Eroii Romaniei Chic » Bucuresti

Nadia Gray (Herescu)

Antz — Tue, 15 Jul 2014 20:00:32 +0000

Dacă vrei să te îmbraci ca miss Nadia:

etola din vizon
lenjerie fina “Kiki de Montparnasse”
ciorapi retro “Lauren”

Meet Nadia Gray.

Uitaţi-vă bine la ea. La imaginea care a făcut istorie la Cinecitta, după ce actriţa s-a dezbrăcat în “La Dolce Vita”. A aruncat vizonul, perlele, sutienul, rochia, pantofii, ciorapii, a pus iar vizonul, a dat jos şi furoul din dantelă, dar Marcello i-a luat vizonul…

Nadia din filmul lui Fellini e Nadia Kujnir-Herescu. S-a născut la Bucureşti, în 1923 într-o familie româno-rusă.

La 15 ani debutează pe scena de la Majestic.

La toate spectacolele ei venea mereu un scriitor de succes, un tip înalt, frumos şi foarte sensibil: Ionel Teodoreanu.

„Era în timpul războiului, când pe scena teatrului din pasajul Majestic apărea un exemplar de lux al frumuseţii feminine. Vederea ei, ca o lovitură de trăsnet pentru vestitul curtezan, a fost fatală. Din clipa când a văzut-o, el n-a mai avut linişte şi somn, pentru că toate încercările de a se apropia de femeia devenită a visurilor şi a destinului, cum zicea, i-au fost zădărnicite. Mesajele trimise prin scrisori, versuri şi buchete de flori au rămas fără efect şi total ignorate. Îndrăgostitul se plângea acum cu amărăciune prietenilor şi prietenelor, fără cea mai mica jenă.
De la această nereuşită, care l-a costat mult, Ionel Teodoreanu a început să fie văzut în faţa paharului, el, care se delimita totdeauna de aura bahică a bunului sau frate Păstorel, şi la masă nu bea decât rar o sută de grame de vin îndoit cu apă”.

Dl. Teodoreanu a dat in patima băuturii, dar Nadia n-avea ce-i face. Ea avea ochi pentru altcineva…Pentru pilotul “Bâzu” Cantantacuzino, fiul Mărucăi Enescu un tip flamboiant, înnebunit după viteză, tenis, hockey, petreceri şi lumea bună a Bucureştilor.

Familia Nadiei, Herescu era descendentă a vechei aristocraţii basarabene care a dat culturii romane şi un mare cronicar: episcopul Dosoftei Herescu. Dar familia mare şi mândra a Cantacuzinilor nu a fost de acord ca Bâzu să-şi ia ca a treia nevastă o fiică a unui neam de boier mai mic şi mai puţin important.

Lui Bâzu însă, nu i-a păsat. Şi-a înfruntat rudele şi s-a căsătorit cu iubita lui mai tânără cu 18 ani.

Imediat după război, Bâzu a devenit pilotul Anei Pauker şi a ajutat mulţi membri ai elitei financiare şi culturale româneşti să emigreze. În 1946 decide să-şi trimită tânăra soţie în Italia, la Milano şi un an mai târziu părăseşte şi el România.

Cei doi soţi se stabilesc în Franţa, iar Nadia debutează ca actriţă de film cu “L’inconnu d’un soir” şi “Monseigneur”.

În 1960, toată lumea aude de Nadia, după una din cele mai senzuale,mai rafinate şi mai aplaudate scene de striptease din istoria cinematografiei.

Nadia şi Bâzu divorţează, Bâzu moare în exil,la Madrid, iar Nadia îşi continuă drumul spre Holywood. Se recăsătoreşte cu un britanic, Gray, tatăl actriţei din Dallas, Linda Gray.

În anii ’60, familia Gray pleacă în California, iar românca plină de poveşti spectaculoase nu trece neobservată la Hollywood.

În 1961 apare în Mr. Topaze” cu Peter Sellers, în 1962 joacă în “Candide” cu Jean-Pierre Cassel, în 1967 în “The Naked Runner” cu Frank Sinatra şi în “Two for the Road” cu Audrey Hepburn.

