Iubirile şi muzele maestrului
Legenda spune că Maestrul link aici http://www.brancusi.com/ a plecat pe jos, în căutarea liniştii şi că n-a găsit-o pentru că nu era pentru el. Dar drumul a fost incredibil, epopeic şi plin de har.
Că a fost un artist impecabil, revoluţionar, genial, o ştie toată lumea. Dar câţi se uită la fotografia de mai jos şi se gândesc că Brancuşi a fost un bărbat răvăşitor?

Om fi noi muieri nebunatice şi mereu în căutare de frivol, dar adevărul loveşte de dincolo de fotografii.

Privirea lui Brâncuşi răscoleşte. Ne-am uitat la el un ceas întreg şi nu ne-am putut desprinde. Cu aşa o căutătură, asemenea atitudine şi chip, n-avea cum să nu iubească mult Maestrul. Şi să nu povestească despre el, toate iubitele lui.

Spălătoreasa Ioana
Despre primele iubiri ale lui Brancusi, de la Hobiţa sau din perioada studenţiei, nu ştie nimeni mare lucru. Trebuie să fi fost fete oacheşe, deştepte şi futeşe.
Singura despre care au povestit unii şi altii a fost Ioana. O spălătoareasă din Craiova, pe care Brâncuşi a cerut-o în căsătorie când avea numai 18 ani. Cine ştie ce s-ar fi întâmplat cu Neica Costache dacă Ioana ar fi spus da?
Margit Pogany
Prima iubire celebră din viaţa lui Brâncuşi a fost Margit Pogany.
În 1913 Brâncuşi expune în Statele Unite lucrarea Domnişoara Pogany. Sculptura are un succes fabulos. Ochii enormi, celeşti şi capul ovoid au stârnit controverse, chiar şi ironii, însă sensibilitatea lucrării a învins.
Iar povestea sculptată a domnişoarei cu mâinile împreunate şi chipul fin ascunde o dragoste care a durat 26 de ani.
Brâncuşi a cunoscut-o pe pictoriţa unguroaică în 1909, când tânăra i-a devenit model. Maestrul o alinta pe fiica doctorului parizian Pogany, „ibovnica nemuritoare”.

Margit Pogany

„Am pozat pentru el de mai multe ori. De fiecare dată, începea şi termina un nou bust. Fiecare era frumos, minunat de real. Eu îl rugam să-l păstreze ca variantă finală, dar el izbucnea mereu în râs şi arunca bustul înapoi, în lada cu lut din colţul atelierului – spre marea mea dezamăgire“.
Nu există certitudini. Dar sunt destui cei care povestesc că tânăra Margit s-a iubit nebuneşte cu Brâncuşi, că după război, unguroaica a emigrat în Australia unde timp de 30 de ani a ţinut o corespondenţă superbă cu maestrul. Iar ceea ce fusese o pasiune de tinereţe a devenit o prietenie epistolară sinceră.
Pe 19 ianuarie 1919 Margit Pogany îi scrie lui Brâncuşi din Lausanne: “Tot timpul mă gândesc la tine şi la tandreţea cu care ai avut grijă de mine. Mi-ar fi plăcut să-ţi dau la fel de multă bucurie câtă mi-ai dăruit tu mie”.
În 1914, când Brâncuşi a călătorit până în România, s-a oprit mai întâi în Bucureşti, să-şi viziteze iubita. Din păcate, Pogany nu mai era în oraş şi într-una din scrisori îi împărtaşeşte dezamăgirea: “Este atât de dureros că nu am reuşit să ne revedem!”.

Eileen Lane

Maestrul şi Eileen Lane

În anii ’20, în atelierul lui Brâncuşi intră o irlandezo- americană superbă, nefericită în dragoste (tocmai rupsese logodna cu iubitul ei) şi mai tânără cu 20 de ani decât artistul.
Cei doi încep o idilă, dar tânăra americană se teme de gura lumii pentru că simţea că e o relaţie nepotrivită cu mult mai coptul ei maestru.
Brâncuşi, un om liber şi fără prejudecăţi îşi invită muza şi iubita în ţara lui: „De ce nu vii cu mine în România? Asta îţi va schimba ideile. Nu trebuie să-ţi faci probleme de ce vor zice oamenii, te voi prezenta drept fiica mea”.
Vacanţa celor 2 în România a durat între 11 septembrie şi 7 octombrie 1922, timp în care au vizitat Sinaia, Peştişani şi la întoarcerea spre Paris au mai rămas câteva zile la Roma şi Marsilia.

