Un titlu nobiliar, frumuseţe, talent artistic, graţie, vioiciune, bani (mulţi bani!!!) şi un salon literar. Toate acestea erau accesorii esenţiale pentru a fi o celebritate în high society-ul de sfârşit de secol 19 şi prima jumătate a secoului 20. La Paris, Londra sau Rio de Janeiro, româncele aveau ceva în plus: exotismul asigurat de originea dintr-o ţara percepută ca îndepărtată. Puţină lume ştie despre succesul femeilor românce în rândul protipendadei culturale europene şi chiar mondiale până în cel de-al doilea război mondial. Toţi ştiu de chic-ul parizian şi-l admiră necondiţionat. Dar nu ştiu de eleganţa, şarmul şi influenţa româncelor care ţineau saloane literare în marile capitale ale lumii. Erau, mai ales la Paris, recunoscute ca frumoase, deştepte, talentate şi teribil de fascinante. Spiritul cultivat, bunul gust, talentul diplomatic şi politic, galanteriile şi frivolităţile graţioase îşi făceau templul în saloanele doamnelor.

Anna de Noailles

Talentată şi apoi şi frumoasă. Şi foarte mondenă. Este una dintre româncele care au ţinut saloane literare de succes în Parisul anilor 20.
“Mică şi excepţională…oricând o găseai între prânz şi 8 seara în dormitorul ei. Era reconfortant să crezi că murea în timpul zilei şi cina seara. E dificil să descrii precis elocvenţa Annei. Începea ca o incantaţie, ca sunetul provocat de paşii unei dansatoare de flamenco pe treptele unei scări. Încet, fervoarea îşi găsea ritmul; vorbele veneau cu uşurinţă, te învăluiau inevitabil. Selectate şi irezistibile, acestea cădeau ca o ploaie deasupra audienţei. Publicul ei era uimit ca Oedip în faţa Sfinxului”. Aşa o descria Violet Trefusis pe Anna de Noailles, născută Brâncoveanu.

Era intuitivă, avea curajul improvizaţiei şi siguranţă de sine şi toate acestea îi dădeau un şarm teribil. Se spune că a scris odată un eseu despre Spania fără să fi fost acolo vreodată. A fost aclamată de contemporanii ei, de la Annunzio, Pierre Loti, Francis Jammes, Andre Gide, Gabriela Mistral, Colette, Paul Valéry, Jean Cocteau, Francois Mauriac, Paul Hervieu, Paul Claudel, Max Jacob si până la Marcel Proust, admiratorul ei fervent.
Toţi veneau în salonul ei şi se lăsau fascinaţi de ea şi stilul ei de viaţă spectaculos.
Anna, si celelalte din grupul “femeilor savante est-europene”, celebre în Paris, erau considerate “exotice, nevrotice şi despotice”.

Elvira Popescu

Povestea ei este una excepţională. La 16 ani se mărită cu un cunoscut actor al epocii; doi ani mai târziu joacă pe scena Naţionalului. Obţine roluri în unele dintre primele filme ale secolulului 20, devine la doar 25 de ani directoare de teatru şi este cea care înfiinţează un altul. 5 ani mai târziu, Verneuil este cucerit de jocul, dar şi de farmecele ei şi îi face o ofertă: să meargă să joace la Paris. Elvira acceptă şi devine Elvire. Elvire Popesco. Verneuil îi adora frumuseţea, talentul, dar şi accentul românesc şi furculisioanele (cuvintele româneşti pe care le pronunţa franţuzeşte: „donne-moi la scrumiѐre” ; corect: „passe-moi la cendrier”). Nu doar Verneuil a fost cucerit, ci şi publicul francez care a adorat-o atât de tare încât a devenit pentru ei ”Notre Dame du Théatre”.

O adevarată legendă, în anii 80 a avut cel mai popular salon literar din Paris, situat pe Avenue Foch. Era frecventat de toată lumea bună a metropolei franceze, din politică, arte şi modă. De la preşedinţi de stat – d’Estaing şi Chirac,- la celebrul finanţist Guy Rothschild şi creatorul de modă la Pierre Cardin.
Nu era primul salon literar ţinut de Elvira Popescu. În anii 30 a cumpărat un castel ”Chateau du Mezy” care fusese construit de arhitectul avangardist Robert Mallet Stevens pentru designerul Paul Poiret. Falimentul a venit peste designer pe neaşteptate, aşa că acesta a fost nevoit să vândă clădirea înainte de a o finaliza. Elvira Popescu l-a angajat pe Paul Boyer să-l transfrome într-un imens transatlantic. Vreme de 30 de ani, Elvire Popesco a întreţinut pe acest „vas de croazieră” culturală şi estetică „tout Paris”.
Acum castelul aparţine familiei Fabergé care încearcă sa-l restaureze după planurile iniţiale avangardiste.

