Statiunea a fost construita taman in anul 102 d.Ch. de Imparatul Traian, romanii preluand pasiunea pentru bai si remedii termala de la greci. In perioada civilizației romane, aristocratia Romei antice se rasfata cu beneficiile extraordinare ale apelor termale din Baile Herculane. Din timpul romanilor au ramas numeroase vestigii: apeducte, bai, statui, monede, tabule votive ridicate ca semne de mulțumire aduse zeilor pentru vindecare. Din 1736, sub stapanire habsburgica, incepe reconstructia si modernizarea bailor, a cailor de acces, fiind construite majoritatea cladirilor din statiune, intr-un stil baroc austriac superb.

Statiunea de pe malul raului Cerna, parte din Parcul National Valea Cernei-Domogled, are o pozitie geografica fantastica si un climat mediteranean, fiind situata pe aceeasi paralela cu Nisa si Venetia. Statiunea se afla la o altitudine de 168 de metri, dar aici se respira un aer puternic ionizat, ca la 1500-2000 metri, acest lucru datorandu-se si numeroaselor izvoare termale si a padurilor ce inconjoara statiunea.

La inceputul secolului 20, de frumusetea si benefiicile imperiale ale Herculanelor profitau cel putin o data pe an aristocratia si burghezia din Romania.

Annie Bentoiu povesteste duios, cu multe detalii, atat de ajutor pentru a ne inchipui frumusetea loculului din acele vremuri, despre Baile Herculane din anii 40, cand dumneaei era o adolescenta:
“Frumusetea acelui peisaj se integrase fiintei mele mult mai adanc decat imi dadusem seama: ani de zile mi-au reaparut in minte sau in somn zeci de imagini, cu un relief uimitor. Eram un grup de baieti si fete care nu ne cunosteam deact pe numele de botez si n-aveam sa ne mai revedem, dar impreuna ne-am bucurat de nevinovate suete, de lungi plimbari in padurile vecine si de pasonate partide de ping-pong…..Arhitectnic, Baile Herculane erau o statiune care purta insemnele trecutului sua habsburgic. Singurul hotel modern “Cerna” (astazi mai mult ca sigur, o vechitura), distona puternic cu restul cladirilor, dar se putea lauda cu o piscina care avea mare succes. Centru statiunii era constituit de o sala de cazino (acea Kursaal tipica statiunilor germane), utilizata in parte ca restaurant si dand pe o terasa cu vedere spre raul Cerna, unde luam masa sumb umbrele largi de soare. De o parte si de alta a cladirii, legate de ea prin doau “promenade” in arc de cerc, cu mozaic rosu si acoperis sprijinit de colonade subtiri de fier forjat, se ridicau doua hoteluri absolut gemene si ele in stil Belle Epoque, intitulate istoric “CArol” si “Ferdinand”. In 1943 camerele lor inalte, logiile largi si perdeluite, culoarele insonorizate prin covoare groase, feroneria scarilor, decoratia de oglinzi, posibilitatea de a ajunge la cladirea bailor prin culoare directe, serviciul impecabil, toate acestea te proiectaudintr-odata in alt timp si pe alte meleaguri. Un parc mic, cu ronduri ingrijite, cobora lent spre dublul sir de copaci al strazii principale, care umra indeaproape cursul Cernei: acolo doar o balustrada ne despartea de rau, pe care-l puteam privi curgand in lungi minute de tihna. LA mica distanta se inalta chioscul rezervat fanfarei militare, care in timpul sezonuluicanta zilnic, intre zece dimineata si douasprezece, un program de divertismentdin care nu lipseau valsuri de Strauss, uvertura la “CAvaleria usoara” de Suppe sau “Pe o piata persana” de Ketelby, precum si alte asemenea. Vilele si celelalte cladiri se intindeau de o parte si de alta a acestui mic centru si a platfomrei sale umbrite, cu pietris marunt, unde “contesele” isi aduceau caruciorul cu prajituri si cofeturi. Erau, se zice, adevarate contese scapatate, ceea ce vindeau reprezenta cea mai fina scoala de cofetarie vieneza si ele insele pareau a fi venit la bal mascat ziua in amiaza mare, fardate si coafate, cu cercei lungi, cu sortuletele si diademele lor albe de dantele scrobita. Dar frumusetea cu adevarat imperiala a locului era peisajul. Apa Cernei chiar era neagra, cum o arat si numele; poate din cauza izvoarelor tamaduitoare din vecinatate sau doar pentru caea, apropae tot timpul, curgea sub padure, printre pomi batrani si se lumina doar in ceasurile in care soarel o putea atinge. Panta ei era lina; stancile destul de numeroase o animau cu bulboane, spume de zapada, sopot pe multe lungimi de unda si cotituri mereu surprinzatoare. Padurile care o imprejmuiau, ocrotind-o, aveau caracterul ordonat si romantic al celor din basmele germane in care copiii se ratacesc pe carari, ezita la rascruci, intalnesc casute. Un intreg paienjenis de drumuri de picior inguste, netede inconjura statiunea. Treptele erau intarite cu trunchiuri subtiri, mestesugite, tufisurile erau curatate, podetele – sigure, sagetile si placutele indicatoare – citete, punctele catre care te purtau iti ofereau adaposturi, banci umbrite sau privelisti deschise”.

