Eroii Romaniei Chic » vioara

Clara Haskil

Antz — Tue, 21 Aug 2012 07:01:26 +0000

Daca vrei sa te imbraci ca pianista Clara Haskil:

Admirata pentru talentul ei incredibil de Regina Elisabeta, George Enescu sau Dinu Lipatti. Muziciana exceptionala si mereu in suferinta pentru ca publicul nu o adora asa cum ar fi meritat. O poveste de viata mereu intre extazul unui talent incredibil si tristetea neimplinirilor de zi cu zi si a durerii unor vemuri complicate.
Clara Haskil s-a nascut la Bucuresti si la 5 ani canta pentru prima data in fata Reginei Carmen Sylva. Impresionata de talentul micutei cu ochi negri si aer atat de fragil, Regina ii ofera o bursa de studii la Viena. Aici, face progrese incredibile si la 10 ani are primul ei concert in fata unui mare public, cu o orchestra si fara partitura. Isi continua studiile la Paris, unde absolveste la 15 ani cu premiile intai la pian, dar si la vioara. Degetele ei lungi (se spune ca putea sa cuprinda 12 clape intre degetele 2 si 5), sensibilitatea incredibila si munca zilnica cu detereminare o fac pe tanara Clara una din cele mai talentate pianiste ale generatiei ei.
Dar vremurile tulburi (cele doua razboaie mondiale), problemele de sanatate recurente si originea sa in timpuri atat de tulburi (provenea dintr-o familie de evrei) au fost piedici grele si pline de suferinta in cariera si evolutia notorietatii Clarei.
Timiditatea, umilinta(nu-i placea mediatizarea), tracul sau perpetuu nu faceau din ea un personaj public simpatizat de presa vremii. Iar dorinta ei de a canta fara cusur, fara interventii pe care autorii partiturilor nu le pusesera pe hartie, evitand mereu sa puna in interpretarile ei “efecte” de estrada, ramanand fidela fara compromisuri puritatii si claritatii fiecarei bucati muzicale n-au ajutat deloc mediatizarii ei. A fost mult inaintea vremurilor in care s-a nascut si in care si-a construit si daruit talentul.
Dar in ciuda vicisitudinilor si a perioadelor lungi in care a fost nevoita sa stea departe de pian, perfectiunea interpretarii ei nu a fost niciodata alterata, iar iubitorii de muzica, criticii si cei care au cunoscut-o au fost mereu impresionati de energia ei vitala si stralucirea acestei femei cu privire pierduta si gesturi ezitante. Era mereu diponibila pentru muzica, numita de multi specialisti “miracol”, “soarele negru al pianului” si urmarita cu fascinatie pentru aerul ei “parca nu din aceasta lume”.
“Daca va par absenta, departe, distanta este pentru ca urmaresc, fara odihna, un vis”. Clara Haskil.

Mihaela Ursuleasa o adora pe Clara Haskil. Iar noi stim si vom fi mereu recunoscatori pentru marele privilegiu sa fim din acelasi neam cu doua pianiste incredibile, cu doi oameni generosi care ne-au daruit atat de multa frumusete si talent. Mai cool, nu se poate.

Măruca Cantacuzino şi maestrul Enescu

Antz — Tue, 07 Feb 2012 22:33:21 +0000

Dacă vrei să te îmbraci ca doamna Măruca:

Poveştile de iubire au întotdeauna un sâmbure de incredibil. Şi cele mai banale personaje îşi trăiesc istoriile amoroase cu frenezie, dar când cei mai talentaţi dintre noi se îndrăgostesc, ies sigur scântei, aventuri uluitoare şi poveşti numai bune de scenarii de film sau best seller-uri.
Despre iubirea neobişnuită şi plină de surprize dintre prinţesa Cantacuzino, George Enescu şi filosoful Nae Ionescu s-au scris multe. Şi în perioada interbelică, şi după război, şi în noul mileniu. A fost triunghiul amoros care a rupt inimi, a inspirat creaţii formidabile şi a fascinat generaţii după generaţii.
Un cuplu cu reguli prea moderne pentru începutul de secol 20: Măruca şi Mişu Cantacuzino

Măruca Rosetti Tescani s-a născut la 18 iulie 1878 în familia unor descendenţi din vechi familii de boieri moldoveni: Dimitrie Rosetti Tescani şi Alice, născută Jora. Când Măruca împlineşte 18 ani, tatăl ei se sinucide şi această întâmplare îi va marca întreaga existenţă, tânăra având şi ea de-a lungul vieţii mai multe tentative de sinucidere. Toţi cunoscuţii îi admirau Mărucăi ţinuta, graţia şi frumuseţea, dar o evitau uneori pentru că avea destul de multe bizarerii, stări depresive urmate apoi de prea multă veselie şi exuberanţă.
Tot anturajul admira dar înţelegea prea puţin obsesia Mărucăi pentru vrăjitorie, magie şi spiritism, pasiuni care îi adânceau misterul în faţa lumii mondene a începutului de secol XX şi dădeau şi mai multă forţă carismei cu care domnişoara Tescani îi fascina pe toţi cei care o cunoşteau.