Elena Văcărescu

„Si tu le voulais mon âme à la tienne
Porterait sa fleur éclose pour toi
Mon âme n’a rien qui ne t’apartienne
Tu pourrais cueillir son rêve et sa foi”
Versuri delicate şi romantice scrise de Elena Văcărescu şi cântate de minunatul Tino Rossi.
Elena Văcărescu, cunoscută de francezi drept Hélѐne Vacarésco a fost una dintre femeile admirate şi influente ale Parisului. O poetesă extrem de talentată – a fost de 2 ori laureată a Academiei Franceze, un diplomat de succes, o traducătoare excepţională în franceză a operelor lui Mihai Eminescu, Lucian Blaga, Octavian Goga, George Topârceanu, Ion Minulescu şi Ion Vinea; a creat premiul “Femina Vacaresco”, premiu care e decernat şi astăzi femeilor poete. A susţinut intens interesele României la Paris, reprezentând delegaţia română la Conferinţa de Pace de la Paris, mai târziu participând la sesiunile de la Geneva dedicate formării Ligii Naţiunilor. În 1927 primeşte Legiunea de onoare.
O femeie remarcabilă în multe domenii, Elena Văcărescu era descendenta unei familii vechi de nobili politicieni şi poeţi.
A studiat la Paris, unde a avut şansa să-i cunoască pe Leconte de Lisle şi Victor Hugo. A urmat cursuri de filozofie, estetică şi istorie la Sorbona şi cursuri de poezie împreună cu Sully Prudhomme.

Regina Elisabeta a invitat-o să facă parte din anturajul ei în 1888, fiind interesată de proecupările literare ale Elenei.
Prinţul Ferdinand de Hohenzollern – Sigmaringen, cel desemnat de Carol I drept succesorul său, o cunoaşte prin Carmen – Sylva şi se îndrăgosteşte de ea. Iubirea lor e încurajată şi susţinută de regină, astfel că în mai 1891 cei doi se logodesc. O lună mai târziu, logodna este ruptă ca urmare a presiunilor politice.
Elena Văcărescu este obligată să părăsească ţara. Pentru ea începe în acest moment perioada pariziană, una plină de succese literare, prietenii extraordinare, activităţi politice şi culturale. În 1898 ţinea un salon literar pe Rue de Chailot nr. 7, frecventat de toate numele importante ale culturii franceze din epocă.

Martha Bibescu

A adunat de-a lungul vremurilor atâtea laude şi atâtea invidii încât e greu să descriem concis personalitatea şi influenţa în epocă a Marthei Bibescu.
A fost fiica Marthei Lahovary, cea care făcea parte dintre cele mai vechi şi mai ilustre familii româneşti, cu tradiţie politică, diplomatică şi culturală. Păstrează şi ea tradiţia şi devine romancieră, poetă, om politic şi memorialistă.
Prima sa carte „Les huit Paradis” (1908) a fost premiată de Academia Franceză şi a deschis seria unei opere prolifice, scriind romane autobiografice sau istorice, note de călătorie, poeme, cugetări, corespondenţă, biografii istorice, semnate în parte sub pseudonimul Lucille Decaux. Barrés si Montesquiou îi laudă talentul scriitoricesc, considerându-i debutul promiţător. La 18 ani avea deja Parisul la picioare şi punea România pe mapa Europei cultivate şi aristocrate.

Cea despre care Charles de Gaulle spunea că „personifică Europa”, a fost considerată drept cea mai inteligentă femeie din Franţa. Românca avea o combinaţie rară de frumuseţe fizică, erudiţie, talent scriitoricesc şi oratoric şi bineînţeles, inteligenţă.
„….era foarte frumoasă şi atractivă, cu nişte ochi verzi, cu irizaţii violet, cu un păr şi un ten fără cusur, în armonie cu nasul, foarte puţin acvilin. Pe lângă toate acestea, avea o inteligenţă remarcabilă, o erudţie extraordinară şi o voce extrem de muzicală, într-o franceză impecabilă. Toate, alături de pozţtia ei socială eminentă. Nu mai e nevoie să spun antipatia pe care o năştea în rândul femeilor din cauza mulţimii de admiratori”, Matyla Ghyka despre Marthe Bibesco în cartea „The world mine oyster”,

