Statiunea a fost construita taman in anul 102 d.Ch. de Imparatul Traian, romanii preluand pasiunea pentru bai si remedii termala de la greci. In perioada civilizației romane, aristocratia Romei antice se rasfata cu beneficiile extraordinare ale apelor termale din Baile Herculane. Din timpul romanilor au ramas numeroase vestigii: apeducte, bai, statui, monede, tabule votive ridicate ca semne de mulțumire aduse zeilor pentru vindecare. Din 1736, sub stapanire habsburgica, incepe reconstructia si modernizarea bailor, a cailor de acces, fiind construite majoritatea cladirilor din statiune, intr-un stil baroc austriac superb.

Statiunea de pe malul raului Cerna, parte din Parcul National Valea Cernei-Domogled, are o pozitie geografica fantastica si un climat mediteranean, fiind situata pe aceeasi paralela cu Nisa si Venetia. Statiunea se afla la o altitudine de 168 de metri, dar aici se respira un aer puternic ionizat, ca la 1500-2000 metri, acest lucru datorandu-se si numeroaselor izvoare termale si a padurilor ce inconjoara statiunea.

La inceputul secolului 20, de frumusetea si benefiicile imperiale ale Herculanelor profitau cel putin o data pe an aristocratia si burghezia din Romania.

Annie Bentoiu povesteste duios, cu multe detalii, atat de ajutor pentru a ne inchipui frumusetea loculului din acele vremuri, despre Baile Herculane din anii 40, cand dumneaei era o adolescenta:
“Frumusetea acelui peisaj se integrase fiintei mele mult mai adanc decat imi dadusem seama: ani de zile mi-au reaparut in minte sau in somn zeci de imagini, cu un relief uimitor. Eram un grup de baieti si fete care nu ne cunosteam deact pe numele de botez si n-aveam sa ne mai revedem, dar impreuna ne-am bucurat de nevinovate suete, de lungi plimbari in padurile vecine si de pasonate partide de ping-pong…..Arhitectnic, Baile Herculane erau o statiune care purta insemnele trecutului sua habsburgic. Singurul hotel modern “Cerna” (astazi mai mult ca sigur, o vechitura), distona puternic cu restul cladirilor, dar se putea lauda cu o piscina care avea mare succes. Centru statiunii era constituit de o sala de cazino (acea Kursaal tipica statiunilor germane), utilizata in parte ca restaurant si dand pe o terasa cu vedere spre raul Cerna, unde luam masa sumb umbrele largi de soare. De o parte si de alta a cladirii, legate de ea prin doau “promenade” in arc de cerc, cu mozaic rosu si acoperis sprijinit de colonade subtiri de fier forjat, se ridicau doua hoteluri absolut gemene si ele in stil Belle Epoque, intitulate istoric “CArol” si “Ferdinand”. In 1943 camerele lor inalte, logiile largi si perdeluite, culoarele insonorizate prin covoare groase, feroneria scarilor, decoratia de oglinzi, posibilitatea de a ajunge la cladirea bailor prin culoare directe, serviciul impecabil, toate acestea te proiectaudintr-odata in alt timp si pe alte meleaguri. Un parc mic, cu ronduri ingrijite, cobora lent spre dublul sir de copaci al strazii principale, care umra indeaproape cursul Cernei: acolo doar o balustrada ne despartea de rau, pe care-l puteam privi curgand in lungi minute de tihna. LA mica distanta se inalta chioscul rezervat fanfarei militare, care in timpul sezonuluicanta zilnic, intre zece dimineata si douasprezece, un program de divertismentdin care nu lipseau valsuri de Strauss, uvertura la “CAvaleria usoara” de Suppe sau “Pe o piata persana” de Ketelby, precum si alte asemenea. Vilele si celelalte cladiri se intindeau de o parte si de alta a acestui mic centru si a platfomrei sale umbrite, cu pietris marunt, unde “contesele” isi aduceau caruciorul cu prajituri si cofeturi. Erau, se zice, adevarate contese scapatate, ceea ce vindeau reprezenta cea mai fina scoala de cofetarie vieneza si ele insele pareau a fi venit la bal mascat ziua in amiaza mare, fardate si coafate, cu cercei lungi, cu sortuletele si diademele lor albe de dantele scrobita. Dar frumusetea cu adevarat imperiala a locului era peisajul. Apa Cernei chiar era neagra, cum o arat si numele; poate din cauza izvoarelor tamaduitoare din vecinatate sau doar pentru caea, apropae tot timpul, curgea sub padure, printre pomi batrani si se lumina doar in ceasurile in care soarel o putea atinge. Panta ei era lina; stancile destul de numeroase o animau cu bulboane, spume de zapada, sopot pe multe lungimi de unda si cotituri mereu surprinzatoare. Padurile care o imprejmuiau, ocrotind-o, aveau caracterul ordonat si romantic al celor din basmele germane in care copiii se ratacesc pe carari, ezita la rascruci, intalnesc casute. Un intreg paienjenis de drumuri de picior inguste, netede inconjura statiunea. Treptele erau intarite cu trunchiuri subtiri, mestesugite, tufisurile erau curatate, podetele – sigure, sagetile si placutele indicatoare – citete, punctele catre care te purtau iti ofereau adaposturi, banci umbrite sau privelisti deschise”.