Cunoscuţii cuplului au speculat că după această călătorie Eileen Lane a început să viseze la rochia de mireasă, dar maestrul i-a lăsat clar de înţeles că nu are chemare de soţ.
Dezamăgită, Eilleen s-a întors la ea acasă, s-a căsătorit şi cu siguranţă s-a mai revăzut cu iubirea din tinereţe. Într-una din scrisorile ei către Brâncuşi mărturisea (1923): “Aş vrea să-ţi mulţumesc pentru întâlnirea de ieri, Brâncuşi. M-am bucurat enorm să te revad. Dar am şi suferit. Mi-a fost teamă să-ţi arăt sentimente pe care nu mai am dreptul să ţi le dezvălui.”
Povestea dintre Brâncuşi şi Eileen Lane a trecut. Dar a rămas posterităţii o sculptură inspirată de personalitatea, fragilitatea şi teama de gura lumii a tinerei lui iubite: “Eileen Lane”.

Prinţesa frigidă

A urmat prinţesa Maria Bonaparte. Moştenitoarea unei mari averi, Maria i-a trecut pragul atelierului lui Brâncuşi tot pentru a poza. Ea a fost modelul pentru controversata Prinţesa X, care a provocat un scandal imens în 1919, când artistul a expus-o la Grand Palais. Toata lumea s-a îngrămădit să comenteze că lucrarea seamănă prea bine cu un falus erect. Dar Brâncuşi a explicat: „Statuia mea, înţelegeţi domnule, este femeia, sinteza însăşi a femeii. Cinci ani am lucrat, şi am simplificat, am făcut materia să spună ceea ce nu se poate rosti. Şi ce este în fond femeia? Un zâmbet între dantele şi fard pe obraji? Nu asta este femeia! Pentru a degaja această entitate, pentru a aduce în domeniul sensibilului acest tip etern de forme efemere, timp de cinci ani am simplificat, am finisat lucrarea. Şi cred că, biruind în cele din urmă, am depăşit materia.”
Explicaţia artistului…fără cusur. Dar gurile rele nu s-au oprit din speculaţii. Mai ales că Marie era pasionată de psihanaliză, era mare prietenă a lui Freud şi una din obsesiile cercetărilor ei psihanalitice au fost erecţia şi frigiditatea.
Eh, bârfe, bârfe, bârfe.

Madame Ricou

Brâncuşi a întâlnit-o pe Léonie Ricou (1875-1928), între 1908-1910. Madame Leonie, o pariziană divorţată şi foarte cultivată era una din cele mai mondene persoane din Parisul Belle Epoque şi în salonul ei de arte din inima Montparnasse-ului (Boulevard Raspail 270) intrau toate personalităţile culturale ale vremii : Guillaume Apollinaire, Alexandre Mercereau, Paul Fort, Giuseppe Ungaretti, Pablo Picasso, Gino Severini, Umberto Boccioni, Julio González, Amedeo Modigliani. Constantin Brâncuşi nu avea cum să lipsească.
Scrisorile pe care Ricou le scria lui Brâncuşi, toate semnate între 1914 şi 1921 nu vorbesc decât despre o relaţie amicală pe care colecţionara o avea cu maestrul. Dar cei care-l ştiau bine pe Brâncuşi au spus deseori că nu se putea ca franţuzoaica să nu fi picat în mrejele românului.

MadameL.R. este lucrarea inspirată de colecţionara Leonie şi a făcut parte din colecţia lui Yves Saint Laurent.

