Eroii Romaniei Chic » rusine

Varsta lui Caragiale. Ion Luca Caragiale.

Antz — Thu, 09 Aug 2012 16:06:45 +0000

Daca vrei sa te imbraci in stilul domnului I.L. Caragiale:

Pentru ca una dntre noi (nu spui cine!), nu-si spune niciodata varsta, spre nedumerirea celorlati, ni s-a parut amuzanta povestea istorisita de Serban Cioculescu in cartea sa Viata lui I.L. Caragiale, legata de contradictiile privitoare la varsta certa a scriitorului.
Cercetand actele starii civile de la Ploiesti, domnul Cioculescu a gasit actul de deces al lui Luca, din 1870 care da si varsta lui, de 58 de ani. In 1848, I. L. Caragiale se pretindea intr-un document in varsta de 28 ani.
Explicatia e una simpla: in 1848, fratele sau mai mic (al doiela nascut in familia Caragiale, dupa Luca), Costache, se bucura de o notorietate mare datorita activitatii sale actoricesti din Moldova si Tara Romaneasca. Era intrucatva intemeietorul teatrului in ambele principate. Mai era si un scriitor destul de notoriu. In acelasi an, Luca avusese cateva aparitii scenice, indemnat de sotia sa, celebra Madam Caliopi (o actrita, dar si o cantareata exceptionala), si de catre Costache. Fratele mai mic al scriitorului era sef de trupa si, prin urmare, Luca ii era subaltern. Multi ani de zile, acesta din urma a fost intretinut de Costache, lucru care il stingherea teribil. Asa ca, printre cunoscuti, Costache trecea drept primul nascut si adevaratul sef economic al familiei.
Tot domnul Cioculescu (in aceeasui carte) ii descrie pe fratii Caragiale:
“Costaceh, dupa amintirea celor care l-au cunoscut, avea o fire buna si amabila, o infatisare neafectata, care ascundea valoarea unui personaj cu un trecut atat de insemnat in cultura noastra. Seriozitatea si concentrarea ii veneau poate din trasaturile fundamentale ale sufletului albanez (n. red. tatal lui Caragiale era de albanez din insula Idra – Grecia). Mai putin dotat, ca inteligenta si talent, traind intr-o saracie lucie pana la 1848, Luca pare sa fi fost un timid, lipsit de nervul initiativei, excelent sot si tata de familie.[....] Al treilea nascut din fratii Caragiali, traieste in memoria noastra numai dupa neuitatele pagini: Din carnetul unui vechi sufleur, pe care i le-a consacrat I.L. Caragiale. Nota dominanta a carcaterului sau erau voiosia, spiritul buf, inclinarea catre farse si ghidusii. [...] Anastasia si Ecaterina au ramas nemaritate, dar despre firea lor nu ne-a ramas nimic.”
Caragiale e considerat acum cel mai mare dramaturg roman si unul dintre cei mai importanti scriitori romani.
Dupa cum se vede, fiecare are parcursul lui in viata, si cine pare azi jos, maine poate fi sus. Foarte sus. Ca domnul I.L Caragiale. Iar noi spunem ca asta e cool. Si mai cool de atat nu se poate.

Dinu Lazăr

Antz — Thu, 23 Feb 2012 08:41:47 +0000

sursa foto
Daca vrei sa te imbraci ca domnul Lazar:

Ii stim multe din fotografiile care ne-au construit lumea, ne-au dat speranta, povesti, vise. Dar nu l-am cunoscut niciodata. In cele cateva imagini cu domnia sa pe care le-am vazut, apare imbracat discret si aproape intotdeauna cu vesta cu multe buzunare, de jurnalist-fotograf. Niciodata epatant. Pasionat mereu de ceilalti si de povestile lor.
Ieri, am primit un mail de la domnia lui. Si am intrat in pamant de rusine. Ne scria suparat ca i-am folosit una din imagini fara sa-i cerem acordul. N-am stiut ca e facuta de Dinu Lazar. Am gresit. Din ignoranta, graba, superficialitate.
Ne-am cerut scuze si speram sa ne ierte. Si ne-am uitat din nou pe minunatiile pe care le-a creat si ne-am bucurat de fiecare imagine pe care am (re) descoperit-o. Luati-va doua ore si stati pe indelete cu fotografiile dumnealui. Aici. sau aici.
Lumea pe care ne-o dezvaluie domnul Dinu Lazar si pe care toti pasionatii de fotografie o cunosc are atat de multa stralucire, emotie, spectacol. Glamour-ul nu a murit. Nu mai stim noi sa-l vedem.
“Dintr-un punct de vedere, un moment decisiv pentru mine a fost clipa cind mi-am dat seama ca trebuie sa fac fotografie exclusiv pentru mine si pentru placerea mea, fara a face nici un rabat sau nici o concesie.
Daca ce fac place si altora, foarte bine, ne bucuram impreuna; daca nu, ghinion, asta e.
Cea mai sigura cale de ratare este sa faci bine ceva care sa fie necesar undeva sau cuiva si pentru ca sa se potriveasca, modifici pe aici pe colo prin punctele esentiale. Ajungi astfel foarte usor sa nu iti dai seama ca ajungi o unealta fara implicatie sufleteasca…”
Decizia perfecta a domnului Dinu Lazar. Mai cool decat atat, nu se poate.

