Castelul Peleş, Sinaia – 1898

Tânărul George Enescu, proaspăt întors de la Paris şi Carmen Sylva, cea despre care se spune că iubeşte muzica mai mult decât orice.

Enescu are 17 ani, a intrat sub protectoratul reginei, a doua vice mamă, cum îi place ei să-şi spună, şi e fericit că poate să-şi încerce noua vioară Stradivarius (cumpărată cu bani strânşi prin “colectă şi subscripţie publică”). Regina are ochii îndreptaţi spre Grigoraş Dinicu, alt protégé al său, dar e cu gândul la privirea de sfinx a compozitorului-adolescent.

Ce cântă cei trei în această clipă memorabilă? Poate sonata de Vinteuil, despre care Proust va spune mai târziu că “ii place cum o cântă Enesco”

George e un homme à la mode, îmbrăcat impecabil, comme il faut: sack-coat (sacou), vestă, pantaloni – toate în aceeaşi culoare: navy-blue, şosete negre, pantofi Derby negri, cămaşă albă, scrobită, cu gulerul înalt şi vârfurile îndoite, cravata Ascot.

Mai cool de atât nu se poate.

Eh, sfaturi (bazaconii?!) care, cică, trebuie învăţate de cele care vor adulaţia publicului mare. Dar care, credem noi, marchează şi propovăduiesc prea mult atitudinea de “bişe” neajutorate şi supuse. Şi uneori forţează atitudini ca nuca-n perete pentru feminităţi mileniste, puternice şi independente .
Vreţi cea mai bună şi mai adevărată atitudine?
Uitaţi-vă mai întâi la doamna Sofia Vicoveanca.

Spatele drept, picioarele înfipte bine în pământ, pieptul în faţă, bărbia sus, capul întors un pic într-o parte, să urmărească bine şi drept din faţă “ochii” camerei de luat vederi şi privirea semeaţă, aruncată uşor din coada ochiului care parcă spune “asta sunt şi aşa îmi place”. Iar mâna care ţine traista cu cotul ridicat în sus e de-o eleganţă aproape coregrafică.

Când poartă fotele şi iile din colecţia personală (are peste 50 de costume tradiţionale superbe) din Bucovina, cea “cu oameni harnici şi frumosi la suflet”, doamna Vicoveanca e mai elegantă decât multe din doamnele care se îmbracă pretenţios în ţinute couture. E dumneaei înşişi, mândră cu cine este şi de unde vine.
“Este un costum sfânt si nu pot să-l las. Costumele astea m-au ajutat sa devin ceea ce sunt. Îmbrăcându-mă aşa mă respect pe mine şi pe oameni”.

Scriitoare, pasionată de folclor, cântăreaţa, poetă, desenatoare.
A compus muzică de film, pentru coloanele sonore pentru filmele “Ciprian Porumbescu” şi “Urgia”.
A fost şi actriţă în Oraşul văzut de sus, în regia lui Lucian Bratu şi în Vânătoarea de lupi (regie Andrei Blaier) şi mulţi spun că interpretarea domniei sale din Baltagul, în rolul Vitoriei Lipan, e fără cusur.
O femeie minunată, splendidă şi incredibil de chic.

Eleganţă, talent şi feminitate născute în Bucovina. România.

Mai cool decât doamna Sofia, nu sî poati.
PS: Ieri, la emisiunea “55 de ani”, de la TVR, o doamnă a intrat în direct şi plângând, îi mulţumea divei din Bucovina:
“Locuim la Milano, suntem printre străini şi îi mulţumim doamnei Sofia Vicoveanu. Cu ajutorul ei, suportăm depărtarea de Botoşaniul nostru drag.” Arta şi talentul sunt alean şi terapie.

În 1985, Olimpia a plecat în Danemarca. Dar nimeni nu i-a uitat zâmbetul ştrengăresc, vocea cu timbru clar şi cuminte şi poveştile de dragoste cu Mihai Constantinescu sau Mircea Romcescu.
Cămaşă galben-pai şi fustă college roz la întâlnirea cu presa. Mai cool de atât nu se poate!