Baronesa R.F


Baronesa Renée Irana Frachon a fost şi ea una din primele admiratoare uluite de talentul lui Brâncuşi şi un alt subiect de speculaţii despre relaţiile dintre artist si muzele sale. Madame Frachon era o mare colecţionară de artă şi în primul deceniu al secolului trecut a intrat în atelierul românului în căautare de opere valoroase, îndrăgostindu-se de cel care a transformat-o în muza sa.
Baronesa R.F. este lucrarea inspirată de povestea de dragoste dintre Brâncuşi şi madame Frachon şi este încadrată de specialiştii în operele lui Brâncuşi în seria „Muzelor adormite”.
Va urma…

Aurora Fulgida, născută Aurelia Ciocănescu

Aventura ei începe odată cu fuga de acasă. Dornică să se elibereze de constrângerile familiei şi de experienţe noi, Aurelia, se alătură unei trupe de teatru ambulante aflată în turneu prin Europa şi America de Sud.
Se angajează mai întâi dansatoare de cabaret la Milano. De-aici pleacă în Brazilia şi se îndrăgosteşte fără leac de Rio de Janeiro. Vizitează oraşul pentru a doua oară şi decide să se stabilească aici, încurajată şi de oferta primită: un rol principal în filmul “Luciola”, regizat de Franco Magliani.

Filmul are succes datorită subiectului scandalos, dar şi al jocului extrem de senzual al româncei, fapt ce o transformă pe Aurelia peste noapte în celebritate.

Aşa se naşte prima stea a filmului brazilian: Aurora Fulgida (în portugheză, stea strălucitoare).
Timp de 10 va domina cinematografia braziliană, lucrând cu cei mai importanţi producători şi având o influenţă majoră asupra colegilor săi actori.
„Era de o frumuseţe răpitoare. Ochii ei erau întunecaţi, adânci, misterioşi, era în ei o tăcere, o aşteptare, o promisiune, ceva tulburător, care-i făcea pe bărbaţi să încremenească în prezenţa ei. Avea o nelinişte tăcută, care exploda uneori, în accese de o energie formidabilă, avea o prezenţă extraordinară, şi în acelaşi timp, părea dusă pe altă lume. Avea piele albă şi părul negru adânc, dar ochii, mai ales ochii, o făceau să fie ceea ce era”, o descria cu atâta pasiune şi fervoare criticul şi regizorul Corneliu Medvedev.

Odată cu dispariţia filmul mut, Aurora joacă un alt rol, cel de amfitrioană a high society-ului din Rio.
Deschide un salon elegant românesc în Avenida Santo Amaro, primit cadou de la admiratorul şi companionul de o viaţă, Francisco Serrador. Salonul său era frecventat de politicieni, finanţişti, diplomaţi, scriitori şi actori. Dar şi de români exilaţi, printre care şi ex-regele Carol al-II-lea, proaspăt căsătorit cu Elena Lupescu. Povestea lor de dragoste o fascina pe Aurora, la fel ca pe întreaga lume. Primea vizite şi de la români aflaţi în vizită în Brazilia: ministrul de externe Mihail Manoilescu, scriitorul şi diplomatul Duliu Zamfirescu, legendarele Haricleea Darclé, Florica Cristoforeanu, Elena Teodorini. În salonul cu pereţi tapetaţi cu oglinzi de cristal, românca Aurora Fulgida apărea îmbrăcată cu o ie românească, purtând bijuterii extravagante şi eşarfă de borangic pe cap şi cântând o melodie populară românească.

Hélène Chrissoveloni

S-a născut la Galaţi, într-o familie de bancheri de origine greacă.
Prinţesa Dimitri Soutzo, prin căsătorie, a fost renumită în epoca sa pentru urzelile sale diplomatice (în special ca să obţină un post de ambasador la Bucureşti pentru cel de-al doilea soţ al său, scriitorul Paul Morand), dar mai ales pentru salonul literar pe care îl deţinea şi apartamentul luxos de la Ritz. Era la concurenţă în aceasta privinţă cu Anna de Noailles, Marthe Bibesco, Hélène de Caraman-Chimay şi Hélène Vacaresco, cu care a fost contemporană. Toate ţineau saloane literare la Paris. Iar protipendanda franceză pendula cu graţie între cele 5. Era o competiţie terbilă între ele, dar şi cu americancele Natalie Barney şi prinţesa Wineretta Singer de Polignac. De-altfel era şi cel mai fervent critic al scrierilor Annei de Noailles şi ale Marthei Bibesco.
Hélène a fost amanta lui Marcel Proust, acesta cunoscând-o prin intermediul lui Morand, cel care îi devine mai târziu soţ.
Frumoasă, amuzantă, inteligentă şi bogată. O combinaţie căreia i-a fost greu lui Proust să-i reziste.
“Cea ce mă fascinează la această femeie este simţul ei extraordinar pentru politică, această forţă particulară care pe cât mă fascinează, pe atât mă înspăimântă. E ceva magic cu ea, mai ales voinţa ei de fier”, Marcel Proust despre Hélène.