In perioada comunista, o multime de hoteluri din beton, cu arhitectura acelor vremuri, au fost construite in Valea Cernei. Erau pline de turistii care beneficiau de vacante subventionate de stat, prin sindicat. Dupa ’89, relansarea statiunii e inca in faza de proiect.  Herculanele sunt frumoase in continuare. Pastreaza urmele vremurilor bune pe care le-a trait, iar peisajul din jur e si acum, incredibil.

Titu Maiorescu era si el prezent in almanah, an de an.
Primul de pe lista, Petre Carp, era trecut in almanah si ca membru în Jokey-Club, fondat în 1875, sub presedintia de onoare a Regelui. Ca sa faci parte din acest club trebuia sa platesti o cotizatie anuală de 300 de franci, pe care nu oricine si-o permitea.
Carp era printre binefacatorii de vaza ai comunitatii pentru ca a avea avere presupunea o seama de donatii si de cotizatii, un tribut anual pentru diverse actiuni de caritate.

Claymoor a fost un observator subtil al tuturor acestor personalitati ai Bucurestiului belle epoque. C.C. Giurescu afirma ca “pentru cine vrea sa cunoasca finele veacului trecut (sec. al XIX-lea), sunt de urmarit cronicile lui Mihail Vacarescu”. Dintr-o familie boiereasca si culturala fabuloasa si format la Paris, Claymoor si-a inceput cariera de jurnalist in 1873, scriind cronici teatrale si muzicale pentru ziarul “Romanul”, semnandu-le sub pseudonimul Valreas. Nu scria insa in maniera pretentioasa si pompoasa de atunci, ci asa cum citise el la Paris, in Le Figaro si Le Gaulois. Reda viu si expresiv, cu detalii bogate spectacolul, dar ii si descria pe interpreti si pe spectatori: gesturile si tinuta domnilor, toaletele, bijuteriile si coafurile doamnelor. O rubrica similara, dar mai mult mondena decat culturala, tinea si Grigore Ventura, autor si critic dramatic, compozitor si critic muzical. Apreciindu-i condeiul, dar si faptul ca avea intrarea garantata in anturajul aristocratiei bucurestene,Ventura i-a propus lui Misu Vacarescu sa preia rubrica lui din “L’Independance roumaine”, scrisa in franceza.
“Sa nu uitati, i-a raspuns acesta acceptand, ca port numele Vacarescu si un Vacarescu va scrie bine sau nu va scrie deloc… Oricum, voi muri cu pana in mana” (“L’Independance roumaine”, 15 iunie 1903).
Claymoor moare in 1903, la 60 de ani, pe trepetele palatului redactiei “L’Independance roumaine” din Calea Victoriei, unde se dusese sa predea un reportaj despre un bal din ajun.

sursa 1
sursa 2

Domniţa Ileana. Copila, adolescenta, apoi femeia cu ochi frumoşi. De-o sinceritate, generozitate şi o hotărâre covârşitoare.

