“In adevar, nimic nu indemna mai mult la asemenea lucrari decat intemeierea unui cerc de oameni inteligenti care se ocupa cu statornicie si tragere de inima de literatura; carora poti sa le cetesti ceea scrii si care stii ca te asculta cu interes. Oameni cari de la sine in alte mijlocuri sociale nici s-ar fi gandit sa devie autori incep si ei lucre, insufletiti de atmosfera intelectuala in care traiesc, precum iarasi altii, care ar fi avut dispozitia necesara si poate chiar talent natural pentru ocupatii literare, cu vremea inceteaza de tot a lucra, fiind focul lor ca inabusit de societatea greoaie si prozaica in care sunt siliti sa-si petreaca zilele”, (Iacob Negruzzi – Amintiri din Junimea).
Maiorescu aplica aceleasi principii in profesoratul sau la Gimnaziul Central si la Universitate. Si nu facea nicidecum diferente intre fii de boieri, cei de popa, ori de negustori, asa cum faceau toti profesorii din acea vreme; critica liber profesorii care nu-si faceau datoria sau erau ignoranti. Era elocvent, bine pregatit si intransigent.
Insa oamenilor nu le place diferenta, se spune, si asta le starneste mai totdeauna pizma. Iar o personalitate ca Maiorescu, formata in spirit germanic, nu a fost ocolita de invidiile si dusmania oponentiilor sai, fiind tarat ani de zile intr-un proces, se pare, nedrept .

Universitarul iesean, coleg cu Maiorescu, N. Ionescu il recunoastea instinctiv pe acesta ca un adversar periculos si, in urma unei divergente intre ei legate de situatia scolara a unui student, conflictul se adanceste. Astfel ca, la scurt timp, aparea in Tribuna Romana, un ziar personal al lui N. Ionescu, un articol in care este lansata ideea, fara a-i pronunta numele lui Maiorescu, unor  necuviinte infaptuite de acesta la Scoala Centrala de Fete.
Maiorescu decide sa nu reactioneze, nici provocandu-l la duel, nici dandu-l in judecata pe N. Ionescu, considerand mai cuminte sa stea si sa astepte urmarea.
La cateva luni, apare un al doilea articol in aceeasi fituica, mai virulent si de data asta specific la adresa lui Maiorescu, pe aceeasi tema: indiscretiile amoroase comise de el la Scoala Centrala de Fete.
In acele vremuri astfel de acuzatii duceau fara doar si poate la inlaturarea din functiile publice ale celui infamat, ceea ce si urmareau adversarii lui Maiorescu, in frunte cu N. Ionescu.
Toata aceasta campania de defaimare a lui a pornit, cum se intampla de-obicei, de la un fapt real, nevinovat: la Scoala Centrala de Fete existau doua guvernante straine, surorile Rickert, dintre care, cea mica, uratica si gheboasa, s-ar parea ca s-a indragostit de profesorul Maiorescu.