Elena Bibescu

Născută Elena Costache Epureanu, la Bârlad, a fost o mecena şi o pianistă talentată.
Prinţesa Bibescu a fost fiica Preşedintelui Consiliului României, soţia prinţului Alexandru Bibescu, mama celor mai buni prieteni ai lui Proust, prinţii Emanuel şi Anton Bibescu (ambasador al României la Washington şi apoi la Madrid) şi mătuşa scriitoarei Anna de Noailles.
A jucat un rol activ în viaţa artistică pariziană din Belle Epoque. A adunat în salonul ei celebru pictori – Pierre Bonard, Puvis de Chavannes, Edouard Vuillard, Henri Martin, scriitori – Pierre Loti, Anatole France, Jules Lemaitre, Marcel Proust, sculptorul Aristide Maillol şi mai ales muzicieni – Debussy, Gounod, Saint-Saëns, Massenet, Chausson, Fauré şi tânărul George Enescu.
“Joi seara, superbă sărbătoare la palatul prinţului Bibescu. In marele salon, sub strălucirea lustrelor şi sfeşnicelor, in mijlocul unui rond de flori şi de plante agăţătoare, vedem circuland o lume aleasă, tot Bucureştiul elegant şi monden. Aurul şi diamantele strălucesc să te orbească. E un Paradis aşa cum
l-a visat Mahomet. Frumuseţi blonde şi brune, umeri de alabastru şi braţe de marmură roz, incadrate in saten, catifele şi dantele, cat şi in pietre preţioase.
La intrarea care reprezintă o casă ţărănească tapisată cu rogojini şi farfurii de ceramică, lopeţi şi coşuri de răchită, totul sub o panză de păianjen din fir de aur, prinţesa Bibescu, intr-o toaletă foarte simplă, dar de mare gust şi rafinament, primeşte invitaţii cu şarm şi o amabilitate al cărei secret numai ea il posedă“, Claymoor – “La vie à Bucarest“, 21 ianuarie 1883

Otila Cosmuţă

Născută Marchiş, a devenit mai târziu d-na Cosmutza, cum îi spuneau francezii, apoi d-na György Bölöny. A scris sub pseudonimul Kemeni Sandor şi a fost alintată de Brâncuşi „Baba dracului”.
Jurnalist, critic de artă, secretara lui Anatole France, fotograf, sculptor – a fost eleva lui Bourdelle, prietenă a lui Rodin, Brâncuşi, Brassaϊ, Jospeh Csaky şi Ady Endre, a patronat şi ea cu succes un salon literar parizian.
Gilberte Brassaϊ, spune despre Cosmutza că „era zgomotoasă şi foarte vorbăreaţă. Uneori era excesiv de preţioasă, alteori emoţională, îi plăcea să înjure masiv”. Cosmutza este cea care l-a susţinut şi introdus în lumea bună a Parisului. Împreună cu Carmen Sylva şi Hortensia Bengescu l-au convins pe Rodin să-l ia elev pe Brâncuşi. Totuşi acesta din urmă nu rămâne mult sub aripa lui Rodin, pentru că un geniu nu poate să crească la umbra unui alt geniu. Amândoi însă aveau în comun pasiunea pentru femei frumoase, rafinate şi speciale, iar Otilia Cosmutza se încadra perfect în această categorie.
Anatole France, cel căruia i-a fost aproape o perioadă îndelungată de timp, spunea despre ea că „are o figură frumoasă”.
Avea acel usage du monde şi energia şi generozitatea de a aduce lumea laolaltă. După o călătorie în India, deschide la Paris un salon literar în care adună talente din toate zonele artistice şi geografice: Brâncuşi din Bucureşti, Picasso din Spania, Chagall din Sankt Petersburg, Modigliani din Livorno, Joseph Csaky din Budapesta, Brassaϊ din Braşov, Lipchitz din Vilnius.

