Daca vreti sa imbracati in stilul domnului Titu Maiorescu:

La jumatatea secolului 19, tinerii vroiau sa schimbe Romania. Se grabeau sa termine in conditii exceptionale studiile la Viena sau la Paris si sa se intoarca acasa pentru a sustine, oricat de putin, efortul de modernizare a tarii. Isi doreau sa nu traiasca sub vremuri, ci deasupra lor. 
Era pe vremea cand intelectuali, in frunte cu Maiorescu, infiintau Junimea, o societate in care oamenii inzestrati isi hraneau si isi imbogateau talentul de la zi la zi, in sedintele literare in care fiecare isi supunea criticii colegilor propriile scrieri. Respectul reciproc era la mare cinste si prieteniile se legau pe viata.
Era totul o joaca, dar una serioasa, in care urmareau eliminarea mediocritatii, considerand-o cel mai mare pericol pentru generatia tanara. Junimea si revista editata de aceasta “Convorbiri literare” a avut o influenta extraordinara in vreme pentru ca trezeau in multi dorinta si ambitia de a a scrie, de a deveni autori nationali.


“In adevar, nimic nu indemna mai mult la asemenea lucrari decat intemeierea unui cerc de oameni inteligenti care se ocupa cu statornicie si tragere de inima de literatura; carora poti sa le cetesti ceea scrii si care stii ca te asculta cu interes. Oameni cari de la sine in alte mijlocuri sociale nici s-ar fi gandit sa devie autori incep si ei lucre, insufletiti de atmosfera intelectuala in care traiesc, precum iarasi altii, care ar fi avut dispozitia necesara si poate chiar talent natural pentru ocupatii literare, cu vremea inceteaza de tot a lucra, fiind focul lor ca inabusit de societatea greoaie si prozaica in care sunt siliti sa-si petreaca zilele”, (Iacob Negruzzi – Amintiri din Junimea).
Maiorescu aplica aceleasi principii in profesoratul sau la Gimnaziul Central si la Universitate. Si nu facea nicidecum diferente intre fii de boieri, cei de popa, ori de negustori, asa cum faceau toti profesorii din acea vreme; critica liber profesorii care nu-si faceau datoria sau erau ignoranti. Era elocvent, bine pregatit si intransigent.
Insa oamenilor nu le place diferenta, se spune, si asta le starneste mai totdeauna pizma. Iar o personalitate ca Maiorescu, formata in spirit germanic, nu a fost ocolita de invidiile si dusmania oponentiilor sai, fiind tarat ani de zile intr-un proces, se pare, nedrept .


Universitarul iesean, coleg cu Maiorescu, N. Ionescu il recunoastea instinctiv pe acesta ca un adversar periculos si, in urma unei divergente intre ei legate de situatia scolara a unui student, conflictul se adanceste. Astfel ca, la scurt timp, aparea in Tribuna Romana, un ziar personal al lui N. Ionescu, un articol in care este lansata ideea, fara a-i pronunta numele lui Maiorescu, unor  necuviinte infaptuite de acesta la Scoala Centrala de Fete.
Maiorescu decide sa nu reactioneze, nici provocandu-l la duel, nici dandu-l in judecata pe N. Ionescu, considerand mai cuminte sa stea si sa astepte urmarea.
La cateva luni, apare un al doilea articol in aceeasi fituica, mai virulent si de data asta specific la adresa lui Maiorescu, pe aceeasi tema: indiscretiile amoroase comise de el la Scoala Centrala de Fete.
In acele vremuri astfel de acuzatii duceau fara doar si poate la inlaturarea din functiile publice ale celui infamat, ceea ce si urmareau adversarii lui Maiorescu, in frunte cu N. Ionescu.
Toata aceasta campania de defaimare a lui a pornit, cum se intampla de-obicei, de la un fapt real, nevinovat: la Scoala Centrala de Fete existau doua guvernante straine, surorile Rickert, dintre care, cea mica, uratica si gheboasa, s-ar parea ca s-a indragostit de profesorul Maiorescu.
E drept ca profesorului ii placea sa stea de vorba cu femeile si adora sa discute cu ele chestiuni filozofice si de sentiment, insa doar daca acestea aveau spirit. In urma mai multor astfel de discutii, domnisoara Rickert a inteles ca Maiorescu are drag de ea si isi nota in jurnal toate intamplarile, discutiile cu el si aparitiile acestuia in viata ei, numindu-l invariabil, “El”. “El” venea, “el” zicea… Cateva eleve au descoperit caietul guvernantei si povestile lor si hazul pe care il faceau pe seama celor doi au ajuns la urechile lui N. Ionescu care loveste din nou, motiv pentru care Comitetul de inspectie scolara se intruneste si il suspenda pe acesta din urma din postul sau de profesor. Un deznodamnt care parea la acel moment favorabil lui Maiorescu, dar nu pentru mult timp pentru ca ministrul instructiei publice N. Cretulescu (sustinator al lui Ionescu) cere un raport confidential in aceasta afacere, raport care duce ulterior la repunerea in functie a lui Ionescu si suspendarea lui Maiorescu din toate functiile sale pana cand instanta va hotari vinovatia sau nevinovatia acestuia.
Procurorul tribunalului de-atunci nu numai ca l-a trimis pe Maiorescu in judecata, dar vroia sa-l si aresteze, actiune neimplinita datorita insistentei prietenilor acestuia din urma.
Maiorescu era trimis in judecata de procuror in temeiul articolului 200 din Codul Penal al Moldovei, in care se prevedea ca “functionarul care are o insarcinare si nu si-o indeplineste se va pedepsi cu globire la cutia milelor, iar nefiind in stare a plati globire, se va certa cu bataie”.
In acel moment a inceput o perioada grea pentru profesorul Maiorescu. Suspendat din toate functiile, sa trezeste fara mijloace financiare de existenta. Un val de calomnii si critici la adresa lui apareau in spatiul public, iar la scurt tatal sau moare, apoi copila i se imbolnaveste grav si moare, iar la scurt timp o pierde si pe mama lui.
Intr-o stare psihica si emotionala fragila, Maiorescu se vede nevoit sa faca fata procesului intentat lui.
In boxa martorilor acuzarii au fost chemate numeroase domnisoare, eleve la Scoala Centrala, fapt nemaiintalnit si considerat revoltator pentru sustinatorii lui Maiorescu. Sedinta a durat ore bune. Au fost multe momente dramatice si reactii puternice din partea publicului. Hotararea judecatorului a venit firesc, in urma destainuirii uneia dintre eleve care a recunoscut, cedand psihic, ca a fost indemnata sa fure cateva pagini din jurnalul d-rei Rickert si sa faca depuneri mincinoase impotriva acuzatului.
Maiorescu este achitat, sustinatorii lui primesc cu aplauze si mult entuziasm vestea. Insa lucrurile nu au stat asa pentru ca la scurt timp de la proces, a venit de la Bucuresti un ordin ministerial catre procuror sa faca apel la Curte contra sentintei. La Curtea de Apel  Maiorescu este in sfarsit, absolvit, nu achitat, pentru ca, desi era probabila existenta amorului intre d-ra Rickert si el, acest fapt nu ar fi fost prevazut printre delictele Codului Penal.
Toate-s vechi si noua toate, nu? :)