“In adevar, nimic nu indemna mai mult la asemenea lucrari decat intemeierea unui cerc de oameni inteligenti care se ocupa cu statornicie si tragere de inima de literatura; carora poti sa le cetesti ceea scrii si care stii ca te asculta cu interes. Oameni cari de la sine in alte mijlocuri sociale nici s-ar fi gandit sa devie autori incep si ei lucre, insufletiti de atmosfera intelectuala in care traiesc, precum iarasi altii, care ar fi avut dispozitia necesara si poate chiar talent natural pentru ocupatii literare, cu vremea inceteaza de tot a lucra, fiind focul lor ca inabusit de societatea greoaie si prozaica in care sunt siliti sa-si petreaca zilele”, (Iacob Negruzzi – Amintiri din Junimea).
Maiorescu aplica aceleasi principii in profesoratul sau la Gimnaziul Central si la Universitate. Si nu facea nicidecum diferente intre fii de boieri, cei de popa, ori de negustori, asa cum faceau toti profesorii din acea vreme; critica liber profesorii care nu-si faceau datoria sau erau ignoranti. Era elocvent, bine pregatit si intransigent.
Insa oamenilor nu le place diferenta, se spune, si asta le starneste mai totdeauna pizma. Iar o personalitate ca Maiorescu, formata in spirit germanic, nu a fost ocolita de invidiile si dusmania oponentiilor sai, fiind tarat ani de zile intr-un proces, se pare, nedrept .

Universitarul iesean, coleg cu Maiorescu, N. Ionescu il recunoastea instinctiv pe acesta ca un adversar periculos si, in urma unei divergente intre ei legate de situatia scolara a unui student, conflictul se adanceste. Astfel ca, la scurt timp, aparea in Tribuna Romana, un ziar personal al lui N. Ionescu, un articol in care este lansata ideea, fara a-i pronunta numele lui Maiorescu, unor  necuviinte infaptuite de acesta la Scoala Centrala de Fete.
Maiorescu decide sa nu reactioneze, nici provocandu-l la duel, nici dandu-l in judecata pe N. Ionescu, considerand mai cuminte sa stea si sa astepte urmarea.
La cateva luni, apare un al doilea articol in aceeasi fituica, mai virulent si de data asta specific la adresa lui Maiorescu, pe aceeasi tema: indiscretiile amoroase comise de el la Scoala Centrala de Fete.
In acele vremuri astfel de acuzatii duceau fara doar si poate la inlaturarea din functiile publice ale celui infamat, ceea ce si urmareau adversarii lui Maiorescu, in frunte cu N. Ionescu.
Toata aceasta campania de defaimare a lui a pornit, cum se intampla de-obicei, de la un fapt real, nevinovat: la Scoala Centrala de Fete existau doua guvernante straine, surorile Rickert, dintre care, cea mica, uratica si gheboasa, s-ar parea ca s-a indragostit de profesorul Maiorescu.
E drept ca profesorului ii placea sa stea de vorba cu femeile si adora sa discute cu ele chestiuni filozofice si de sentiment, insa doar daca acestea aveau spirit. In urma mai multor astfel de discutii, domnisoara Rickert a inteles ca Maiorescu are drag de ea si isi nota in jurnal toate intamplarile, discutiile cu el si aparitiile acestuia in viata ei, numindu-l invariabil, “El”. “El” venea, “el” zicea… Cateva eleve au descoperit caietul guvernantei si povestile lor si hazul pe care il faceau pe seama celor doi au ajuns la urechile lui N. Ionescu care loveste din nou, motiv pentru care Comitetul de inspectie scolara se intruneste si il suspenda pe acesta din urma din postul sau de profesor. Un deznodamnt care parea la acel moment favorabil lui Maiorescu, dar nu pentru mult timp pentru ca ministrul instructiei publice N. Cretulescu (sustinator al lui Ionescu) cere un raport confidential in aceasta afacere, raport care duce ulterior la repunerea in functie a lui Ionescu si suspendarea lui Maiorescu din toate functiile sale pana cand instanta va hotari vinovatia sau nevinovatia acestuia.
Procurorul tribunalului de-atunci nu numai ca l-a trimis pe Maiorescu in judecata, dar vroia sa-l si aresteze, actiune neimplinita datorita insistentei prietenilor acestuia din urma.
Maiorescu era trimis in judecata de procuror in temeiul articolului 200 din Codul Penal al Moldovei, in care se prevedea ca “functionarul care are o insarcinare si nu si-o indeplineste se va pedepsi cu globire la cutia milelor, iar nefiind in stare a plati globire, se va certa cu bataie”.
In acel moment a inceput o perioada grea pentru profesorul Maiorescu. Suspendat din toate functiile, sa trezeste fara mijloace financiare de existenta. Un val de calomnii si critici la adresa lui apareau in spatiul public, iar la scurt tatal sau moare, apoi copila i se imbolnaveste grav si moare, iar la scurt timp o pierde si pe mama lui.
Intr-o stare psihica si emotionala fragila, Maiorescu se vede nevoit sa faca fata procesului intentat lui.
In boxa martorilor acuzarii au fost chemate numeroase domnisoare, eleve la Scoala Centrala, fapt nemaiintalnit si considerat revoltator pentru sustinatorii lui Maiorescu. Sedinta a durat ore bune. Au fost multe momente dramatice si reactii puternice din partea publicului. Hotararea judecatorului a venit firesc, in urma destainuirii uneia dintre eleve care a recunoscut, cedand psihic, ca a fost indemnata sa fure cateva pagini din jurnalul d-rei Rickert si sa faca depuneri mincinoase impotriva acuzatului.
Maiorescu este achitat, sustinatorii lui primesc cu aplauze si mult entuziasm vestea. Insa lucrurile nu au stat asa pentru ca la scurt timp de la proces, a venit de la Bucuresti un ordin ministerial catre procuror sa faca apel la Curte contra sentintei. La Curtea de Apel  Maiorescu este in sfarsit, absolvit, nu achitat, pentru ca, desi era probabila existenta amorului intre d-ra Rickert si el, acest fapt nu ar fi fost prevazut printre delictele Codului Penal.
Toate-s vechi si noua toate, nu?

