Eroii Romaniei Chic » dans

Mihai Eminescu, un homme à femmes

Antz — Wed, 19 Sep 2012 07:07:50 +0000

Daca vrei sa te imbraci ca domnul Eminescu:

Pe toti cei pe care-i admiram ii incarcam de povesti. Scotocim despre vietile lor, ascultam cu nesat intamplari, descrieri, amintiri despre ei si de atat de multe ori, figurile legendare au parte de multe exagerari, trunchieri sau adevarate si gogonate minciuni.
Despre domnul Eminescu, exista tot atatea legende cate recenzii, critici, exegeze ale lucrarilor dominiei sale. Unii il prezinta ca pe-un personaj cel putin trasnit, altii ca pe-un mare crai, destui povestesc despre neglijenta sa si preocuparea doar pentru lucrurile marete si prea putini sunt echilibrati si ni-l descriu cu ochii adevarului, care sa ne ajute sa-l privim si sa-l cunoastem si mai bine pe cel ale carui opere la studiem pe parcursul tuturor anilor de scoala.
Domnul Alexandru Paleologu ne face o astfel de rara descriere. In dialogul domniei sale cu tanarul Filip Iorga, il aminteste pe Eminescu ca pe-un apropiat al bunicului sau, Misu Paleologu, director la Timpul, in perioada in care Eminescu era redactor-sef. In acele vremuri, chiar daca oamenii nu-si agreau opiniile politice si de viziune de neam (domnul Misu spunea despre Junimisti: “sont des cochons”), cei care se admirau reciproc purtau deseori discutii de salon cu fason, luau impreuna pranzuri linistite si discutau cu eleganta despre alte treburi interesante ale vremii.
De la bunicul sau, domnul Paleologu a aflat ca Eminescu mergea des la intalnirile organizate de directorul ziarului in superba casa de pe strada Paleologu, unde “venea elegant si purta foarte bine, cu dezinvoltura si prestanta, fracul. Iata o prima negare a legendei conform careia era tot timpul neglijent si i se plimbau insecte pe guler. Usor timid cu persoanele pe care nu le cunostea si mult mai indraznet cu doamnele pe care le frecventa, cu care era obisnuit si carora isi permitea sa le spuna si lucruri foarte decoltate, care ii aduceau un mare succes. Nu era un incruntat, ci un om care stia sa rada si sa provoace rasul. Si nu era nici vesnic sarac; altfel cum ar fi putut sa-i trimita unei femei de care era indragostit, birje incarcate cu violete de Parma? Cheltuieli nesabuite, de fapt… sabuite. Asta stiu eu despre Eminescu: era un om fermecator, plin de spirit si de umor. Pe urma, era un om genial si, ca orice geniu, probabil ca era constient de asta. Si se lasa incurajat in a-si asuma un statut de geniu, ceea ce l-a facut sa scrie si lucruri mai putin inspirate.”
Toate aceste amintiri sunt memorabile, dar detaliul cu violete de Parma…ahhh, da, cool:).

Oleg Danovski

Antz — Tue, 27 Mar 2012 06:48:54 +0000

Daca vrei sa te imbraci ca Oleg Danovski:

O peluza prinsa de magia lui Oleg Danvoski. Care danseaza usor, alaturi de balerinele lui, ca sa aline suferinta soldatilor intorsi de pe front. Pentru o clipa, cu totii uita ca lumea poate fi teribila. O secunda de magie…
I se spunea Sfinxul slav. La 14 ani, dupa ce a fugit de acasa dupa o balerina- eleva a mamei sale, nu s-a mai temut de nimic. A dormit in Cismigiu, a mancat doar paine și apa si a dansat. Pana ce si-a gasit rostul. Directorul Teatrului Carabus l-a vazut si a stiut ca nu trebuie sa-l piarda.
Oleg Danovski avea sa ajunga in aproape un an, prim solist. La primul sau spectacol, o sala intreaga avea sa aplaude minute intregi prestatia tanarului de numai 16 ani.