În 1967, Nadia renunţă la film, chiar în vârful carierei.Pentru dragoste…Decide să divorţeze de Gray şi să devină soţia unui avocat new-yorkez şi se mută împreună cu el în Manhattan. Aici devine gazdă într-unul din cele mai exclusiviste cluburi din New York, dă party-uri spectaculoase şi mai apare în show-uri de TV sau de radio.

Nadia a murit în 1994, la 70 ani şi New York Times-ul i-a scris epitaful.

Mai cool de atât, nu se poate!

Josephine Baker, conu’ Tanase si bucurestenii

Antz — Tue, 27 May 2014 09:47:02 +0000

Daca vrei sa te imbraci ca senzuala Josephine Baker, care a innebunit Bucurestii anilor ’20:

rochie Roberto Cavalli
capa Rick Owens
plic Anya Hindmarch

1928. Splendida “pantera neagra”, senzuala si curajoasa fara egal in anii nebuni dintre razboaie e invitata speciala la o serata eleganta, impreuna cu Pepito, “contele” ei iubit.
Sampanie, cristaluri, matasuri si multa pasiune.
“Sirena tropicelor” are doar 22 de ani si nu cu mult timp in urma, l-a innebunit la Londra, intr-un spectacol flamboiant de “music hall”, pe Constantin Tanase, care o invita in Romania, la “Carabus” pentru o suma exorbitanta (100 000 de lei, enorm pentru acea perioada).
“Negru si alb” este spectacolul care ii va fi innebunit pe bucuresteni si dupa care, splendida Jo va cuceri admiratia si simpatia romanilor.
A fost un succes extraordinar pentru Bucuresti si pentru Tanase, care dupa “ingramadeala din Gara de Nord, care venise s-o vada pe Sirena”, va fi considerat unul din cei mai importanti impresari roamani ai epocii.
O poveste cool, cu ambitii, extravaganta si succes de acum 85 de ani.

Constantin Angelescu

Antz — Wed, 27 Feb 2013 06:06:59 +0000

Daca vrei sa te imbraci ca dr. Constantin Angelescu sau ca elegantii sai parteneri de Guvern si politici:

16 iunie 1935, Constanta. Un grup de domni care au scris istorii in vremurile chic ale Romaniei stau impreuna la fotografia de grup, cu ocazia ceremoniei de aducere in tara a osemintelor domnitorului Dimitrie Cantemir.
De la dreapta la stanga, privesc ferm si cu distinctie in “cutia fotografica”: Nicolae Raicovicianu, Savel Radulescu, generalul Paul Anghelescu, Mihail Semionovici Ostrovski, dr. Constantin Angelescu, Nicolae Iorga, Nicolae Titulescu, generalul Nicolae Uica si Ion Nistor.
In centrul fotografiei, umar la umar, stau domnii Iorga si dr. Angelescu, amandoi senatori, iubitori de tara si mari pasionati de carte.
Este anul in care domnul Iorga, impreuna cu fiica domniei sale, Liliana, lanseaza primul ghid al Bucurestilor, in care vorbeste si recomanda cu drag locuri, parcuri, oameni din orasul sau iubit.
In ghid, vorbeste si despre piscina cu valuri de la Lido, si despre Palatul doctorului Angelescu, o constructie neoromaneasca splendida semnata de parintele scolii de ahitectura romanesti, Socolescu.
In casa doctorului chirurg Angelescu, profesor universitar, director al Clinicii de Chirurgie a Facultatii de Medicina, liberal de cariera, ministru in mai multe guverne din Belle Epoque pana in interbelic, presedinte al Ateneului Roman si membru de onoare al Academiei Romane, statea oranduita la ceasul acelor vremuri una din cele mai mari colectii de carti din istoria noastra si una din cele mai importante din Europa: 50 000 de titluri rare, toate documentate, protejate si tinute in perfecta stare, care dusesera faima medicului-colectionar in toata lumea.
Iorga, mare colectionar si el, era unul din rivalii in “biblioteci” ai doctorului Angelescu si anticarii de atunci povestesc cum isi doseau volume sau “mituiau” librari pentru un titlu mai “enteresant”, pe care sa “nu-l dibuiasca “concurenta”.

Sa te lupti in carti, sa te imprietenesti de dragul bibliotecilor…Cool, nu?
Daca vreti sa vedeti splendida biblioteca unde au stat cele 50 000 de titluri ale doctorului Angelescu, puteti merge la Palazzo Lido, in C.A. Rosetti nr 13, unde casa familiei chirurgului a fost refacuta in intregime, cu grija pentru detalii si istorie.