Prima amantă a lui Carol al II-lea, care a îngrozit politichia românească de după primul razboi mondial a fost o elevă de liceu. Numele ei e Maria Martini, relaţia ei cu moştenitorul tronului a durat 3 ani şi se pare că din această poveste de dragoste s-a născut şi o fetiţă.
Şi în timpul mariajului cu Zizi Lambrino, se pare că prinţul Carol a avut ţiitoare, “fetiţe”pe care aghiotantul lui le ducea până în camera viitorului rege.

Carol II si Zizi Lambrino

În 1923, Carol al II-lea o cunoaşte pe Magda Lupescu,o roşcată cu ochii verzi, plină de şarm şi foarte…căsătorită. Divorţează rapid de soţul ei şi devine amanta, curtezana Regelui-Playboy.

După o călătorie la Londra, Carol al II lea rămâne la Paris unde e aşteptat de Lupeasca. De la Paris trimite o scrisoare în care anunţa că renunţă la tron, pentru femeia vieţii lui.

Decade din drepturile monarhice şi la câţiva ani îşi vrea tronul înapoi. I se acceptă revenirea cu condiţia să nu vină cu Elena Lupescu. Dar amanta nu rămâne departe de iubitul ei rege şi vine lângă el, scandalizând Bucureştii şi ţară.


În 1940, Carol al II-lea abdică iar in 1947 cei doi se căsătoresc.

Alice Cocea s-a născut la Sinaia în 1897 şi de foarte mică a spus familiei că ea vrea sa devină mai celebră decât Sarah Bernhardt.
Copila a avut acces la cei mai buni profesori de artă dramatică şi canto din acea perioadă şi la 8-9 ani pleacă împreună cu mama şi sora ei la Paris, unde locuiesc toată viaţa lor, tatăl rămânând în ţară, ca general în armata română.
Alice a debutat, foarte tânără, alături de Sacha Guitry, într-o piesă de bulevard, Scandale à Deauville (Deauville era una dintre staţiunile balneare la modă). Succesul i-a asigurat cariera, timp de aproape 40 de ani, la multe dintre cele mai cunoscute teatre pariziene.

