi rezolvarea dilemei izvoarelor Nilului, Samuel Baker e medaliat de Royal Geographical Society, dar curtea victoriana nu o acceptă pe Florica. Originile ei sunt suspecte pentru rigorile aristocraţiei britanice.

Dar Florica e puternică şi nu-i pasă. Ştie că până la urmă, toată Londra îi va fi la picioare.

În 1869, Samuel e invitat de Prinţul de Wales să meargă în Egipt, într-o expediţie militară. Florica îl însoţeşte şi ţine un jurnal, în care povesteşte toate pericolele, ciudăţeniile şi obişnuinţele de zi cu zi ale călătorilor din acea perioadă, de la cinele în deşert cu carne de hipopotam şi şampanie, până la dificultăţile militare şi problemele sclaviei din Egipt.

După succesul expediţiei, Baker e numit Guvernator al provinciei, intră în istoria regiunii ca Pasha Baker şi după expirarea mandatului se întoarce împreună cu soţia la Devon, unde cei doi scriu cărţi şi-şi pregătesc următoarele expediţii în Cipru,Japonia, Africa.

După o viaţă incredibilă, în 1916, la moartea lui Lady Baket, The Times scria:

„Lumea n-a băgat de seamă. Ştirea morţii doamnei Baker a trecut pe locul 2. Pentru că în ziua în care Lady Baker a trecut în nefiinţă, 8 oameni au fost ucişi la Verdun. Din păcate, povestea unei foste sclave, care a scăpat din harem şi a explorat Africa, a călătorit în lumea largă alături de iubirea ei, a părut un lucru mai puţin important.”.

Florica Sas a explorat Africa. A descoperit sursele Nilului şi a cucerit lumea, plecând dintr-un mic sat din Transilvania şi evadând din haremul Paşei din Vidin.

Mai cool de atât nu se poate.