Leon Rotman

Antz — Tue, 31 Jul 2012 06:37:09 +0000

Daca vrei sa te imbraci ca minunatul domn Rotman:

Povestea unui campion fara egal, a unui luptator desavarsit si a unui om ambitios, spectaculos, admirabil. Mai cool decat domnul Rotman, nu se poate.
Leon Rotman s-a nascut pe 22 iulie 1934 la Bucuresti. Dupa razboi, ca sa-si ajute familia, Leon se angajeaza la numai 15 ani la uzinele “Timpul”, unde se inscrie si la cursurile de calificare pentru meseria de strungar. Mereu indragostit de sport, Leon face in timpul liber atletism si lupte libere la Dinamo.
In 1952 se infiinteaza sectia de kaiac-canoe la clubul lui Leon si adolescentul decide sa se inscrie la aceasta disciplina. Ca sa se antreneze mereu, Rotman foloseste in sectia de la uzina numai barosul de 10 kg, cu care loveste fara oprire, zilnic, spre mirarea si amuzamentul colegilor si prietenilor de la serviciu. Dar Rotman le raspundea mmereu ca numai asa poate sa constuiasca forta pentru competitiile de canoe.
Leon are 1 m 70 si 62 de kg, o alura care nu era in standardele acceptate pentru competitiile nautice, iar antrenorii nu-l iau in formulele pe echipaje. Dar Leon nu se lasa descurajat si participa numai la probe nationale de simplu, pe care le castiga una dupa alta. In 1956, la selectiile pentru Olimpiada de la Melbourne, selectionerii pentru lot vor sa evite prinderea lui Leon in echipa, dar Leon le propune o o cursa de departajare pentru proba de simplu, pe care o castiga si asa convinge pe toata lumea ca merita un loc in lot.

Dupa 5 zile de calatorie, cu 5 escale, echipa nautica a Romaniei ajunge la Jocurile Olimpice din Australia.
Aici, Leon de minuneaza de noul taram descoperit, povesteste tuturor din tara, cu mult umor, despre baracile de lemn in care a fost cazata delegatia Romaniei, un fel de ghetou aborigen si se bucura din plin de aventura pe care i-o ofera Melbourne-ul.
La un meci de fotbal amical, intre sportivi din mai multe tari, Leon se accidenteaza la picior. Entorsa ii da mari batai de cap si dureri teribile, pe care Rotman le ignora si se prezinta asa la startul cursei de 1000 de metri. Comisia care facea verificarea tehnica vrea sa-l descalifice pentru ca barca lui era mai lunga cu cativa centimetri. Leon nu se lasa descurajat, ia rapid un fierastrau si taie surplusul din barca. In cateva minute, comisia ii permite sa se alinieze la start. Dupa o cursa incredibila, in care Leon a condus mereu cu o lungime de barca, sportivul castiga aurul olimpic. Cu acceasi ambitie si minunat talent, Leon Rotman ia aurul si pentru proba de 10 000 de m, devenind primul roman dublu medaliat la Jocurile Olimpice.

Cand, la intoarcerea acasa, jurnalistii l-au intrebat cum s-a ambitionat, care a fost motivatia sa incredibila, Leon le-a raspuns hatru si uman ca se gandea la cei 25 000 de lei premiu pentru campioni, pentru ca voia sa-si ia o casa. Pana la urma, autoritatile i-au dat doar jumatate de suma, dar Rotman nu s-a lasat descurajat si s-a bucurat din plin si de ei. Si-a luat o motocicleta, Jawa, cu care a batut tara in lung si-n lat.:)
O minune de om, o ambitie incredibila si o poveste care merita povestita.
Domnul Rotman (are azi 78 de ani si este la fel de vivace si plin de optimism), eroul nostru chic si cool.