Eliza Brătianu
Eliza Brătianu a fost nepoată de domn şi soră a prinţului Barbu Stirbey, fost prim-ministru (în 1927) factotum pe lângă Curtea regelui Ferdinand (ca prieten intim al reginei Maria), emisar, în 1944, al Opoziţiei democrate la Cairo pentru a trata cu aliaţii condiţiile unui armistiţiu. Eliza Brătianu a fost implicată puternic in viaţa politică românească, fijnd măritată mai întâi cu liderul Partidului Conservator, Alexandru Marghiloman, apoi cu Ionel C. Bratianu, prim-ministru de 6 ori înainte, în timpul şi după al doilea război mondial.
Eliza a ţinut cu succes un salon monden la Bucureşti, vreme de aproape 50 de ani. Era distinsă, inteligentă, poliglotă (vorbea şi scria în cel puţin trei limbi străine (franceza, engleza şi germana), ştiind sa fie o gazdă afabilă şi să primească mai tot ceea ce avea mai ilustru lumea politică şi culturala românească.
Împreună cu Veturia Goga, Cella Delavrancea, Maruca Cantacuzino, Maria Ventura, Irina Procopiu şi Regina Maria participa la serate în urma cărora se strângeau fonduri pentru soldaţii români de pe fronturile primului război mondial.
La 78 de ani a fost nevoită să-şi părăsească casa. Vinde toate bunurile de valoare, dar după un timp rămâne fără bani şi se apucă să facă papuci de casă şi să-i vândă. Moare după 10 ani.

Anne-Marie Callimachi
Prinţesa Anne-Marie Calimachi este fiica lui Radu Văcărescu şi a Ioanei Cazotti, născută într-o familie bogată de origine italiană.
Împreună cu soţul ei, Jean Calimachi, prinţesa dădea petreceri, dineuri diplomatice şi baluri fastuoase pentru care gătea un chef remarcabil, al cărui „salmis canard sauvage” era o operă de artă”, spune Matyla Ghyka. În saloanele sale se perinda toată floarea vieţii politice şi culturale ale vremii. Sir Sitwell scrie cu multă simpatie despre prinţesă în cartea sa „Călătorie în România”.
Înainte de război, prinţesa Calimachi este ataşat de presă a Legaţiei Române la Londra. Venirea comuniştilor la putere o face să plece din ţara definitiv şi trăieşte până la sfârşitul vieţii (1972) în Londra. La începutul exilului său frecventa cele mai elegante saloane londoneze, apoi sărăceşte din cauza extravaganţelor sale şi e nevoită să muncească.

Un titlu nobiliar, frumuseţe, talent artistic, graţie, vioiciune, bani (mulţi bani!!!) şi un salon literar. Toate acestea erau accesorii esenţiale pentru a fi o celebritate în high society-ul de sfârşit de secol 19 şi prima jumătate a secoului 20. La Paris, Londra sau Rio de Janeiro, româncele aveau ceva în plus: exotismul asigurat de originea dintr-o ţara percepută ca îndepărtată. Puţină lume ştie despre succesul femeilor românce în rândul protipendadei culturale europene şi chiar mondiale până în cel de-al doilea război mondial. Toţi ştiu de chic-ul parizian şi-l admiră necondiţionat. Dar nu ştiu de eleganţa, şarmul şi influenţa româncelor care ţineau saloane literare în marile capitale ale lumii. Erau, mai ales la Paris, recunoscute ca frumoase, deştepte, talentate şi teribil de fascinante. Spiritul cultivat, bunul gust, talentul diplomatic şi politic, galanteriile şi frivolităţile graţioase îşi făceau templul în saloanele doamnelor.

Anna de Noailles

Talentată şi apoi şi frumoasă. Şi foarte mondenă. Este una dintre româncele care au ţinut saloane literare de succes în Parisul anilor 20.
“Mică şi excepţională…oricând o găseai între prânz şi 8 seara în dormitorul ei. Era reconfortant să crezi că murea în timpul zilei şi cina seara. E dificil să descrii precis elocvenţa Annei. Începea ca o incantaţie, ca sunetul provocat de paşii unei dansatoare de flamenco pe treptele unei scări. Încet, fervoarea îşi găsea ritmul; vorbele veneau cu uşurinţă, te învăluiau inevitabil. Selectate şi irezistibile, acestea cădeau ca o ploaie deasupra audienţei. Publicul ei era uimit ca Oedip în faţa Sfinxului”. Aşa o descria Violet Trefusis pe Anna de Noailles, născută Brâncoveanu.