La 17 ani devenea cel mai tanar coregraf din lume, la Teatrul Evreiesc din Bucuresti. Un an mai tarziu s-a angajat la Opera Romana si a inceput sa monteze spectacole pe care avea sa le admire o lume.
A lucrat cu Josephine Backer sau Boris Kneazev si celebrul Robert Helpmann l-a invitat să monteze la Londra, “Lacul lebedelor”. Un spectacol care avea sa scrie istorie, devenind una din cele mai bune montari cunoscute. Mai cool de atat nu se poate.

Lizica Codreanu

Antz — Sun, 04 Dec 2011 18:19:54 +0000

Dacă vrei să te îmbraci ca Lizica:

Ea e Ţiganca. Toţi moderniştii începutului de secol XX o cunoşteau ca mademoiselle Codreano. Dar Brâncuşi, bunul ei prieten, se uita în ochii ei mari şi negri, îi privea pielea măslinie şi trupul perfect şi puternic şi ştia că nimeni nu e mai liber şi mai nărăvaş decât Lizica. Numele i se părea prea copilăros pentru o femeiuşcă aşa de independentă şi de aventuroasă. Ţiganca…era mult mai potrivit.

Lizica Codreanu s-a născut la Bucureşti, în familia avocatului Ion Sionescu Codreanu. Toată copilăria a petrecut-o cu ochii la sora mai mare, Irina, care era pictoriţă şi sculptoriţă. Era fascinată de lumea, speranţele, poveştile surorii ei artiste.

Lizica (centru) şi Irina Codreanu (stânga)

Când Irina pleacă la Paris, ca să studieze sculptura cu Bourdelle şi apoi cu Brâncuşi, Lizica, la vârsta adolescenţei, merge şi ea în “buricul Pământului”. La “franţuji” era revoluţia, acolo se năştea lumea culturala mondială şi se întâmplau cele mai incredibile şi mai creative idei.
Iar Lizica era balerină şi voia să schimbe lumea.
A studiat baletul clasic cu Mesdames Valadina şi Nijinska dar a simţit că mişcările clasice trebuie să fie baza unei alte construcţii de mişcare. Viziunea ei despre poveştile spuse de trup era avangardistă. Era influenţată de anturajul ei modernist, de discuţiile până noaptea tarziu cu Irina, Brâncuşi, Tzara, Sonia Delaunay, Man Ray şi înţelegea că şi baletul începea să ia un alt drum.

Lizica (fumând) şi Brâncuşi

Ore întregi, Lizica studia acrobaţie de circ cu Fratellini şi gimnastica cu George Herber, iar muzica care o inspira era compusă de cei mai tineri şi mai în vogă compozitori: Stravinsky, Honneger, Milhaud, Satie, Aurec sau Poulenc.
Lizica lucra cu Diaghilev, Larionov sau Ilyaz. Împreună cu o generaţie nebună şi înaintea vremurilor a schimbat cursul istoriei dansului creând avangarda mişcării scenice.
Pentru spectacolele ei, alegea întotdeauna cele mai neobişnuite şi mai surprinzătoare costume şi machiaje de scenă. Pentru ea, un spectacol de dans trebuia să fie o stare completă, unitară şi îşi ruga prietenii (Brâncuşi, Sonia) să îi construiască scenografie şi costume de scenă care să-i susţină viziunea.

În 1928, Lizica se căsătoreşte şi pleacă la Shanghai. Devine mamă si dupa revenirea în Paris, în 1936, divorţează.
2 ani mai târziu deschide primul centru de Hatha Yoga din Paris, despre care scriu revista Vogue şi Mircea Eliade, în Memoriile sale.
A renunţat la dans dar a lucrat ani de zile la un studiu “Înţelepciunea şi nebunia trupului”.
În 1995, la doi ani după moartea sa, Biblioteca Naţională Franceză a elogiat-o cu o colecţie de imagini şi postere de film cu Lizica, din anii ’20 şi ’30 în cadrul expoziţiei Le cinema aux rendez-vous des Arts.
Lizica Codreanu a fost o celebritate românească din Parisul interbelic, pe care noi, românii, am descoperit-o după 1989. A avut grijă de asta nepotul ei, dl. Dragoş Morărescu. Îi mulţumim!
Ţiganca lui Brâncuşi, dansatoarea noastră…
Mai cool de atât nu se poate!