E drept ca profesorului ii placea sa stea de vorba cu femeile si adora sa discute cu ele chestiuni filozofice si de sentiment, insa doar daca acestea aveau spirit. In urma mai multor astfel de discutii, domnisoara Rickert a inteles ca Maiorescu are drag de ea si isi nota in jurnal toate intamplarile, discutiile cu el si aparitiile acestuia in viata ei, numindu-l invariabil, “El”. “El” venea, “el” zicea… Cateva eleve au descoperit caietul guvernantei si povestile lor si hazul pe care il faceau pe seama celor doi au ajuns la urechile lui N. Ionescu care loveste din nou, motiv pentru care Comitetul de inspectie scolara se intruneste si il suspenda pe acesta din urma din postul sau de profesor. Un deznodamnt care parea la acel moment favorabil lui Maiorescu, dar nu pentru mult timp pentru ca ministrul instructiei publice N. Cretulescu (sustinator al lui Ionescu) cere un raport confidential in aceasta afacere, raport care duce ulterior la repunerea in functie a lui Ionescu si suspendarea lui Maiorescu din toate functiile sale pana cand instanta va hotari vinovatia sau nevinovatia acestuia.
Procurorul tribunalului de-atunci nu numai ca l-a trimis pe Maiorescu in judecata, dar vroia sa-l si aresteze, actiune neimplinita datorita insistentei prietenilor acestuia din urma.
Maiorescu era trimis in judecata de procuror in temeiul articolului 200 din Codul Penal al Moldovei, in care se prevedea ca “functionarul care are o insarcinare si nu si-o indeplineste se va pedepsi cu globire la cutia milelor, iar nefiind in stare a plati globire, se va certa cu bataie”.
In acel moment a inceput o perioada grea pentru profesorul Maiorescu. Suspendat din toate functiile, sa trezeste fara mijloace financiare de existenta. Un val de calomnii si critici la adresa lui apareau in spatiul public, iar la scurt tatal sau moare, apoi copila i se imbolnaveste grav si moare, iar la scurt timp o pierde si pe mama lui.
Intr-o stare psihica si emotionala fragila, Maiorescu se vede nevoit sa faca fata procesului intentat lui.
In boxa martorilor acuzarii au fost chemate numeroase domnisoare, eleve la Scoala Centrala, fapt nemaiintalnit si considerat revoltator pentru sustinatorii lui Maiorescu. Sedinta a durat ore bune. Au fost multe momente dramatice si reactii puternice din partea publicului. Hotararea judecatorului a venit firesc, in urma destainuirii uneia dintre eleve care a recunoscut, cedand psihic, ca a fost indemnata sa fure cateva pagini din jurnalul d-rei Rickert si sa faca depuneri mincinoase impotriva acuzatului.
Maiorescu este achitat, sustinatorii lui primesc cu aplauze si mult entuziasm vestea. Insa lucrurile nu au stat asa pentru ca la scurt timp de la proces, a venit de la Bucuresti un ordin ministerial catre procuror sa faca apel la Curte contra sentintei. La Curtea de Apel  Maiorescu este in sfarsit, absolvit, nu achitat, pentru ca, desi era probabila existenta amorului intre d-ra Rickert si el, acest fapt nu ar fi fost prevazut printre delictele Codului Penal.
Toate-s vechi si noua toate, nu?