Dar doamna din decorul dominat de o cuvertură grea, aruncată peste o somieră veche, care stă aplecată asupra gherghefului nu e Mia.
Suntem sigure că ascunde sub broderie un yubinuki superb, pentru că întotdeauna a căutat insolitul. A vrut să iasă in evidenţă şi să-şi facă un nume mare al ei, dincolo de destinul surorii mai mari, deja celebră în România mare.
Doamna în rochie cu imprimeuri geometrice, cu ochelari fumurii-pisică  e sora mai mică a Miei, Jana, prezenţa cea mai elegantă de la televizor din perioada comunismului. E Ioana Radu.
Erau vremuri în care revistele de modă erau doar câteva şi singurele surse de inspiraţie pentru românce rămâneau filmele şi divele acelor vremuri.
Când Ioana Radu apărea pe micul ecran sau în orice sală de spectacol plină cu iubitori de romanţe, era întotdeauna un regal fashion. Stătea în poze fixe, superelegante, ca pe un podium de modă şi purta mereu rochii spectaculoase, sacouri clasice Chanel sau costume deux -pieces „sur mesure” făcute la cele mai bune couturiere din Bucureşti. Şi niciodată nu îi lipseau bijuteriile incredibile: broşe uriaşe, clipsuri supradimensionate, inele arhitecturale.

Ioana Radu a fost a doua femeie motociclistă din România. A adorat viteza şi nu s-a temut să conducă bărbăteşte, în vremuri în care doar rebelele se urcau la volan.
«Dacă nu era cântatul, aş fi fost sigur şofer, că tare mi-au plăcut maşinile astea cu roţi ucigătoare»”.

Jana s-a căsătorit cu toţi bărbaţii pe care i-a iubit şi împreună au ţesut o viaţă spectaculoasă. A Eugeniei Jana Braia, cunoscută în România largă, ca eleganta Ioana Radu.
“Dă-mi, dragă, nişte foi albe să-mi brodez viaţa. O vrei şi pe aia sentimentală? Aaa. Păi, aici să ştii că am ce scrie! Doar am fost căsătorită de cinci ori cu acte în regulă! De două ori m-am căsătorit cu acelaşi bărbat. Nu mi-a plăcut niciodată dragostea fără acte».
Mai cool de atât, nu sepoate!

”Sunt o visătoare, o idealistă, trăiesc într-o lume a mea, în care oamenii sunt buni şi frumoşi şi din care văd totdeauna jumătatea plină a paharului. Poate că tocmai felul acesta al meu de a exista, plutind deasupra lumii m-a salvat de la compromisuri. Nici măcar nu mi s-au impus, păream prea “aeriană”, prea “cu capul în nori” şi-n “ceruri-nalte”. Am putut să-mi impun punctul de vedere cu demnitate, n-am vrut să fiu în “uniformă” şi nu ştiu să vă spun prin ce miracol am reuşit.”, Angela Similea
Mai cool de atât nu se poate.

O scenă. 3 mari actori, pe stradă: Ștefan Bănică, Ștefan Tapalagă , Gheorghe Dinică
Tapalagă: “Ia uite tată, un biciclist!”
Dinică: “Ia uite nene, un alt biciclist!”
Bănică: “Țară de bicicliști.”
Mai cool de atât nu se poate!

Suntem la începutul anilor ‘70, în fața hotelului Intercontinental, în perioada în care marea artistă de jazz cucerea New York-ul și ridica Carnegie Hall în picioare, alături de orchestra lui Duke Ellington.

Aura Borealis, cum o numesc mulți dintre admiratorii ei de peste Ocean, atrage toate privirile cu paltonul ei roșu imperial și pantalonii evazaîi, în aceeași nuanță cu manșetele de vulpe.

De ce să-i fie frică de “all red”? Îl domină și-i dă strălucire. Numai ea știe cum să-l eclipseze.

Mai cool de atât nu se poate!

Și pentru că e septembrie…