Trixy a fost şi scenograf, artist plastic şi regizor pentru unele dintre montajele sale.
Talentul lui profesoral este de netăgăduit, fiind cel care i-a format pe marii dansatori Miriam Răducanu şi Gelu Barbu.
Checais era un foarte bun cunoscător al tehnicilor baletului clasic. Cu toate acestea, a trăit şi a creat în spiritul vremurilor în care a trăit, compunând un limbaj coregrafic personal, bazat pe improvizaţie şi pe libertatea dansatorului, care îl apropie foarte mult de ceea ce se numeşte azi “dans contemporan”. Că a fost sau nu “precursor” fosta sa eleva, Miriam Răducanu, spune că nu are nici o importanţă. “Dacă l-am putea vedea dansând acum, nu i-am putea pune nici o ştampilă, nu l-am putea încadra într-un gen”.
Cora Benador îl evocă cu mult drag pe Trixy Chevais: “ În 1943 am început sa iau lecţii de balet cu Mila Lindenberg, apoi cu Anton Romanovski. În paralel, am luat şi lecţii de dans expresionit, cu minunatul dansator Trixy Checais, care în recitalurile sale îşi făcea singur coregrafia, scenografia şi costumele.

Irinel Liciu (despre care marele maestru de balet rus, Kurilov, spunea că e “un unicat care nu suferă comparaţie”) a fost partenera lui Trixy Checais. În coregrafiile lui Trixy, Irinel şi-a valorificat talentul abordând teme diferite, modalităţi şi tehnici noi”.
Trixy a compus duo-ul coregrafic de neuitat pentru cei care au avut şansa să-i vadă: “Noaptea Walpurgiei” din Faust-ul lui Gounod. “Publicul aştepta cu sufletul la gura acest moment dansat. devenit memorabil. Cuplul Irinel-Trixy se caracteriza printr-o impresionantă asemănare a trupurilor lor, a expresiei dramatice a feţelor lor, a unei senzualităţi de o rară fineţe”, povesteşte Miriam Răducanu, cea care i-a fost şi elevă şi parteneră. Tot ea spune despre Checais că a fost “ un artist complex, cu o largă deschidere în variate genuri ale dansului, un om de o deosebită cultură”.
Reginald Amatto, balerin in Canada, şi-a schimbat destinul de pianist pentru cel de dansator în momentul în care, aflându-se la şcoala de muzică pentru un examen, Trixy Checais l-a văzut şi, apreciindu-i fizicul frumos, o convinge pe mama lui să-l înscrie la şcoala de coregrafie.
Rodica Murgu, altă elevă a lui Chevais, povesteşte:
“Trixy îmi punea un ac în picior şi dacă nu îl ridicam suficient de sus, mă înţepam în el. De asemenea, îmi înfăşa gâtul cu un prosop, de care trăgea spre spate, ca să mă curbez cât mai mult. Un alt prosop mi-l punea între picioare şi, la piruete, acesta nu avea voie să cadă. (…) Baletul nu se face cu drăgălăşenie, ci cu duritate. După ce m-am angajat, având glezna foarte fragedă, făceam câte 100 de releveuri (exerciţii pentru gleznă – n.r.) şi sute de poante sau manejuri. Mă simţeam urmărită şi asta îmi dădea un plus de voinţă şi atenţie.”