Trixy a fost şi scenograf, artist plastic şi regizor pentru unele dintre montajele sale.
Talentul lui profesoral este de netăgăduit, fiind cel care i-a format pe marii dansatori Miriam Răducanu şi Gelu Barbu.
Checais era un foarte bun cunoscător al tehnicilor baletului clasic. Cu toate acestea, a trăit şi a creat în spiritul vremurilor în care a trăit, compunând un limbaj coregrafic personal, bazat pe improvizaţie şi pe libertatea dansatorului, care îl apropie foarte mult de ceea ce se numeşte azi “dans contemporan”. Că a fost sau nu “precursor” fosta sa eleva, Miriam Răducanu, spune că nu are nici o importanţă. “Dacă l-am putea vedea dansând acum, nu i-am putea pune nici o ştampilă, nu l-am putea încadra într-un gen”.
Cora Benador îl evocă cu mult drag pe Trixy Chevais: “ În 1943 am început sa iau lecţii de balet cu Mila Lindenberg, apoi cu Anton Romanovski. În paralel, am luat şi lecţii de dans expresionit, cu minunatul dansator Trixy Checais, care în recitalurile sale îşi făcea singur coregrafia, scenografia şi costumele.

Irinel Liciu (despre care marele maestru de balet rus, Kurilov, spunea că e “un unicat care nu suferă comparaţie”) a fost partenera lui Trixy Checais. În coregrafiile lui Trixy, Irinel şi-a valorificat talentul abordând teme diferite, modalităţi şi tehnici noi”.
Trixy a compus duo-ul coregrafic de neuitat pentru cei care au avut şansa să-i vadă: “Noaptea Walpurgiei” din Faust-ul lui Gounod. “Publicul aştepta cu sufletul la gura acest moment dansat. devenit memorabil. Cuplul Irinel-Trixy se caracteriza printr-o impresionantă asemănare a trupurilor lor, a expresiei dramatice a feţelor lor, a unei senzualităţi de o rară fineţe”, povesteşte Miriam Răducanu, cea care i-a fost şi elevă şi parteneră. Tot ea spune despre Checais că a fost “ un artist complex, cu o largă deschidere în variate genuri ale dansului, un om de o deosebită cultură”.
Reginald Amatto, balerin in Canada, şi-a schimbat destinul de pianist pentru cel de dansator în momentul în care, aflându-se la şcoala de muzică pentru un examen, Trixy Checais l-a văzut şi, apreciindu-i fizicul frumos, o convinge pe mama lui să-l înscrie la şcoala de coregrafie.
Rodica Murgu, altă elevă a lui Chevais, povesteşte:
“Trixy îmi punea un ac în picior şi dacă nu îl ridicam suficient de sus, mă înţepam în el. De asemenea, îmi înfăşa gâtul cu un prosop, de care trăgea spre spate, ca să mă curbez cât mai mult. Un alt prosop mi-l punea între picioare şi, la piruete, acesta nu avea voie să cadă. (…) Baletul nu se face cu drăgălăşenie, ci cu duritate. După ce m-am angajat, având glezna foarte fragedă, făceam câte 100 de releveuri (exerciţii pentru gleznă – n.r.) şi sute de poante sau manejuri. Mă simţeam urmărită şi asta îmi dădea un plus de voinţă şi atenţie.”

În anii “50, cariera lui este întreruptă, ca a multora dintre intelectualii din acea perioadă comunistă. Dansul modern a fost interzis, singura forma coregrafică fiind baletul clasic de tradiţie rus şi dansul cu elemente folclorice. Modernismul lui Trixy era de sorginte capitalist-imperialistă “nesănătoasă”. Din acest motiv, plus faptul că era homosexual, Trixy este arestat şi condamnat la muncă silnică la Canalul Dunăre-Marea Neagră.
După ispăşirea pedepsei, în anii 60 ajunge în Galaţi şi e coregraful Teatrului Muzical “Nae Leonard” până la sfârşitul vieţii, în 1990.
În 1966 montează la Opera Maghiară din Cluj “Pasărea de foc” de Stravinsky, iar în următorul an, “Dansurile Poloveţiene” de Borodin.
Colaborează cu Teatrul Evreiesc de Stat din Bucureşti, Teatrul Mic din Bucureşti, Teatrul de Stat din Constanţa şi Teatrul “Ion Luca Caragiale” din Bucureşti.
Liana Tugearu, critic de dans, îşi aminteşte de performanţa lui din Lakmé: “A apărut doar într-un slip vopsit cu bronz şi puţin verde, ca o statuie coclită, s-a auzit o respiraţie profundă în toată sala, căci în ciuda detenţiei, îşi păstrase întreaga lui capacitate plastică”.
Tot dumneai îşi aminteşte că petrecea enorm de mult timp la repetiţii: “era inepuizabil”, rămânând în sală de dimineaţă până seara, până cu două zile înainte de premieră. “Când ieşea, încrucişa braţele peste piept şi spunea “Gata!”. I se închisese izvorul”.