Regele Alfonso XIII-lea al Spaniei a fost teribil de îndrăgostit de ea, existând cel puţin un moment intim între ei, evocat de Martha în memoriile sale:
„Nu voi uita niciodată sărutul lui, atât de proaspăt, de cast într-un mod ciudat, de insistenţ, căutându-mi buzele şi pecetluindu-le cu ale sale…”
Rivală declarată a Annei de Noailles, Martha Bibescu şi-a folosit farmecele, talentele şi inteligenţa să influenţeze, să cucerească şi să manipuleze personalităţi importante ale secolului 20: de la George al V-lea, la Clemenceau, Ramsey MacDonald, Paul Valéry, Paul Claudel şi Marcel Proust.
Saloanele sale literare, de la Mogoşoaia şi mai târziu la Paris, erau locurile în care arta, inteligenţa, diplomaţia româneşti şi franceze se întâlneau sub fermecătorul patronaj al prinţesei românce.

Hélène de Caraman Chimay

Din familia Brâncoveanu, sora Annei de Noailles şi a lui Constantin Brâncoveanu, măritată cu prinţul Alexandre de Caraman Chimay, avea şi ea un salon literar prizat cu succes de lumea literară pariziană a epocii. Marcel Proust dejuna în fiecare miercuri în casa prinţesei situată în Avenue Georges Mandel, iar bârfele vremii insinuau că acesta îi scria prinţesei foarte multe scrisori pe care sora sa, Anna de Noailles, le-a publicat mai târziu, ca fiind adresate ei.

VA URMA!

Sylvia Sydney
A fost una din cele mai glamuroase şi mai admirate actriţe din generaţia ei şi istoria filmului a clasat-o în zona de “frumuseţi dramatice ale Hollywoodului”.
Sylvia Sydney şi-a început cariera pe Broadway, la 16 ani, în 1927 şi şi-a încheiat-o 70 de ani mai târziu. A fost muza lui Hitchcock şi partenera unor monştri sacri ai Hollywoodului: Spencer Tracy, Gary Cooper, Clark Gable, Humphrey Bogart, Henry Fonda.

A fost considerată una din cele mai frumoase actriţe din cetatea filmului american şi ea spunea că moşteneşte şarmul de la mama ei, Rebecca, o croitoreasă evreică născută lângă Bacău, în România.
Tatăl Sylviei (Sofia, în certificatul de naştere) era de origine rusă şi părinţii ei au divorţat când starul hollywoodian avea 5 ani. Rebecca s-a recăsătorit cu un medic stomatolog, Sydney, care a înfiat-o şi pe Sylvia.

10 ani mai târziu, tânăra îşi începe cariera pe Broadway şi în cei 70 de ani care au urmat, a făcut 42 de filme şi zeci de serii de televiziune.
Sylvia Sydney, fiica Rebeccăi din Bacău, are steaua ei pe “Hollywood Walk of Fame”, 6245 Hollywood Boulevard.

John Randolph
A fost unul din monştrii sacri de pe Broadway, a jucat în premiera musical-ului “Sunetul muzicii”, a fost şeful poliţiei în “Serpico”, bunicul lui Tom Hanks în “You’ve Got Mail” şi tatăl lui Jack Nicholson în “Onoarea familiei Prizzi”.

A câştigat un premiu Emmy şi a fost o figură foarte cunoscută şi controversată la Hollywood. John Randolph e una din legendele cu vieţi incredibile de la Hollywood şi s-a născut din părinţi cu origini în România: familia Cohen, mama-pălărier, tatăl-agent de asigurări.

Johnny Weissmuller

Toata lumea ştie că Tarzan s-a născut în România, într-o familie de şvabi din Timişoara. La 7 luni emigrează împreună cu părinţii în Statele Unite şi aici tatăl îi schimbă numele din Johann în Johnny. La 9 ani, Johnny se îmbolnăveşte de poliomelită şi medicii îi recomandă să facă înot ca să se însănătoşească. În anii ’20, Johnny Weissmuller, americanul născut în România este unul din cei mai buni înotători ai lumii, câştingând la Olimpiadă 5 medalii de aur şi una de bronz. În 1932, devine celebru în toată lumea în rolul lui Tarzan şi strigătul omului-maimuţă interpretat de el este şi azi folosit în filme şi reclame.

A avut 5 soţii, 3 copii şi o viaţă lungă şi spectaculoasă.
Şi totul a început în 1904, la Timişoara.