Era intuitivă, avea curajul improvizaţiei şi siguranţă de sine şi toate acestea îi dădeau un şarm teribil. Se spune că a scris odată un eseu despre Spania fără să fi fost acolo vreodată. A fost aclamată de contemporanii ei, de la Annunzio, Pierre Loti, Francis Jammes, Andre Gide, Gabriela Mistral, Colette, Paul Valéry, Jean Cocteau, Francois Mauriac, Paul Hervieu, Paul Claudel, Max Jacob si până la Marcel Proust, admiratorul ei fervent.
Toţi veneau în salonul ei şi se lăsau fascinaţi de ea şi stilul ei de viaţă spectaculos.
Anna, si celelalte din grupul “femeilor savante est-europene”, celebre în Paris, erau considerate “exotice, nevrotice şi despotice”.

Elvira Popescu

Povestea ei este una excepţională. La 16 ani se mărită cu un cunoscut actor al epocii; doi ani mai târziu joacă pe scena Naţionalului. Obţine roluri în unele dintre primele filme ale secolulului 20, devine la doar 25 de ani directoare de teatru şi este cea care înfiinţează un altul. 5 ani mai târziu, Verneuil este cucerit de jocul, dar şi de farmecele ei şi îi face o ofertă: să meargă să joace la Paris. Elvira acceptă şi devine Elvire. Elvire Popesco. Verneuil îi adora frumuseţea, talentul, dar şi accentul românesc şi furculisioanele (cuvintele româneşti pe care le pronunţa franţuzeşte: „donne-moi la scrumiѐre” ; corect: „passe-moi la cendrier”). Nu doar Verneuil a fost cucerit, ci şi publicul francez care a adorat-o atât de tare încât a devenit pentru ei ”Notre Dame du Théatre”.

O adevarată legendă, în anii 80 a avut cel mai popular salon literar din Paris, situat pe Avenue Foch. Era frecventat de toată lumea bună a metropolei franceze, din politică, arte şi modă. De la preşedinţi de stat – d’Estaing şi Chirac,- la celebrul finanţist Guy Rothschild şi creatorul de modă la Pierre Cardin.
Nu era primul salon literar ţinut de Elvira Popescu. În anii 30 a cumpărat un castel ”Chateau du Mezy” care fusese construit de arhitectul avangardist Robert Mallet Stevens pentru designerul Paul Poiret. Falimentul a venit peste designer pe neaşteptate, aşa că acesta a fost nevoit să vândă clădirea înainte de a o finaliza. Elvira Popescu l-a angajat pe Paul Boyer să-l transfrome într-un imens transatlantic. Vreme de 30 de ani, Elvire Popesco a întreţinut pe acest „vas de croazieră” culturală şi estetică „tout Paris”.
Acum castelul aparţine familiei Fabergé care încearcă sa-l restaureze după planurile iniţiale avangardiste.

Elena Văcărescu

„Si tu le voulais mon âme à la tienne
Porterait sa fleur éclose pour toi
Mon âme n’a rien qui ne t’apartienne
Tu pourrais cueillir son rêve et sa foi”
Versuri delicate şi romantice scrise de Elena Văcărescu şi cântate de minunatul Tino Rossi.
Elena Văcărescu, cunoscută de francezi drept Hélѐne Vacarésco a fost una dintre femeile admirate şi influente ale Parisului. O poetesă extrem de talentată – a fost de 2 ori laureată a Academiei Franceze, un diplomat de succes, o traducătoare excepţională în franceză a operelor lui Mihai Eminescu, Lucian Blaga, Octavian Goga, George Topârceanu, Ion Minulescu şi Ion Vinea; a creat premiul “Femina Vacaresco”, premiu care e decernat şi astăzi femeilor poete. A susţinut intens interesele României la Paris, reprezentând delegaţia română la Conferinţa de Pace de la Paris, mai târziu participând la sesiunile de la Geneva dedicate formării Ligii Naţiunilor. În 1927 primeşte Legiunea de onoare.
O femeie remarcabilă în multe domenii, Elena Văcărescu era descendenta unei familii vechi de nobili politicieni şi poeţi.
A studiat la Paris, unde a avut şansa să-i cunoască pe Leconte de Lisle şi Victor Hugo. A urmat cursuri de filozofie, estetică şi istorie la Sorbona şi cursuri de poezie împreună cu Sully Prudhomme.