În anii “50, cariera lui este întreruptă, ca a multora dintre intelectualii din acea perioadă comunistă. Dansul modern a fost interzis, singura forma coregrafică fiind baletul clasic de tradiţie rus şi dansul cu elemente folclorice. Modernismul lui Trixy era de sorginte capitalist-imperialistă “nesănătoasă”. Din acest motiv, plus faptul că era homosexual, Trixy este arestat şi condamnat la muncă silnică la Canalul Dunăre-Marea Neagră.
După ispăşirea pedepsei, în anii 60 ajunge în Galaţi şi e coregraful Teatrului Muzical “Nae Leonard” până la sfârşitul vieţii, în 1990.
În 1966 montează la Opera Maghiară din Cluj “Pasărea de foc” de Stravinsky, iar în următorul an, “Dansurile Poloveţiene” de Borodin.
Colaborează cu Teatrul Evreiesc de Stat din Bucureşti, Teatrul Mic din Bucureşti, Teatrul de Stat din Constanţa şi Teatrul “Ion Luca Caragiale” din Bucureşti.
Liana Tugearu, critic de dans, îşi aminteşte de performanţa lui din Lakmé: “A apărut doar într-un slip vopsit cu bronz şi puţin verde, ca o statuie coclită, s-a auzit o respiraţie profundă în toată sala, căci în ciuda detenţiei, îşi păstrase întreaga lui capacitate plastică”.
Tot dumneai îşi aminteşte că petrecea enorm de mult timp la repetiţii: “era inepuizabil”, rămânând în sală de dimineaţă până seara, până cu două zile înainte de premieră. “Când ieşea, încrucişa braţele peste piept şi spunea “Gata!”. I se închisese izvorul”.

Răzvan Mazilu a declarat că povestea extraordinară a lui Trixy Checais l-a ajutat să meargă mai departe pe drumul ales, într-un moment de îndoială:
“Aveam 15 ani. Eram elev la liceul de coregrafie şi viitorul mi se părea trist, foarte trist. Într-o zi cineva mi-a povestit despre Trixy Checais şi personalitatea sa fabuloasă. Dintr-o dată, am prins aripi. Parcă îl ştiam dintotdeauna pe aces om, desi nu l-am cunoscut niciodată”.
În 2007, Mazilu, împreună cu Gina Şerbănescu au iniţiat în 2007 la Centrul Naţional al Dansului prima prezentare a carierei lui Trixy Checais în cadrul proiectului “Sertar”.
Regizorul Tudor Giurgiu a câştigat Menţiunea Specială a Juriului secţiunii “La Fabbrica dei Progetti – New Cinema Network”, din cadrul Festivalului Internaţional de Film de la Roma, ediţia a treia în 2008, pentru un proiect de lungmetraj “Trixy”. Un biopic despre viaţa şi creaţia lui Dumitru (Trixy) Checais. Trebuia să fie lansat în 2011. Suntem curioase ce s-a întâmplat.
Talent, forţă, disciplină, viziune. Toate, din păcate, influenţând doar tânăra generaţie interbelică, pentru că istoria în România a luat-o razna pentru 50 de ani.

Încheiem tot cu Nina Cassian care descrie atât de frumos dansul lui Trixy Checais – “Se înfăşurase într-o plasă aurie, plutirile, căderile erau ireal de dulci şi de fără sunet, braţul înălţat părea să nu se mai termine, mâna, foarte lungă şi slabă, se prelungea şi pâlpâia în aer un timp infint” – şi spunem:
Mai cool de atât nu se poate!

“Ce regret…
Că n-am auzit niciodată glasul păsării Dodo
Că n-am mirosit niciodată cireşii Japoniei
Că nu mi-am pedepsit niciodată prietenii şi iubiţii care m-au părăsit
Că nu mi-am revendicat niciodată compensaţiile pe care credeam că le merit
Că n-am compus niciodată o sonată de Mozart
Şi că n-am bănuit că voi trăi atât de mult încât să regret cele de mai sus şi multe altele…”

Şi despre regrete, doamna Nina Cassian vorbeşte tot cu sinceritate. Nu se teme să recunoască, să împărtaşească şi să se plece.

Povesteşte uşor, în versuri, cu delicateţe, privind viaţa drept in ochi. Aşa cum a iubit şi bărbaţii din viaţa domniei sale. Cu nesăbuinţă…

“Recunosc cu umilinţă că am scăpat de această nesăbuită dorinţă să mă mai amorezez”, spunea Nina Cassian, într-un interviu în 2008.

Renée Annie Cassian s-a născut la 27 noiembrie 1924 la Galaţi, într-o familie superbă, pasionată de frumos, iubire şi tandreţe.

“Da, mi-a priit foarte mult faptul că parinţii mei erau foarte tandri. Pe mama o chema Jana, iar el îi spunea Jănţica. Tata i-a dedicat, a scris pentru ea şi un mic tango, dacă pot să mă refer la acest dans. Lady, my beautiful lady, o lady Jane, I love you. Tata mai şi compunea. Trebuie să spun că toate calităţile şi cusururile tatălui meu le-am moştenit, dar ăsta este un alt capitol.”