Bela Lugosi
Ochii înroşiţi, tenul alb, colţii şi pelerina neagră. Faceţi cunoştinţă cu Dracula! Acum 90 de ani nu ştiam cum arată, dar Bela Lugosi, un actor din Lugoj celebru la Hollywood, a creat un personaj pe care azi încercăm să-l construim ca brand de ţară.

Vlad Ţepeş a fost român, Bela Lugosi, Dracula de la Hollywood, aceeaşi origine sănătoasă.
Bela Ferenc Dezso Blasko s-a născut în 1882 în famila unui bancher din Transilvania şi a fost un copil temperamental şi foarte independent care la 12 ani a renunţat la şcoală.
În 1911 Bela pleacă la Budapesta, unde joacă unele roluri în câteva filme ungureşti şi pe scena Teatrului Regal din Ungaria.
Între 1914 şi 1916 este locotenent în armata austro-ungară şi după război pleacă în Austria şi Germania.
În 1920 ajunge în Statele Unite, ca marinar pe un vas comercial şi după 7 ani de actorie în companii mici de teatru din New York, prinde rolul vieţii lui: Dracula pe Broadway.

Piesa are un succes enorm şi când Hollywoodul are nevoie de un Dracula pentru marile ecrane, prima opţiune…nu este Bela. Se pare că studiourile Universal îl voiau pe Lon Chaney în rolul monstrului din Carpaţi. Dar actorul moare înainte de începerea producţiei, iar Dracula este jucat de un actor din Transilvania, de la Lugoj: Bela Lugosi.
Dracula are steaua lui pe Walk of Fame: pe 6340 Hollywood Blvd.

Jean Negulesco
Singurul regizor român care a avut o nominalizare la Oscar este Jean din Craiova. Fiul unui negustor bogat din Craiova, Ion Negulescu pleacă la 20 de ani la Paris. Aici se împrieteneşte cu Brâncuşi, cu Modigliani şi Cocteau, îşi câştigă traiul zilnic spălând vase, ţinând companie doamnelor şi construind scenografii pentru piesele la modă în epocă.

2 ani mai târziu pleacă la New York, cu o iubită şi reuşeşte să ajungă la Hollywood unde lucrează ca scenograf, asistent de producţie, director de lumini şi până la urmă ca regizor.
În 1948, filmul “Johnny Belinda” are un succes extraordinar, interpreta principală, Jane Wyman primind premiul Oscar pentru cea mai bună actriță. Urmează drama “Three Came Home” (“Trei se întorc acasă”, 1950) bazat pe un fapt real din timpul războiului, cu Claudette Colbert, comedia “How to Marry a Millionaire ” (Cum să te căsătorești cu un milionar) cu Marilyn Monroe, primul film pe ecran lat (Cinemascop).

Jean Negulesco intră în studiourile “20th Century-Fox”, unde continuă să lucreze până în anul 1970, când realizează ultimele sale filme, “Hello-Good-bye” și “The Invincible Six ” (“Cei șase invincibili”).
Jean din Craiova a cucerit Hollywoodul.
Va urma.

Toată lumea o iubeşte pe Cezara. Toţi o admiră, o invidiază, o privesc fascinaţi când apare pe scenă.

E una din cele mai frumoase actriţe din România şi legendele urbane despre poveştile ei de dragoste sunt pe buzele tuturor iubitorilor de bârfe, în vremuri când revistele-tabloid n-au nicio şansă să apară la tarabe.

Unii spun că Florin Piersic e înnebunit după ea, alţii bagă mâna în foc pentru nebuniile pe care Costel Constantin le face pentru partenera lui de scena.

Dar Cezara păstrează misterul. Zâmbeşte întotdeauna uşor şi nu bagă de seamă nicio bârfă.

Aşa a invatat-o bunica ei, o poloneză-avocat (Tarcinscki / Potorscki), care a crescut-o la Sibiu şi i-a zis să nu păstreze niciodata în inimă ranchiuna.

În anii 60, Cezara Dafinescu era în lotul naţional de atletism. Era colegă de lot cu Mihaela Peneş şi Ilie Năstase, dar un accident la antrenamente i-a schimbat destinul.

Fata de general de armată, cu alură de star hollywoodian, alege să devină…actriţă. Intră din al doilea foc la IATC şi în anul 3 de facultate îşi întâlneşte soţul. Pe George Motoi.