Regina Elisabeta a invitat-o să facă parte din anturajul ei în 1888, fiind interesată de proecupările literare ale Elenei.
Prinţul Ferdinand de Hohenzollern – Sigmaringen, cel desemnat de Carol I drept succesorul său, o cunoaşte prin Carmen – Sylva şi se îndrăgosteşte de ea. Iubirea lor e încurajată şi susţinută de regină, astfel că în mai 1891 cei doi se logodesc. O lună mai târziu, logodna este ruptă ca urmare a presiunilor politice.
Elena Văcărescu este obligată să părăsească ţara. Pentru ea începe în acest moment perioada pariziană, una plină de succese literare, prietenii extraordinare, activităţi politice şi culturale. În 1898 ţinea un salon literar pe Rue de Chailot nr. 7, frecventat de toate numele importante ale culturii franceze din epocă.

Martha Bibescu

A adunat de-a lungul vremurilor atâtea laude şi atâtea invidii încât e greu să descriem concis personalitatea şi influenţa în epocă a Marthei Bibescu.
A fost fiica Marthei Lahovary, cea care făcea parte dintre cele mai vechi şi mai ilustre familii româneşti, cu tradiţie politică, diplomatică şi culturală. Păstrează şi ea tradiţia şi devine romancieră, poetă, om politic şi memorialistă.
Prima sa carte „Les huit Paradis” (1908) a fost premiată de Academia Franceză şi a deschis seria unei opere prolifice, scriind romane autobiografice sau istorice, note de călătorie, poeme, cugetări, corespondenţă, biografii istorice, semnate în parte sub pseudonimul Lucille Decaux. Barrés si Montesquiou îi laudă talentul scriitoricesc, considerându-i debutul promiţător. La 18 ani avea deja Parisul la picioare şi punea România pe mapa Europei cultivate şi aristocrate.

Cea despre care Charles de Gaulle spunea că „personifică Europa”, a fost considerată drept cea mai inteligentă femeie din Franţa. Românca avea o combinaţie rară de frumuseţe fizică, erudiţie, talent scriitoricesc şi oratoric şi bineînţeles, inteligenţă.
„….era foarte frumoasă şi atractivă, cu nişte ochi verzi, cu irizaţii violet, cu un păr şi un ten fără cusur, în armonie cu nasul, foarte puţin acvilin. Pe lângă toate acestea, avea o inteligenţă remarcabilă, o erudţie extraordinară şi o voce extrem de muzicală, într-o franceză impecabilă. Toate, alături de pozţtia ei socială eminentă. Nu mai e nevoie să spun antipatia pe care o năştea în rândul femeilor din cauza mulţimii de admiratori”, Matyla Ghyka despre Marthe Bibesco în cartea „The world mine oyster”,

Regele Alfonso XIII-lea al Spaniei a fost teribil de îndrăgostit de ea, existând cel puţin un moment intim între ei, evocat de Martha în memoriile sale:
„Nu voi uita niciodată sărutul lui, atât de proaspăt, de cast într-un mod ciudat, de insistenţ, căutându-mi buzele şi pecetluindu-le cu ale sale…”
Rivală declarată a Annei de Noailles, Martha Bibescu şi-a folosit farmecele, talentele şi inteligenţa să influenţeze, să cucerească şi să manipuleze personalităţi importante ale secolului 20: de la George al V-lea, la Clemenceau, Ramsey MacDonald, Paul Valéry, Paul Claudel şi Marcel Proust.
Saloanele sale literare, de la Mogoşoaia şi mai târziu la Paris, erau locurile în care arta, inteligenţa, diplomaţia româneşti şi franceze se întâlneau sub fermecătorul patronaj al prinţesei românce.

Hélène de Caraman Chimay

Din familia Brâncoveanu, sora Annei de Noailles şi a lui Constantin Brâncoveanu, măritată cu prinţul Alexandre de Caraman Chimay, avea şi ea un salon literar prizat cu succes de lumea literară pariziană a epocii. Marcel Proust dejuna în fiecare miercuri în casa prinţesei situată în Avenue Georges Mandel, iar bârfele vremii insinuau că acesta îi scria prinţesei foarte multe scrisori pe care sora sa, Anna de Noailles, le-a publicat mai târziu, ca fiind adresate ei.