Regina Maria era şi ea sub mrejele şarmului Mărucăi şi iată cum o descria în jurnalul ei: “Ocupa un loc de frunte în grupul prietenilor mei. Era uneori ciudată şi avea, de netăgăduit, o fire originală. Tovărăşia ei te însufleţea, dar zadarnic ai fi încercat să te opui ideilor ei. Trăia după bunul plac, fără să-i pese de critici. Măruca avea manii, şi una din ele era gustul de a sta aproape în întuneric… îi plăcea să ne adune acasă la ea… ne făcea să ne supunem zâmbitoarei ei tiranii”.
Mulţi jurnalişti sau comentatori ai vieţii mondene de la 1900 spuneau despre Măruca Tescani că toată construcţia ei de imagine avea la bază şi o dorinţa arzătoare de a fi mult mai mult decât o moştenitoare a unei dinastii la apus dintr-o provincie moldovenească. Aşa că la 20 de ani, Măruca se căsătoreşte cu prinţul Mişu Cantacuzino, o figură politică importantă a secolului trecut şi aşa intră în grupul elitist al marilor familii aristocratice europene, devenind Prinţesa Cantacuzino. Mişu (ministru de justiţie în 1910, în guvernele lui Petre Carp, Titu Maiorescu, Ionel I.C. Bratianu, membru al Partidului Conservator condus de Take Ionescu) era cunoscut de lumea bună bucureşteană ca un bărbat influent, plin de şarm, puternic şi…foarte afemeiat.

Misu Cantacuzino, al doilea din stanga, jos
Şi pentru el, splendida Măruca a fost un trofeu, dar tânăra soţie era neobişnuit de înţeleaptă şi a acceptat cu seninătate amantlâcurile soţului, închizând ochii chiar şi la o aventură pe care Mişu a avut-o cu sora ei, Nely. Mai mult, se pare că prinţul şi prinţesa Cantacuzino făcuseră o înţelegere tacită de cuplu cu reguli de “libertate” şi toată lumea mondenă bucureşteană vorbea pe la colţuri siderată de alegerea de viaţă a celor doi.
Măruca şi Enescu. O relaţie pasională, cu ştirea soţului

Despre prima întâlnire dintre Măruca şi compozitorul George Enescu există mai multe legende. Unii susţin că s-au văzut pentru întâia oară la o răscruce de drumuri în Sinaia, alţii că regina Carmen Sylva le-a făcut cunoştinţă după un concert al copilului teribil al muzicii, de la Palatul Regal şi destui spun că prima întâlnire faţă în faţă dintre Măruca şi George Enescu a fost la recepţia de la hotelul Continental, de după concertul, pe atunci adolescentului, George Enescu.
Ani mai târziu, George Enescu mărturisea apropiaţilor că s-a îndrăgostit de “Prinţesa iubită” chiar din acea seară şi că sentimentele au crescut mereu în fiecare zi, tânărul Enescu neuitând-o niciodată pe madame Cantacuzino, pe care a reuşit să o revadă abia 9 ani mai târziu în grădinile de la Peleş.
Legătura amoroasă dintre Măruca şi Enescu a început abia peste încă 7 ani, în 1914, când compozitorul, deja consacrat, acceptă chiar şi un compromis incredibil pentru un bărbat cu succesul şi şarmul său. Devine un permanent la petrecerile şi în saloanele organizate de Măruca, doar ca să fie în preajma amantei, fiind nevoit să dea mereu nas în nas cu soţul înşelat, Mişu Cantacuzino.
Măruca îi frânge inima lui Enescu

Enescu îşi înfrânge frica de penibil şi orgoliile şi pentru dragostea pentru “prinţesa iubită” acceptă să fie cântăreţul de curte de la Palatul Cantacuzino (actualul muzeu “George Enescu”). Lumea care venea la seratele organizate de Mişu Cantacuzino şi soţia lui ştia de relaţia amoroasă dintre compozitor şi frumoasa Măruca. Dar Mişu Cantacuzino nu se sinchisea să divorţeze şi cei doi continuau să ţină relaţia de convenienţă şi de dragul celor doi copii ai cuplului, Ana (devenită poetă) şi Bâzu (unul din cei mai importanţi piloţi din primul război mondial), dar şi pentru că relaţia era una convenabilă pentru amândoi soţii.