Jany Holt

Antz — Tue, 24 Jul 2012 05:09:34 +0000

Daca vrei sa te imbraci ca Jany Holt:

Silueta fina, subtire si nervoasa, chip portelanat cu trasaturi foarte moderne, osatura puternica, ascutita, par rosu si ochi negri stralucitori, migdalati. Figura unica, binecuvantata de carisma a Ruxandrei Olt, care nu putea sa ramana doar o simpla functionara intr-un colt de Bucuresti…

Ecaterina Ruxandra-Olt s-a nascut in Bucuresti in 1911. Cand avea 15 ani, parintii o trimit la Paris ca sa urmeze studii comerciale. Ruxandra insa vrea teatru si film, asa ca impotriva vointei familiei, se inscrie la cursurile de arta dramatica ale profesorilor Gabrielle Fontan si Charles Dullin.
Ruxandra Olt isi ia numele de scena Jany Holt si incepe cariera la care visa dintotdeauna.

Jany n-a avut nevoie sa fie draguta dupa norme ca sa inspire pasiune. A facut mai mult decat sa joace, a convins si a manipulat sufletul publicului sau. Celebra pentru rolulrile de femei imprevizibile, scandaloase sau malefice, Holt a avut un debut discret cu roluri clasice (Juliette Giuccardi in Grand Amour de Beethoven sau Abel Gance, amanta nefericita din Courrier Sud).
Incepand cu 1936, registrul ei actoricesc evolueaza spre roluri extreme, puternice (rusoaica nevrotica din Bas-fonds a lui Jean Renoir sau valetta-dansatoare din L’Alibi).

A ramas celebra in cinematografia franceza pentru rolurile incredibile din “La Maison de Maltais” (1938), unde a jucat rolul prostituatei Grette si din “Le Baron fantôme”, unde actrita a cultivat misterul unei amante cu emotii contradictorii. Punctul culminant al carierei ei cinematografice a fost in 1943, cand Holt a avut rolul principal din filmul de debut al lui Robert Bresson, Les Anges du Péché (Angels of Sin).
Incepand cu anii ’50, Jany Holt alege mai mult rolurile de teatru si joaca pe scenele pariziene pana la 83 de ani.
In perioada celui de-al doilea razboi mondial, Jany a luptat alaturi de Rezistenta Franceza si in 1945 a fot medaliata de generalul de Gaulle cu ordinul “Croix de Guerre”.
“Parul ei e ca o valvataie de flacari, triumfanta. In fiecare zi ne ofera un spectacol neobisnuit, mereu dublat cu grija de o simplitate perfecta. Este o personalitate de neuitat, incredibila”,Jacques Porel (al doilea sot al actritei).

Seratele artistice din Micul Paris antebelic.

Antz — Fri, 13 Jul 2012 04:37:39 +0000

Daca vrei sa te imbraci in stilul Lizicai Codreanu:

La inceputul secolului 20, Bucurestiul era alintat “Micul Paris”, in parte datorita contrastului intre nota orientala imprimata de Imperiul Otoman si aerul de modernitate pe care incepuse sa-l respire inainte de Primul Razboi Mondial. Dar si datorita vietii culturale bogate, efervescente, racordate la marile capitale europene.
Aceasta reinnoire a artelor si a literaturii era exprimata, exersata si testata in timpul seratelor artistice, in voga in randul burgheziei din Romania dupa moda franceza. Familia Lizicai Codreanu e una dintre ele. Tatal, avocatul Ion Simionescu Codreanu organiza la resedinta lui astfel de serate. Si el si sotia sa erau pasionati de muzica (el facea parte din corul bisericii Sf. Ilie din Rahova, iar ea avea o voce splendida de soprano). Copii erau si ei invitati sa participe. Fiecare dintre ei interpreta piese muzicale la cate un instrument: Irina canta la pian, Nicu, la flaut si Radu la vioara. Doar Lizica, cea pe care Brancusi o adora si o considera una dintre cele mai apropiate si dragi prietene, prefera sa danseze improvizatii curajoase si inovatoare pentru Romania acelor vremuri. Toti invitatii cantau la un instrument sau recitau o poezii.
Mai cool de atat nu se poate!
Lizica Codreanu – 1919, Romania
Surse foto: Lizica Codreano, une danseuse roumaine dans l’avant-garde parisienne – Doina Lemny

Claymoor si high-life-ul bucurestean

Antz — Tue, 19 Jun 2012 07:26:45 +0000

Daca vrei sa te imbraci in stilul domnului Mihail Vacarescu:

Claymoor, pe numele sau real Mihail (Misu) Vacarescu, nepotul lui Ienachita Vacarescu, fiul lui Iancu Văcărescu şi unchiul Elenei Văcărescu era cronicarul lumii bune bucurestene de la sfarsit de veac 19. Tinea o rubrică intitulată Carnet du High-Life la ziarul L’Indépendance Roumaine si scotea o publicatie anuala “Almanach du high-life”, in care erau mentionati toti cei care erau demni sa fie recunoscuti ca facand parte din protipendada bucuresteana.
Dar cine forma, de fapt, high-life-ul bucureştean? In unul din momentele sale, intitulat “High-life”, Caragiale ii ironizeaza pe farsori, pe cei care intra in high-life fara merit, si enumera in acelasi timp criteriile dupa care cineva ar trebui sa faca parte din aceasta societate aleasa: nasterea, talentul si averea, apoi onestitatea si bravura. Toti cei care nu au astfel de insusiri si se cred “crema” societatii” fac parte din moftologia nationala.
Claymoor nu a analizat doar tinutelor damelor, nu a descris doar balurile si petrecerile protipendadei bucurestene. A scris si cronici teatrale, muzicale, de arta plastice si sportive si chiar cinematografice, fiind unul din pionierii criticii cinematografice romanesti (a scris cronici pentru primul spectacol cinematografic din Romania – 1896 si primele filme romanesti – 1897).
Almanahul lui Misu Vacarescu avea in epoca rolul unui anuar, al unei carti de telefon. Bucurestiul cu staif era în almanah: boierii, oamenii politici, diplomatii, dar si avocatii sau doctorii. In anul 1897 figura în lista de “Adresses du High-Life”: „Carageali, Jean, publiciste et Mme Carageali, née Burelli, strada Pitar Mosu, 4.”

Titu Maiorescu era si el prezent in almanah, an de an.
Primul de pe lista, Petre Carp, era trecut in almanah si ca membru în Jokey-Club, fondat în 1875, sub presedintia de onoare a Regelui. Ca sa faci parte din acest club trebuia sa platesti o cotizatie anuală de 300 de franci, pe care nu oricine si-o permitea.
Carp era printre binefacatorii de vaza ai comunitatii pentru ca a avea avere presupunea o seama de donatii si de cotizatii, un tribut anual pentru diverse actiuni de caritate.

Claymoor a fost un observator subtil al tuturor acestor personalitati ai Bucurestiului belle epoque. C.C. Giurescu afirma ca “pentru cine vrea sa cunoasca finele veacului trecut (sec. al XIX-lea), sunt de urmarit cronicile lui Mihail Vacarescu”. Dintr-o familie boiereasca si culturala fabuloasa si format la Paris, Claymoor si-a inceput cariera de jurnalist in 1873, scriind cronici teatrale si muzicale pentru ziarul “Romanul”, semnandu-le sub pseudonimul Valreas. Nu scria insa in maniera pretentioasa si pompoasa de atunci, ci asa cum citise el la Paris, in Le Figaro si Le Gaulois. Reda viu si expresiv, cu detalii bogate spectacolul, dar ii si descria pe interpreti si pe spectatori: gesturile si tinuta domnilor, toaletele, bijuteriile si coafurile doamnelor. O rubrica similara, dar mai mult mondena decat culturala, tinea si Grigore Ventura, autor si critic dramatic, compozitor si critic muzical. Apreciindu-i condeiul, dar si faptul ca avea intrarea garantata in anturajul aristocratiei bucurestene,Ventura i-a propus lui Misu Vacarescu sa preia rubrica lui din “L’Independance roumaine”, scrisa in franceza.
“Sa nu uitati, i-a raspuns acesta acceptand, ca port numele Vacarescu si un Vacarescu va scrie bine sau nu va scrie deloc… Oricum, voi muri cu pana in mana” (“L’Independance roumaine”, 15 iunie 1903).
Claymoor moare in 1903, la 60 de ani, pe trepetele palatului redactiei “L’Independance roumaine” din Calea Victoriei, unde se dusese sa predea un reportaj despre un bal din ajun.

sursa 1
sursa 2

Matei Millo

Antz — Tue, 12 Jun 2012 07:18:09 +0000

Daca vrei sa te imbraci in stilul domnului Matei Millo:

In secolul 19, Matei Millo era pentru romani ceea ce este probabil Iures acum: cel mai bun actor, dar si un excelent autor dramatic, conducător de trupă, director de teatru si profesor. Matei Millo a fost un sustinator al repertoriului romanesc si un interpret stralucit al comediilor lui Vasile Alecsandri, considerat, pe-atunci, cel mai mare poet al romanilor.
A fost un vizionar, aducand schimbari în teatrul romanesc printr-o interpretare realista, ca reacție impotriva stilului declamator de-atunci.
Millo era viu, intens, cu un umor si o stamina extraordinare. Isi aborda fiecare rol cu seriozitate, minutiozitate si nuanta, analizand in detaliu si cu fina observatie fiecare rol jucat si fiecare piesa pusa in scena.
Sunt celebre rolurile de travesti ale lui Millo: Chirita, Mama Anghelusa sau Baba Hirca.
In cartea sa, “Amintiri din Junimea”, Iacob Negruzzi evoca un moment din copilarie (sa fi avut vreo 7-8 ani), cand tatal lui l-a dus acasa la Alecsandri si l-a pus sa recite in fata poetului cantecul comic Herşcu Boccegiu, pe care il vazuse la teatru jucat de Millo. Au ras mult cu totii de declamatia lui, isi aminteste Iacob Negruzzi, iar cand a terminat, Alecsandri l-a dezmierdat, i-a dat bomboane dintr-un saltar si i-a zis: “Bravo, ai sa te faci un mare actor, mai mare decat Millo”.
Mai cool decat domnul Millo, ar fi spus-o si Alecsandri, cu greu se poate.

Gica Petrescu

Antz — Mon, 04 Jun 2012 05:04:08 +0000

Daca vrei sa te imbraci ca domnul Gica:

Ni-l amintim perfect, intr-o seara de variete la TV, cum statea mandru intre subrete si flirta dragalas cu ele cantandu-le “Fetite dulci”.
Ne amintim perfect. Cum la toate petrecerile parintilor nostri, cand magnetofonul mare de pe servanta din sufragerie, care ramasese fara covor ca sa fie mai usoara alunecarea pe ringul de dans, invartea 2 benzi si din boxe se auzea vocea dulce, clara, cu dictie perfecta a domnului Petrescu, in timp ce toata lumea canta impreuna cu domnia lui. Ca si cum ar fi fost si el in sufrageria noastra.
Ne amintim perfect petrecerile de mai tarziu, cand eram adolescente, studente si apoi femeiusti in toata firea, cand nu lipsea (si nu lipseste) niciodata o sesiune de bataiala, chiuiala si cantec impreuna, pe slagarele lui Gica Petrescu.
E cantaretul absolut. Vocea fara de care nu exista party, reuniune, nunta sau botez.

Si-n orice an l-am fi vazut, era fara varsta. In costumele dumnealui impecabile, din stofa fina, cu papion, esarfa sau lavaliera de matase, cu coafura perfecta, data cu briantina si cu delicatetea pe care a transformat-o in marca, niciodata nu stiai din ce timpuri vine. Era ca un cavaler chic, fara epoca, cu eleganta atemporala.

Se spune ca la fiecare petrecere la care era invitat sa cante live, maestrul nu uita niciodata refrenul “Fetitelor dulci din Bucuresti”. Le canta cu duiosie si curtoazie fetelor si doamnelor care-l aplaudau, dar domnia sa n-avea ochi decat pentru una.Era marea lui iubire, scriitoarea Cezarina Moldoveanu.
A intalnit-o cand el avea 35 de ani, a curtat-o insistent si plin de tact si creativitate, cu sampanie, dulciuri dragalse de la Capsa, flori multe si plimbari lungi prin Cismigiu. Apoi a luat-o de sotie si au fost de nedespartit timp de 34 de ani.
Se spune ca domnul Gica n-a mai vrut sa cante dupa ce sotia domniei sale a murit (in 1989). Ca n-a mai fost niciodata acelasi om senin, bucuros de viata si incantat de oameni.

“El n-a mai fost niciodata la inaltimea cochetariei pe care i-o impunea ea. Parul canit de ea personal a inceput sa albeasca si coafura celebra a maestrului, banuit de unii ca ar avea peruca, ne-a dat imaginea unui alt Gica Petrescu. A iubit-o enorm si nu si-a revenit niciodata dupa pierderea ei”, povestea Ioana Bogdan.
E o poveste de dragoste de demult. Pe care unii au uitat-o, dar fara sa ne dam seama, o intelegem subtil din vocea linistita, versurile usoare si frumoase si slagarele de neuitat ale maestrului Gica.