VA URMA!

Articolele din acea perioada povesteau cum cei 2 s-au cunoscut la Paris, prin intermediul prietenilor şi că tânăra Ghica era fiica lui Ion, prinţul Ghica, care decedase în urmă cu 12 ani într-un accident aviatic.
Prinţesa Irene, care-i furase inima starului hollywoodian, locuia la Paris împreuna cu mama ei, Ebi Donescu.
Într-un interviu dat de cei 2 în perioada lor de amor nebun, Errol declara că îi spune iubitei mai tinere cu 21 de ani “the geek” şi că “este o tânără româncă independentă şi bogată, cu cei mai frumoşi ochi albaştri din lume”.

Iar Irene replica încântată: “Îmi place Errol pentru că-şi ţine gura atunci când vreau linişte”.
Ohoho! Aprigă prinţesa!
Din păcate, prinţesa Irene nu a ajuns doamna Errol Flyn. În epocă a fost ceva scandal când s-a aflat că Mr. Flyn era aproape bigam..Şi că se logodise cu doua frumuseţi în acelaşi timp: şi cu Mlle Ghica, şi cu Patrice Wymore.
Irene s-a întors rapid la Paris, iar Patrice a ajuns mireasă…

Călătoria pe ape a principesei Ileana în drum spre Argentina
“Un ultim rămas-bun de la mica şi îndrăgita noastră casă. De la camera mea cu fotgrafiile minunate si patul confortabil; de la binecunoscutele mese şi scaune. La revedere, scumpă casă. Nu o să te mai văd niciodată. Aceasta este ultima dată”, scria Prinţesa Ileana despre momentul părăsirii României, pe 7 ianuarie 1948, ora 3:30, după-amiaza.
La plecarea din ţară, prinţesa ia cu ea într-o cutie o fărâmă de pământ românesc liber.
Când gardienii comunişti, percheziţionând familia Principesei, au găsit în bagajele ei un “vanity case” de aur. Domniţa le-a spus: nu e de aur şi nici nu e o pudrieră. Această cutie nu înseamnă nimic pentru dumneavoastră, dar înseamnă totul pentru mine”.

După trei ani, trebuie să se mute în State, pentru a-şi plăti datoriile. . Îşi vinde celebra diademă, tiara pe care o purtase mama ei, regina Maria. Ştie că numele de Habsburg nu mai înseamnă nimic şi povesteşte cât de ciudat i se pare apelul postaşului: „Habsburg here?“.

Domniţa Ileana, purtând diadema celebră.

Aici începe o viaţă austeră şi devine o femeie obişnuită, învăţând să gătească, să spele vasele, să facă piaţa, să muncească pentru hrana zilnică a copiilor. Ține conferinţe despre pace şi despre România.

Principesa Ileana, la piaţă.

Maggie şi Herzi o ajută pe mama lor, principesa Ileana, la întinsul rufelor la uscat.

În 1954 divorţează şi se recăsătoreşte imediat cu doctorul Stefan Issarescu, în orasul Newton din Massachussets.

Divorţează iar, doisprezece ani mai târziu. Prinţesa se călugăreşte în 1961, la mânăstirea din Bussy, Franţa. Probabil ca urmare a suferinţei provocate de moarte fiicei sale Minola, gravidă în momentul tragediei, şi de îmbolnăvirea fiului cel mare, Ştefan, de encefalită.

După 1989, Maica Alexandra (fostă principesa Ileana), vine la Castelul Bran, ultima ei reşedinţă în ţara unde s-a născut şi iubit-o. Localnicii au primit-o cu emoţie şi căldură. IAr ea, cu vorba domoală şi caldă li s-a adresat cu înţelepciune: “TREBUIE SĂ ÎMBĂTRÂNEŞTI FRUMOS ŞI SĂ TE ÎNDEPĂRTEZI NATURAL DE LUCRURILE PE CARE NU LE MAI POŢI FACE”.
Ileana, prinţesa de România, cea care, indiferent de împrejurări, şi-a păstrat surâsul pe buze, demnă şi plină de curaj, gata să-i ajute pe toţi din jur, ne face sa ne fie dor de România ei. Netrăită şi nevăzută de noi, dar citită şi povestită de bunici.
Mai cool de atât nu se poate.