Palatul Cantacuzino
După război, Enescu începe un turneu prin toată Europa şi câţiva ani stă departe de ţară. În toată această perioadă, compozitorul şi prinţesa Cantacuzino ţin o corespondenţă plină de pasiune şi în 1920, toată lumea ştia că Măruca pleca la Lausanne, în Elveţia, ca să-şi întâlnească amantul.
În 1928, Mişu Cantacuzino moare într-un accident de maşină, iar Măruca devine o femeie liberă. Cu toate acestea nu oficializează relaţia ei cu Enescu, spre mirarea întregului anturaj. Se retrage într-o căsuţă, în spatele palatului, unde creează unul din cele mai importante saloane de mondenităţi şi cultură din perioada interbelică. Aici îl cunoaşte pe filosoful Nae Ionescu, căsătorit, dar separat de soţie. Măruca se îndrăgosteşte nebuneşte de carismaticul profesor, mai tânăr decât ea cu 13 ani. Nae Ionescu apare peste tot alături de Măruca. La Goleşti, într-o casă închiriată de prinţesa, la “Luminiş”, vila lui Enescu de la Sinaia, la Tescani. În tot acest timp, Enescu, cu inima frântă, aşteaptă ca prinţesa să-şi întoarcă iar faţa către el.

Nae Ionescu
Depresie, suferinţa şi salvare prin iubire
După aproape 7 ani de relaţie, tânărul amant al Mărucai Cantacuzino, filosoful Nae Ionescu, îşi părăseşte iubita pentru mai tânăra Cella Delavrancea, o pianistă incredibilă.
Măruca are o cădere psihică, îşi dă foc, are şi câteva episoade psihotice, iar fiii prinţesei, Alice şi Bâzu, cer o evaluare psihiatrică. Medicii decid că prinţesa nu mai are capacitatea de a-şi administra singură averea.
În toată această perioadă, Enescu o susţine pe iubirea vieţii lui (inclusiv financiar) şi o veghează îndeaproape ca să mănânce şi să mai ţină legătura cu lumea.
În aproape 2 ani, Măruca îşi revine şi acceptă cererea în căsătorie a marelui compozitor. Martoră la eveniment este şi…Cella, cea care acum era iubita oficială a filosofului care îi frânsese inima prinţesei Cantacuzino.

Cella Delavrancea
Măruca şi Enescu au rămas împreună până la moartea compozitorului, în 1955. Măruca i-a supravieţuit încă 13 ani, iar amândoi sunt înmormântaţi alături, în Cimitirul Pere Lachaise din Paris.

Lola Bobescu

Antz — Fri, 23 Dec 2011 12:01:27 +0000

Daca vrei sa te imbraci ca Lola:

Ai crede ca e un afis cu Catherine Deneuve in rolul unei Belle de Jour- violoniste.
Dar daca te uiti mai atent la privirea usor pierduta, la mainile atat de fine si la zambetul retinut, fara niciun strop de cabotinism, incepi sa ai indoieli. Intre femeia din imagine si vioara ei e o poveste de dragoste adevarata. Nicio actrita nu poate reproduce, juca atat de convingator realitatea unei astfel de emotii.
Lola Bobescu. Ea e “Catherine Deneuve” cu vioara si cea despre care Yehudi Menuhin spunea ca “e cea mai mare si mai frumoasa violonista a lumii”.
Lola s-a nascut in 1919 la Craiova, in familia compozitorului si dirijorului Aurel Bobescu si la 5 ani a avut primul sau concert acompaniata de o orchestra.
La 11 ani, mademoiselle Bobescu pleca la Paris la Ecole Normale de Musique si 7 ani mai tarziu absolvea Conservatoire National de Musique cu “Prix d’Excellence”.
Vacantele si le petrecea tot departe de rude si familie, in Franta, exersand la vioara la scoala de vara de la Seignolay, a sotilor Marcel si Celiny Chailley. Aici, se spune ca adolescenta Lola a trait si prima ei iubire cu un coleg de studiu.

Lola, la picioarele lui Marcel Chailley
A fost eleva favorita a maestrilor Enescu si Thibaud si la 17 ani a uimit o lume intreaga dupa ce a concertat impreuna cu orchestra Colonne, sub bagheta lui Paul paray.

Lola la Seignolay (in plan apropiat)
Lola a avut cohorte de admiratori fanatici in toata lumea si a fost una din cele mai fragile, mai chic si mai talentate soliste violoniste din secolul trecut.

De la Paris, in anii 50, Lola a plecat in Belgia, unde a fondat si a condus formatiile Solistes de Bruxelles – actuala L’Orchestre de Wallonie din Liege si Cvartetul de coarde “L’Arte del Suono” din Bruxelles si unde a fost profesoara de vioara la Conservatorul din Bruxelles.

Mai cool decat “mademoiselle Lola, la prodigeuse belle avec le violon”, nu se poate.