La 5 ani întâlneşte iubirea. Adevărata ei pasiune.

“Am iubit iubirea însăşi, de la 5 ani, când eram îndrăgostită de băiatul din vecini, care avea o bicicletă cu roţi tricolor”.

În adolescenţă se mută cu familia la Braşov, unde a intrat la Liceul Principesa Elena, şi Bucureşti, urmând şi cursurile Institutului Pompilian. Frecventează cercuri intelectuale de stânga şi, la vârsta de 16 ani, intră în organizaţia Tineretului Comunist, aflată atunci în ilegalitate.

“Era idealism de tinereţe. Atenţie, nu ideile au fost groaznice, ci regimurile. Acea credinţă, acel crez era foarte frumos şi nobil şi ca să fiu sinceră nici nu am renunţat la el. Despre acele principii, care bineînţeles nu s-au pus în practică niciodată şi care s-au transformat într-o gigantică minciună şi într-un pretext şi paravan pentru cele mai sîngeroase dictaturi, nu numai a noastră, despre toate voi scrie. Dar să renunţ, la ce, la frumoasele gînduri, la frumoasă sferă de aur a abolirii tuturor contradicţiilor hidoase de pe glob între rase, clase, sexe, popoare, pentru ce?”

Idealurile comuniste îi aduc în cale şi prima mare iubire. Vladimir Colin, autor de literatură pentru copii:

“M-am măritat cu el din dragoste, din idealuri comune, eram amândoi comunişti convinşi. Eu aveam 17-18 ani şi el, 21. Eram doi tineri, doi copii, amândoi comunişti ilegalişti. Nu aveam bani, bineînţeles. El vopsea nasturi ca să câştige câte ceva. Când eram deja căsătoriţi, făceam mărţişoare din plexiglas pictat ca să le vindem. Ne-au ţinut mai mult părinţii.”, povestea autoarea.

In centru, cu ochelari, Colin

În perioada războiului îl cunoaşte pe Sandu Pitaru şi se îndrăgosteşte de el…

“O splendoare de bărbat. Am avut de-a face şi cu foarte frumoşi, şi cu foarte gheboşi. Nu mă interesa aspectul fizic. El se uita la verigheta mea, eram măritată cu Colin. „O să-i facem vânt astuia“, îmi spunea. N-a fost nici măcar un sărut între noi, dar era un amor incipient. Până am primit o scrisoare de la el, el care era, tot aşa, comunist ilegalist, că „n-o sa ne vedem un timp, dragă, dragă, dragă.“

Pitaru moare într-o explozie de obuz, în 1944, iar mariajul doamnei Cassian cu Colin continuă. Fisurat.

“A doua fisură, care a fost şi mai gravă, a fost Ioji Craioveanu, care era tuberculos, mult mai în vârstă, pe care l-am revăzut cand eram maritata cu Colin. Nu a fost o relaţie fizică. Asta e marea confuzie care se face cu mine. Totdeauna iubirea… Dovada că am avut o obsesie pentru Ioji fără să fi petrecut o singură noapte împreună. Fără conotaţia asta atât de trivială… Eu nu sunt o amantă, o culcăreaţă, eu sunt o iubeaţă… ceea ce e cu totul altceva. M-am întors completamente confuză după întâlnirea cu Ioji şi i-am spus lui Colin: „Trebuie să ne despărţim“. Şi el a spus: „Stai, nu te pripi…“ Şi am mai stat. Trei ani.”

Când în viaţa Ninei Cassian apare Ali, Al.I. Ştefănescu, cea mai durabilă relaţie a Ninei Cassian (36 de ani).

“Plin de farmec şi de autoritate masculină, m-a dominat şi m-a răsfăţat ca nimeni altul, făcându-mă să cunosc cu adevărat gustul fericirii. Păcat că unele din cărţile lui reuşite, „Să nu fugi singur prin ploaie“, „Băiat de Bucureşti“, „Zece femei“, sunt total ignorate astăzi. Ca şi cărţile mele de poezie, trecute, de altfel, sub tăcere…”

La sfârşitul anilor ‘40, primele încercări literare ale Ninei Cassian sunt încurajate generos de Tudor Arghezi şi Ion Barbu, ultimul fiind chiar îndrăgostit de tânăra poetă.