In perioada comunista, o multime de hoteluri din beton, cu arhitectura acelor vremuri, au fost construite in Valea Cernei. Erau pline de turistii care beneficiau de vacante subventionate de stat, prin sindicat. Dupa ’89, relansarea statiunii e inca in faza de proiect.  Herculanele sunt frumoase in continuare. Pastreaza urmele vremurilor bune pe care le-a trait, iar peisajul din jur e si acum, incredibil.

Jean Negulesco a învăţat-o pe Marilyn “Cum să te măriţi cu un milionar”
Ion Negulescu s-a născut în 1900 la Craiova, în familia unui proprietar de hotel din Bănie, care mai avea 4 fete.

Casa familiei Negulescu din Craiova

În gimnaziu, Ion câştigă un premiu la desen şi tânărul înţelege că vrea să fie artist. Tatălui său, un negustor cu vocaţie, nici prin gând nu-i trece să-şi lase singurul fecior să o ia pe căi boeme.
În primul război mondial, Ion, adolescent, se răzvrăteşte împotriva părintelui, fuge de acasă şi se înscrie în serviciile de sănătate ale armatei române şi pleacă pe frontul din Moldova. Aici îl întâlneşte pe George Enescu şi-i dăruieşte acestuia un portret.
Compozitorul îi spune puştiului din faţa lui că are talent şi-i cumpără lucrarea la un preţ foarte bun pentru acea vreme. Putea să-şi ia 3 cai cu banii primiţi de la Enescu.
Pentru Ion, încurajările marelui maestru violonist sunt un semn. Iar decizia e luată. Nu vrea să facă nici economie, nici comerţ, nici drept. Nimic din ce visează tatăl său pentru destinul lui. Vrea arte. Şi împotriva dorinţei bătrânului negustor Negulescu, Ion din Craiova pleacă la Bucureşti la Belle Arte.

Desene de Jean Negulesco

Părintele speriat şi dezamăgit mai speră la o ultimă şansă ca să-şi atragă fiul rătăcitor în afacerea pe care o construise. Şi-l ademeneşte cu o călătorie prin Europa. În 1920, Ion ajunge la Paris. E înnebunit de luminile oraşului şi de şarmul creativ din buricul bătrânului continent. Aşa că…rămâne aici.
Bătrânul Negulescu disperă, îşi dezmoşteneşte fiul, dar nicio stratagemă nu ţine. Ion devine Jean. Pictor, elev al lui Brâncuşi şi prieten cu Jules Pascin, Picasso, Soutine, Giacometti, Tristan Tzara, Jean Cocteau şi Amodeo Modigliani. Învaţă, lucrează, pictează şi-şi găseşte şi un job de scenograf. Mai câştigă un ban spălând vase, vănzând lucrări, oferind servicii de companie doamnelor, desenând, făcând caricaturi celebrităţilor vremii.


Pentru o scurtă perioadă lucrează la Nisa, la hotelul românului Negresco. Dar e dat afară după ce seduce o clientă fidelă a hotelului, fiica unui miliardar american.
Jean pleacă cu americanca în Statele Unite şi în 1927 are o expoziţie personală la New York. Urmează câteva expoziţii la Los Angeles, o ofertă de colaborare ca scenograf cu Warner şi aşa începe cariera lui spectaculoasă la Hollywood.
Americanca e părăsită rapid, pentru că Jean ştie sufletul femeilor. Şi are un succes nebun la “zâne”.
Hollywoodul îi scoate în faţă superbităţi cu picoare lungi şi zâmbete celebre, iar maestrul se iubeşte cu Veronica Lake, Faith Domergue, Sidney Fox, Binnie Barnes, Carole Landis, Anita Colby, Lynn Baggett.

Veronica Lake

Dusty Anderson

Dar cea mai celebră amantă a lui Jean din Craiova rămâne Marilyn Monroe.
Actriţa a fost recomandată lui Negulescu de către bunul lui prieten de la revista Life, John Florea. Şi după probe, Marilyn este aleasă pentru un rol principal în “How to Marry a Millionaire”, alături de Lauren Bacall.

Pe perioada filmărilor, între Jean si diva blondă se înfiripă o poveste de dragoste.
“Monroe e visul împlinit al oricărui bărbat din lumea largă. Este femeia cu care visezi şi trebuie să-ţi înşeli nevasta. Mort să fii, să nu te înnebunească”, spunea Jean despre superba lui muză şi iubită.

După “Cum să te măriţi cu un milionar”, cariera lui Marilyn a făcut istorie, iar Jean din Craiova a devenit unul din cei mai importanţi regizori de la Hollywood, cu 12 nominalizări la Oscar pentru “Johnny Belinda” şi un BAFTA pentru “How to marry a millionaire”.
Singurul român get-beget care a avut Hollywoodul la picioare.
Şi al treilea român care a învăţat-o pe Marilyn să fie divă…