În 1918, după studii la Conservatorul de Muzică, joacă în Phi-Phi şi face celebru refrenul „cest une gamine charmante“. În acelaşi an, joacă alături de Maurice Chevalier în Dédé şi astfel îşi câştigă notorietatea şi ca artistă de comedie de boulevard.
Începe o carieră de artistă şi de socialite care marchează toata istoria interbelică mondenă a Parisului, toate jurnalele vremii vorbind despre şarmul, eleganţa sau penthouse-ul art deco decorat cu blănuri uriaşe de urs polar, parchet alb lăcuit, oglinzi şi mătăsuri verde-padure.

Apartamentul domnisoarei Cocea

În 1926, Alice se căsătoreşte cu contele Stanislas de la Rochefoucauld, Duc de Bisaccia, membrul uneia din cele mai puternice familii aristocratice franceze şi Colette este martoră la nuntă.
Familia Rochefoucauld nu vede cu ochi buni mariajul şi Alice nu este acceptată niciodată de rudele contelui. După 5 ani de “menaj nu chiar exemplar”, contesa Alice de la Rochefoucauld divorţează.
În perioada divorţului, Alice are o aventură amoroasă cu Victor Point, conducătorul expediţiei Citroen în Asia, care a refăcut drumul mătăsii şi tot traseul lui Marco Polo.

Alice Cocea si Victor Point
Relaţia cu Victor e foarte agitată, Alice declarând „am fost ameţită de dragoste şi de violenţa pasiunii“. Relaţia dintre cei doi s-a încheiat când Victor s-a sinucis după o ceartă cu Alisa.
Scandalul a fost enorm, numele lui Alice Cocéa apărând în toate ziarele, camarazii lui Victor ameninţând că o vor împuşca chiar pe scenă în caz că va îndrăzni să-şi reia cariera.
Frumoasa actriţă visează cinema “vorbit”, dar ştie că are nevoie de ore de pregatire ca să poată vorbi în manieră cuceritoare pentru ecran.
Aşa că îşi continuă cariera de comediantă muzicală unde îşi poate expune garderoba incredibilă Maggy Rouff şi Cristobal Balenciaga (rochia creată de el pentru “Histoire de Rire” e expusă azi la muzeul Balenciaga din Guetaria).


După 1930, Alice Cocéa isi incepe cariera în cinematograf, interpretând roluri de cochetă – Mon gosse de père (Puştiul de taică-meu) în 1930, Atout cœur (Asul de amor) şi Marions-nous (Hai să ne căsătorim) în 1931, Nicole et sa vertu (Nicole şi virtutea ei) în 1932, Le greluchon délicat (Iubiţelul delicat).

În 1934, Alice renunţă definitiv la teatru, plecând să-şi încerce norocul la Berlin. Ca să-şi facă reclamă, îşi înscenează o sinucidere. Berlinezii nu-i iau în serios „sinuciderea“ şi madame Cocéa revine la Paris, unde, alături de impresarul Roger Capgras (1900-1963), fost director al unei firme de import-export, preia conducerea cunoscutului Théâtre des Ambassadeurs, într-o piesă ce va deveni clasică, Les enfants terribles a lui Jean Cocteau.
După al doilea război mondial, cariera lui Alice nu va mai fi la fel de flamboiantă, dar tot Parisul îşi amintea de rochiile incredibile, petrecerile, aventurile şi şlagărele pe care românca le-a făcut celebre în anii nebuni ai Parisului.

În 1982, revista Le Crapouillot a trecut-o pe Alisa pe lista celor mai celebre Femmes Fatales ale secolului 20, alături de Wallis Simpson, Christine Keller (scandalul “Profumo”), Mary Jo Kopechne (afacerea “Kennedy”) şi Clara Petacci (amanta lui Mussolini).
Mai cool şi mai picant decât Alisa, nu se poate, nos chers…