“A fost o întâlnire providenţială în viaţa mea, cea cu Ion Barbu. El mi-a citit cartea de debut în manuscris şi mi-a făcut adnotări, unele elogioase, dar nu toate. De exemplu despre poemele în “limba spargă” pe care am inventat-o – nu ştiu dacă aţi auzit despre acea drăcovenie pe care am făcut-o – a scris: “Nina Cassian, dacă pui în volum năzdrăvăniile astea, te ucid, cu dreptul pe care mi-l dă marele, fără de seamă talent ce-l ai.” Am aceste manuscrise în fotocopii şi le-am predat şi la Academie. “

Doamna Cassian a debutat cu volumul „La scara 1/1” şi în cei peste 50 de ani de carieră literară, a fost autoarea peste 50 de volume de poezie şi proză.

S-a stabilit în Statele Unite pe când se afla la o bursă. La puţin timp după obţinerea bursei, află de arestarea dizidentului Gheorghe Ursu, care avea să fie asasinat în timpul anchetei şi decide să se stabilească definitiv în SUA. În 1985, autorităţile comuniste îi interzic cărţile şi îi confiscă apartamentul.

Gheorghe Ursu

Pătimaşă, sensibilă, spectaculoasă, doamna Cassian a marcat generaţii, vremuri şi iubiri.

Legendele urbane ale lumii literare povestesc despre poveştile de amor şi pasiunile incredibile pe care le-au făcut pentru ea Ion Barbu şi Marin Preda.

Nina Cassian si Marin Preda

“L-am cunoscut pe Marin la Sinaia, la Casa de Creaţie, la „Creatorium“, cum îi spuneam noi în batjocură. Era foarte tânăr. Şi eu la fel. Eu aveam 24, şi el avea 26. Am fost fascinată de prezenţa lui şi se pare că a fost reciproc. Fără sex, m-a iubit, am fost atrasă. Dar eu eram fericită cu Ali. Mult mai târziu, l-am reîntâlnit la Casa Scriitorilor. El era cu Mircea Dinescu şi i-a spus: „Eu îi spuneam că vreau să o iau de nevastă şi ea îi tot dădea că îl iubeşte pe Ali.“ În 1953, am devenit iubiţi. Tot la Sinaia.”

Cariera literară a Ninei Cassian a continuat şi după emigrarea în StateleUnite, poeta publicând în continuare poezie şi proză.

“Datorită unor prieteni – oh, Doamne, totdeauna prietenii au vegheat asupra mea! – am găsit traducători englezi şi americani, care mi-au tradus poeziile. Ceva or fi găsit în ele, de vreme ce am fost acceptată şi publicată întâi în revista de prestigiu „The New Yorker“, şi apoi în editură, tot de prestigiu, Norton. Dar şi în Anglia. Au trecut 10 ani până am putut să mă traduc singură sau să scriu direct în englezeşte. Aşa a apărut „Take my word for it“ („Credeţi-mă pe cuvânt“). Aşa va apărea, probabil, ultima mea carte: „Continuum“.

Ceea ce nu înseamnă că nu „continui“ să scriu în româneşte. Cât voi mai respira.”

Nicu Alifantis, pe versuri de Nina Cassian:
Nicu Alifantis – Cantec de iubire [Nicu Alifantis Nina Cassian]

Asculta mai multe audio diverse

Doamna Cassian şi pofta şi arta de a iubi:

“Cad în genunchi şi-ţi mulţumesc, iubire,
pentru aceste zilnice semnale
şi voci ale mărinimiei tale
cu care-mi umpli sufletu-n neştire.

Cad în geunchi şi-ţi mulţumesc, iubire,
pentru înaltul pact care ne uneşte.
Timbrat de-a fericirii stea subţire,
- şi-ţi mulţumesc şi pentru desnădejde.

Mai cool de atât nu se poate!