Sa canti unei lumi si sa iubesti o singura femeie, toata viata. Mai cool de atat n-o sa mai traim, cat lumea.

Conversatii imposibile. Alice Cocea si Leny Caler

Antz — Wed, 16 May 2012 07:25:39 +0000

Incepem o serie noua de povesti chic despre oamenii pe care-i admiram si despre care credem, cu-adevarat, ca sunt cei mai cool dintre noi toti. Daca istoria si destinul au decis ca multi dintre cei despre care scriem sa nu se fi intalnit niciodat’, ne-am gandit sa-i aducem noi laolalt’. Sa-i lasam sa se priveasca “virtual” si sa ii intelegem mai bine, privindu-i deodat’:).
Conversatii imposibile, pe care le imaginam…posibile.
Asadar, doua actrite, doua muze, doua frumuseti: Alice Cocea si Leny Caler.
S-au nascut la 5 ani distanta. Una la Sinaia, cealalta la Bucuresti.
Amandoua au fost binecuvantate cu frumusete, sarm, talent si ambitie multa.
Alice Cocea a plecat din tara spre stralucitorul si plin de sperante Paris, cand era doar o copila. In 1917 a absolvit Conservatorul din capitala Frantei si imediat a debutat in film.
Leny Caler a studiat actorie la Conservatorul particular de Arta Dramtaica A.Mihalescu si dupa absolvire, a intrat in teatru, in echipa doamnei Sturdza-Bulandra.
Marile pasiuni ale celor doua actrite, deopotriva, au fost iubirile lor. S-au indragostit nebuneste, au fost iubite pana la suferinta, povestile lor amoroase au fost scandaloase si romantice si despre ele au povestit cu patima Parisul si Bucurestii.
Despre nunta extravaganta a lui Alice cu contele de la Rochefoucauld a scris chiar si Colette, iar despre suicidul din amor al aventurierului francez Victor Point, innebunit de capricioasa Alica, toata presa franceza a speculat ani intregi.

Pe Leny, Liviu Rebreanu, a protejat-o si intr-o seara in care antisemiti au huiduit-o, a protejat-o si a condus-o pana acasa, Camil Petrescu a iubit-o incredibil, Mihail Sebastian a adorat-o si i-a scris Jocul de-a vacanta. Tudor Musatescu i-a dedicat intreaga opera, Elly Roman a compus slagare pentru vocea ei, iar Arghezi a scris astfel despre prea-frumoasa Leni: “Vezi, cã nu eşti frumoasã ca o actriţã, ca o cîntãreaţã, ca o femeie. Eşti o bijuterie, albastrã în lumina ochilor, cu mozaicuri, cu metale şi cu vãpseli imposibile în sîngele dumitale, dacã ai. Trebuie sã fii din sticlã şi azbest. Trebuie sã fi venit de prin minerale şi o sã întrebãm dacã nu miroşi a platinã sau a chihlimbar. Dacã ai fi fost fata mea, te-aş fi închis într-o vitrinã şi aş fi pus lîngã dumneata icoana ierodiaconului Ştefan şi un ciubuc de lemn de cireş. ţi-aş fi dat sã ronţãi mãrgãritare şi sã te adãpi dintr-un flacon cu parfum de rãşinã”.

Doua actrite nascute pe acelasi pamant, cu destine amoroase complicate si pline de intrigi spectaculoase, doua frumuseti elegante, admirate una de parizieni, alta de bucuresteni. Despre care nu exista povesti “de conversatie”. Cu siguranta au auzit una de celalalta dar nimeni nu si-a amintit o intalnire de salon intre Alice cea acidulata si dulcea Leni.
Dar noi ne-am gandit sa le punem una langa cealalta. Sa le privim impreuna si sa ne imaginam o conversatie imposibila. Despre moda, vremuri romantice, scandaluri de bon-ton, sali de teatru pline de domni si domnite cu binoclu sau monoclu, doua lumi la mii de kilometri departare, cu apucaturi si pasiuni asijderea, si idoli, si muze din…Romania. Doamna Alice din Paris si mlle Caler din Micul Paris.
O conversatie imposibila, posibila. Mai cool de atat, c’est improbable.