Răzvan Mazilu a declarat că povestea extraordinară a lui Trixy Checais l-a ajutat să meargă mai departe pe drumul ales, într-un moment de îndoială:
“Aveam 15 ani. Eram elev la liceul de coregrafie şi viitorul mi se părea trist, foarte trist. Într-o zi cineva mi-a povestit despre Trixy Checais şi personalitatea sa fabuloasă. Dintr-o dată, am prins aripi. Parcă îl ştiam dintotdeauna pe aces om, desi nu l-am cunoscut niciodată”.
În 2007, Mazilu, împreună cu Gina Şerbănescu au iniţiat în 2007 la Centrul Naţional al Dansului prima prezentare a carierei lui Trixy Checais în cadrul proiectului “Sertar”.
Regizorul Tudor Giurgiu a câştigat Menţiunea Specială a Juriului secţiunii “La Fabbrica dei Progetti – New Cinema Network”, din cadrul Festivalului Internaţional de Film de la Roma, ediţia a treia în 2008, pentru un proiect de lungmetraj “Trixy”. Un biopic despre viaţa şi creaţia lui Dumitru (Trixy) Checais. Trebuia să fie lansat în 2011. Suntem curioase ce s-a întâmplat.
Talent, forţă, disciplină, viziune. Toate, din păcate, influenţând doar tânăra generaţie interbelică, pentru că istoria în România a luat-o razna pentru 50 de ani.

Încheiem tot cu Nina Cassian care descrie atât de frumos dansul lui Trixy Checais – “Se înfăşurase într-o plasă aurie, plutirile, căderile erau ireal de dulci şi de fără sunet, braţul înălţat părea să nu se mai termine, mâna, foarte lungă şi slabă, se prelungea şi pâlpâia în aer un timp infint” – şi spunem:
Mai cool de atât nu se poate!

Tamara Nina Arbore, pictoriţă basarabeancă, din neamul lui Cârstea Arbore, pârcalab de Neamţ la 1471.

Nina pleacă în 1906 la München să studieze desenul şi gravura cu expresioniştii Jank, Fehr şi Schmidt. Doar nemţii sunt cei mai buni în epocă! Apoi pleacă la Paris unde face parte din ultima promoţie a Academiei lui Henri Matisse.

Studiază aici culoarea pură, fova. Ninei îi place că maestrul îi încurajează să devină ei înşişi, să se descopere.

S-ar putea să-ţi placă să citeşti şi:

Dorinţei

Şi â

Nina se află în dreapta, cu rochie, bentiţă pe frunte şi zâmbetul de moldoveancă.

Oare Ninei Arbore îi datorează Matisse descoperirea si pasiunea/obsesia lui pentru ia românească? Poate că Nina a venit la ore îmbrăcată cu ie şi maestrul a rămas fascinat de motivele populare româneşti. De-a binelea şi pentru mult timp pentru că sunt multe picturi şi schiţe în care regăsim bluza românească.

E drept că Matisse are acces la cultura românească şi prin bunul lui prieten, Theodor Pallady, cu care a fost coleg la Beaux Arts şi cu care păstrează o prietenie îndelungată, plină de complicitătii şi destăinuri.

Dar Nina…Nina a stat ceva timp în preajma lui Matisse. Şi-apoi avea conştiinţa naţională, a propriei identităţi, bine dezvoltate.

Nina cunoaşte boema pariziană. Nihilismul şi radicalismul avangardei. Se formează în acest spirit revoluţionar şi se întoarce cu el acasă, la Bucureşti. Se alătură asociaţiilor şi grupurilor moderniste şi avangardiste. Intră în anturajul unor artişti ca Marcel Iancu, Victor Brauner, Nicolae Tonitza, Aurel Jiquidi, Cecilia Cutescu Storck, Olga Greceanu, Miliţa Petraşcu cu, actriţa Dida Solomon Callimachi.

Nina Arbore are un succes teribil în epocă. Colecţionarul Alexandru Bogdan-Pitesti îi cumpără lucrări, iar criticii mari ai epocii, Petru Comarnescu, Ionel Jianu, Ştefan Neniţescu, Oscar Walter Ciseck, scriu despre opera ei şi îi analizează experimentele plastice. Vorbesc despre influenţele ei impresioniste, expresioniste, foviste, orfiste, cubiste, neobizantine şi chiar din pictura din Quatrocento.

Nina cea frumoasă, celebră, aristocrată, discretă, luptătoare, vizionară, creatoare şi ascetă.

Mai cool de atât nu se poate!