“Sigur că eu l-am iubit pe George într-un fel anume. Eram mai tânără decât el, el era deja consacrat şi, pentru mine, Leoaică fiind, cred că a fost şi vanitate. Am considerat că, la acel moment, el era cel mai
bun. Căsnicia cu el a fost extraordinară, dar a fost acea căsnicie între dintre doi oameni cu temperamente diferite, pentru că George este foarte sobru, foarte rece, cel puţin cu mine. Acum nu ştiu cum mai e. Mi-a convenit foarte tare acea perioadă pentru că nu ştiamcum e altfel, credeam că aşa trebuie să fie în viaţă, să fie o căsnicie cu un om cu care ai afinităţi”.
După o căsătorie de 23 de ani cu George Motoi, Cezara cunoaşte “marea dragoste” . În 1997 divorţează şi se căsătoreşte cu Gelu Fornea.

“Eu consider că am făcut un gest de curaj să spun: «George, îl iubesc pe X, vreau să divorţăm!». Mă întreb, oare i-ar fi convenit să-l mint? Nu cred că puteam eu.”

Pentru marea dragoste, Cezara renunţă la teatru.
“Perioada aia a fost momentul meu în care am renunţat la teatru şi, pentru un om care a iubit atât de mult şi îşi iubeşte atât de mult meseria, asta a fost definitoriu pentru dragostea asta. Pe mine nu m-a mai interesat teatrul şi a fost perioada mea, de vreo şase ani, în care am vrut să fiu soţie, amantă, gospodină, tot ce vrei”.

Şi în faţa celor mai mari tragedii ale vieţii, Cezara Dafinescu şi-a păstrat eleganţa şi lipsa de ranchiună.
“În definitiv, nu contează “anii din viaţa ta, ci viaţa din anii tăi”. Este greu să pierzi, dar mult mai rău e să nu fi încercat niciodată să reuşeşti. Când viaţa îţi dă motive să plângi, demonstrează că ai o mie şi unul de motive să râzi.”

“Dacă viaţa este o călătorie scurta trebuie să încercăm să o facem la clasa întâi.”, Cezara Dafinescu.

Mai cool decât atât, nu se poate.

În 1985, Olimpia a plecat în Danemarca. Dar nimeni nu i-a uitat zâmbetul ştrengăresc, vocea cu timbru clar şi cuminte şi poveştile de dragoste cu Mihai Constantinescu sau Mircea Romcescu.
Cămaşă galben-pai şi fustă college roz la întâlnirea cu presa. Mai cool de atât nu se poate!

Dar doamna din decorul dominat de o cuvertură grea, aruncată peste o somieră veche, care stă aplecată asupra gherghefului nu e Mia.
Suntem sigure că ascunde sub broderie un yubinuki superb, pentru că întotdeauna a căutat insolitul. A vrut să iasă in evidenţă şi să-şi facă un nume mare al ei, dincolo de destinul surorii mai mari, deja celebră în România mare.
Doamna în rochie cu imprimeuri geometrice, cu ochelari fumurii-pisică  e sora mai mică a Miei, Jana, prezenţa cea mai elegantă de la televizor din perioada comunismului. E Ioana Radu.
Erau vremuri în care revistele de modă erau doar câteva şi singurele surse de inspiraţie pentru românce rămâneau filmele şi divele acelor vremuri.
Când Ioana Radu apărea pe micul ecran sau în orice sală de spectacol plină cu iubitori de romanţe, era întotdeauna un regal fashion. Stătea în poze fixe, superelegante, ca pe un podium de modă şi purta mereu rochii spectaculoase, sacouri clasice Chanel sau costume deux -pieces „sur mesure” făcute la cele mai bune couturiere din Bucureşti. Şi niciodată nu îi lipseau bijuteriile incredibile: broşe uriaşe, clipsuri supradimensionate, inele arhitecturale.

Ioana Radu a fost a doua femeie motociclistă din România. A adorat viteza şi nu s-a temut să conducă bărbăteşte, în vremuri în care doar rebelele se urcau la volan.
«Dacă nu era cântatul, aş fi fost sigur şofer, că tare mi-au plăcut maşinile astea cu roţi ucigătoare»”.

Jana s-a căsătorit cu toţi bărbaţii pe care i-a iubit şi împreună au ţesut o viaţă spectaculoasă. A Eugeniei Jana Braia, cunoscută în România largă, ca eleganta Ioana Radu.
“Dă-mi, dragă, nişte foi albe să-mi brodez viaţa. O vrei şi pe aia sentimentală? Aaa. Păi, aici să ştii că am ce scrie! Doar am fost căsătorită de cinci ori cu acte în regulă! De două ori m-am căsătorit cu acelaşi bărbat. Nu mi-a plăcut niciodată dragostea fără acte».
Mai cool de atât, nu sepoate!