“Puţini copii au ochii larg deschişi în momentul venirii lor pe lume. Ochii acestei micuţe străine au fost încă din prima clipă ca nişte stele. M-am pierdut în adâncimea lor şi era ca şi cum aş fi citit în ei o mulţime de secrete pe care ea nu mi le putea spune şi nici eu nu puteam să-i spun acestui suflet micuţ, de-a cărei grijă eram responsabilă, despre toate câte viaţa m¬-a învăţat. O micuţă străină şi totuşi, mai aproape de mine decât orice pe lumea asta”. Aşa scria Regina Maria despre Ileana, fiica ei iubită.

Biografia Ilenei de România este cea a unui personaj cu un destin excepţional. Născută în neam regesc, într-o ţară în care casa regală era extrem de iubită şi populară, frumoasă, exuberantă, şi cu o educaţie remarcabilă, primită în familie şi, apoi la Colegiul din Heathfield-Ascot din Marea Britanie. De la Regina Maria a învăţat limbile engleză şi franceză, iar de la ţatăl ei, regele Ferdinand I, germana. A studiat sculptura cu Ion Jalea şi pictura cu  Jean Al. Steriadi . Juca tenis şi era extrem de pasionată de yachting, fiind la acea vreme singura femeie din România care a obţinut brevetul de căpitan de cursă lungă. Era nelipsită de la numeroasele întreceri sportive sau sărbători naţionale. Se spune că popularitatea ei era atât de mare, încât fratele său, regele Carol al II-lea dorea să-i găsească de
soţ un prinţ străin şi astfel s-o îndepărteze de România. Acesta chiar a hotărât să-i restrângă aparițiile publice, deranjat de succesul domniței şi de strânsa ei legătură cu Regina Maria.

„Te rog să înlături neîncrederea ce o ai în mine căci știi cât de mult țin la tine și cum mă doare să te văd supărat. Fii îngăduitor, vreau să fac bine, vreau să te mulțumesc, dar sunt tânără și greșesc fără să vreau. În orice clipă sunt gata să te servesc fiindcă îmi ești Rege și apoi ești fratele meu pe care îl iubesc atât de mult”, îi scria domniţa Ileana regelui, după aflarea deciziei regelui de a-i reduce influenţa.

A fost crescută cu dragoste de România, poporul român şi limba română. Cele mai multe poze rămase cu Principesa Ileana o arată îmbrăcată în costume populare, fie că era vorba de evenimente oficiale, fie de diferite împrejurări cotidiene.

“Vorbea într-o română fără cusur, cu vocea ei profundă, frumos timbrată şi mângâietoare”, spunea Zoe Dumitrescu-Buşulenga într-un interviu în care evoca emoţionant întâlnirea sa din 1967 cu domniţa Ileana. Domniţa trăia deja de aproape 20 de ani în exil.

Era o femeie de ispravă, la fel ca numele yachtului său. Generoasă şi activă, se implica în foarte multe acţiuni sociale. În timpul celui de-al doilea război mondial a îmbrăcat uniforma asistentelor de la Crucea Roşie şi a construit la Bran un spital, unde făcea de toate, de la îngrijirea bolnavilor, la procurarea hranei şi la spălatul geamurilor şi al podelelor.

Nunta Principesei Ileana cu principele Anton de Habsburg Toscana din 1927 a fost un adevărat eveniment monden.

A fost ultima căsătorie oficială încheiată în țară pentru un membru al familiei regale române. Ceremonia căsătoriei a avut loc la Castelul Pelișor, pe 26 iulie 1931. Principesa Ileana avea 22 de ani.

Regele Mihai, pe atunci un copil, apare şi el în fotografie.

GLAMOROUS ROYAL WEDDING

Va urma!