Titu Maiorescu era si el prezent in almanah, an de an.
Primul de pe lista, Petre Carp, era trecut in almanah si ca membru în Jokey-Club, fondat în 1875, sub presedintia de onoare a Regelui. Ca sa faci parte din acest club trebuia sa platesti o cotizatie anuală de 300 de franci, pe care nu oricine si-o permitea.
Carp era printre binefacatorii de vaza ai comunitatii pentru ca a avea avere presupunea o seama de donatii si de cotizatii, un tribut anual pentru diverse actiuni de caritate.

Claymoor a fost un observator subtil al tuturor acestor personalitati ai Bucurestiului belle epoque. C.C. Giurescu afirma ca “pentru cine vrea sa cunoasca finele veacului trecut (sec. al XIX-lea), sunt de urmarit cronicile lui Mihail Vacarescu”. Dintr-o familie boiereasca si culturala fabuloasa si format la Paris, Claymoor si-a inceput cariera de jurnalist in 1873, scriind cronici teatrale si muzicale pentru ziarul “Romanul”, semnandu-le sub pseudonimul Valreas. Nu scria insa in maniera pretentioasa si pompoasa de atunci, ci asa cum citise el la Paris, in Le Figaro si Le Gaulois. Reda viu si expresiv, cu detalii bogate spectacolul, dar ii si descria pe interpreti si pe spectatori: gesturile si tinuta domnilor, toaletele, bijuteriile si coafurile doamnelor. O rubrica similara, dar mai mult mondena decat culturala, tinea si Grigore Ventura, autor si critic dramatic, compozitor si critic muzical. Apreciindu-i condeiul, dar si faptul ca avea intrarea garantata in anturajul aristocratiei bucurestene,Ventura i-a propus lui Misu Vacarescu sa preia rubrica lui din “L’Independance roumaine”, scrisa in franceza.
“Sa nu uitati, i-a raspuns acesta acceptand, ca port numele Vacarescu si un Vacarescu va scrie bine sau nu va scrie deloc… Oricum, voi muri cu pana in mana” (“L’Independance roumaine”, 15 iunie 1903).
Claymoor moare in 1903, la 60 de ani, pe trepetele palatului redactiei “L’Independance roumaine” din Calea Victoriei, unde se dusese sa predea un reportaj despre un bal din ajun.

sursa 1
sursa 2

a.l.ş., cu un aer incredibil de tânăr, pe străzile frumoase, pline de şarm şi bonomie ale Lisabonei. Stă sprijinit de un zid de clădire tapetat cu afişe. Relaxat, melancolic, împăcat cu sine. Aşa ni-l imaginăm noi. Dar fericit. Fericit pentru acel moment, acea secundă. Pe care doar un om care are conştiinţa unui sfârşit îl poate savura pe-ndelete. Cu bucurie şi intensitate.

Ne aducem aminte vocea lui, uşor graseiată, uşor nazală, de vioiciunea şi vitriolul inofensiv, amuzant, teribil de amuzant, din tonalitate şi conţinutul vorbelor sale.

Exprimat, cald, romantic, pasionat, epicurian. Sufletul unui om pe care nu l-am întâlnit niciodată, dar cu care am simţit că am rezonat undeva, în eter. Şi încă se mai întâmplă…

Cum să vorbeşti, ce să spui despre un personaj atât de bogat, fără să ai sentimentul unei nereuşite descrieri?

a.l.ş. despre a.l.ş., într-un interviu din Revista Cultura 2010 (“Alex Leo Serban in 140 de semne”).

“Personaj amoral şi egocentric cu reputaţie sulfuroasă (parţial adevărată) care a cochetat cu critica de film din facultate, apoi a renunţat”.

Rafinamentele lui intelectuale, dar şi ale vietii de zi cu zi sunt delicioase şi ne (re)aduc aminte că viaţa frumoasă e compusă din plăcerile, bucuriile şi valorile pe care ţi le urmezi zi de zi. Cu pasiune şi încăpăţânare.

Dacă ar fi să ne întâlnim cu a.l.ş. să vorbim despre filme, cărţi, viaţa, Marylin Monroe sau Woddy Allen am face-o în casa unchiului din “Mon Oncle” al lui Tati, la un ceai de iasomie.

Sau în casa ultramoderna a surorii lui, la un gin (Beefeater, nu Gordon, pentru că ştim că nu-i place).

Între cele două case, şi noi, şi alş, am lua bicicletele.
Până atunci, ne-am descărcat romanul lui a.l.ş., “o fantezie ludică plină de umor, o farsă, un fel de glumă literară în care el îşi imaginează o întâlnire între Borges şi Fernando Pessoa, în creierele lor. Este un micro-roman cu totul şi cu totul insolit” (Antoaneta Ralian). Să-l citim. Vi-l recomandăm şi vouă.