Fapta bună nr. 8 – Cel care m-a privit în ochi mi-a cerut o shaorma

Antz — Wed, 14 Dec 2011 17:29:31 +0000

Nici restul faptelor n-au fost uşoare. Când le programezi aşa, pe zile şi ştii ca moartă-coaptă trebuie să împlineşti misiunea, zici că-i simplu, da’ nu-i de-loc!
Dar ca fapta asta, parcă n-a fost niciuna. Mi-a stat ca un nod în gât şi am vrut să renunţ la ea din prima secundă. Până la urmă, mi-am făcut curaj şi mi-am încercat norocul. Şi inima…
Îi văd în fiecare zi. Stau adunaţi fie în squarul de la Junkului (aka Iancului), fie în gangul de lângă intrarea din bloc şi uneori îi găsesc în scară sau chiar pe treptele din faţa apartamentului meu.
Mirosurile lor sunt peste tot şi nu e seară în care să nu-mi zâmbeasca ştirb, cu damf de aurolac.
Am citit undeva că cel mai bine e să-i ignori. Să treci pe lângă ei ca şi cum ar fi invizibili. Să nu-i priveşti, să nu le răspunzi la salut, să te faci că nu există. Să-i crezi năluci.
Şi exact aşa fac mereu. Singurul pe care n-am cum să nu-l văd e cel mai mic dintre ei. Are vreo 3 ani şi când mă zăreşte, vine repejor la mine, mi se aşaza în drum, mă priveşte drept în ochi şi-mi spune cu voce groasă şi pronunţie perfectă: “Îmi iei şaorma?”. Şi-i dau bani să-şi ia.
Pe mă-sa sau pe tac-su nici măcar nu-i privesc.
Dar a trebuit să o fac. Pentru că fapta bună nr. 8 mă obliga să aleg pe unul dintre ei şi să îi vorbesc măcar 3 minute. Să îl întreb despre viaţa, povestea, destinul lui.
Greu. Incredibil de greu.
M-am gândit să trişez un pic. Să nu fiu nevoită să dau ochii cu el sau cu ea şi a doua zi. Aşa că am traversat intersecţia şi am ales gaşca de homeleşi de pe Pantelimon. I-am mai văzut de vreo 2- 3 ori. Sunt trei bărbaţi la vreo 30-40 de ani (sau poate mai puţin) şi două fete pe care mereu le-am zărit gravide.
Am zis că cel mai bine şi mai simplu mi-ar fi să vorbesc cu una dintre fete.
Am cumpărat de la chioşc o plasă de portocale, banane şi niste ciocolată şi încet, încet am luat-o la pas către locul unde ştiam sigur, că-i găsesc.
Ca să nu mă întorc pe calcâie stânga- mprejur, îmi priveam fix ţinta. La colţul de lângă chioşcul cu Fornetti erau fetele şi unul din baieti. Stateau toţi trei pe un gărduţ din fier forjat. El trăgea din punga care-l ajuta, probabil, să uite. Ele tăceau şi zgribulite se uitau în gol. Nu-şi spuneau nimic.
Ştiam sigur cum aveam să încep conversaţia. Mai întâi, le voi fi dat punga, apoi le-aş fi întrebat pe amândouă cum le cheamă şi câţi ani au. Şi apoi aş fi aflat unde stau, dacă au o casă. Şi aş fi continuat ca atunci când eram reporter şi întrebările veneau simplu pentru că povestea trebuia să curgă şi să fie spusă.
Mai aveam 3 metri. Mă uitam la geaca bleumarin care stătea lângă paltonaşul scurt, murdar şi roşu. Am vrut să o privesc pe prima dintre fete în ochi, dar ea mi-a evita privirea. Şi-a pus capul ca o vrabie înfrigurată în fularul înnodat cu o eşarfă gri.
Iar eu…am trecut mai departe.
N-am avut curaj să deschid gura. N-am ştiut ce să le spun. Mi-a fost frică şi ruşine.
Când ne-am gândit să facem fapta asta bună, am crezut că oamenii singuri, săraci, uitaţi, învinşi de viaţă au nevoie şi de vorbe, de atenţie, nu doar de bani. Dar privindu-le pe cele două fete, am simţit că nu e aşa.
N-am ştiut nici măcar cum să le dau portocalele şi ciocolata. Mi-a fost teamă că or să ma privească drept în ochi şi or să vadă că eu sunt fericită. Că am oameni, căldură, casă, iubire, planuri. Că n-am pierdut drumul şi că nu ştiu cum să le ajut să şi-l găsească pe al lor.
Că or să mă judece pentru că fac doar un joc, o faptă bună într-o după-amiază şi atât. Că n-am forţă, energie, dorinţă să fac mai mult…
Aşa că m-am întors la vecinii mei fără casă din faţa blocului şi l-am vazut pe ăla micu’. Mi-a cerut iar şaorma. I-am dat ce-a vrut şi punga cu fructe şi ciocolată. Şi am fugit repede în scara blocului, încuind uşa de la intrare după mine, ca să fiu sigură că nu ma urmăresc părinţii lui, care mă priveau de după punga cu aurolac, câţiva metri mai încolo.