Cand am descoperit cartea “Tara mea”, scrisa de regina Maria, am fost curioase sa vedem, prin ochii ei, Romania. Si am experimentat aceeasi surpriza si nedumerire ca atunci cand un strain ne vorbeste despre ce-i incanta mai mult la noi. Pentru ca celor care nu-s de-un leat cu noi le place ceea ce noi gasim banal si retrograd si, prin urmare, lipsit de farmec.
Ne-am umplut de bucurie, citind cartea reginei si, recunoastem, cu ochi uneori umeziti, am citit-o cu patima si incantare, pe nerasuflate. E emotionanta si e o experienta minunata sa afli dragostea si admiratia unei regine, venite dintr-o alta cultura, cu mintea si sufletul eliberate de prejudecati, dar pline de curiozitate si interes.
Cartea, o puteti citi aici.

Valeria Seciu era/este extraordinar de frumoasa. O Michelle Pfeiffer, in varianta romaneasca. Nu e vorba de o concluzie rece, plata, ca urmare a unei evidente, a unui inventar de trasaturi armonioase. E frumoasa intr-un mod sfasietor si profund emotional, frumoasa de-ti ramane in minte mult timp, frumoasa de ti-ai dori sa fii si tu ca ea, dar simpla schimbare de coafura, machiaj sau haine nu are niciun rost.
O actrita care a creat o cariera fabuloasa, o (una) poveste frumoasa si discreta de dragoste cu actorul Octavian Cotescu, un teatru independent (Teatrul Levant, primul dupa ’89). Valeria Seciu, diva absoluta. Nascuta, nu facuta, in Romania. Mai cool de atat nu se poate!

Îmi amintesc că aveam vreo 8 ani şi eram la un spectacol, în oraşul de provincie. Mă uitam la scenă, pe fundal erau proiectate imagini cu tot felul de tablouri şi sculpturi (câţiva ani mai târziu am înţeles că era Michelangelo) şi pe scenă erau o orchestră de camera şi doamna Leopoldina Bălănuţă. Mama îmi spusese că trebuie să merg la spectacol, pentru că era poezie recitată frumos.
Eu mă aşteptam la versuri simple, pe care să le reţin uşor, ca în Topârceanu sau Minulescu.
Dar erau poezii spuse aproape şoptit, cu întrebări care mă tulburau şi nu înţelegeam de ce. De vină era doamna care recita. Mi-o amintesc subţire, micuţă, cu o tunsoare franţuzită, perfectă, cu ochelari mari şi mi se părea că seamănă cu Nana Mouskouri .

La finalul primei poezii, am crezut că mă priveşte. Direct în ochi. Pe mine! M-am fâstâcit şi tam-nesam, m-am apucat să aplaud. Restul sălii mă privea sever. Stacojie, nu înţelegeam de ce nu aplaudă nimeni şi nu ştiam ce să fac.
Doamna de pe scenă a spus tare, la microfon « lăsaţi copilul. I-a plăcut şi e sincer. Câtă bucurie”. Toata lumea a râs şi a aplaudat.
Eram fericită!
Pentru prima dată în viaţă, doamna Leopoldina Bălănuţă m-a făcut să mă simt importantă.
Şi de atunci, mă tot chinui să devin.
Din acel moment am ştiut de cine îmi place. Doamna Leopoldina Bălănuţă a devenit idolul meu. Mi se părea mereu frumoasă, delicată, sofisticată.

Am aflat că s-a căsătorit discret, cu Mitică Popescu. Au fost cununaţi acasă, în Vrancea, de un revelion, de tatăl doamnei Bălănuţă.
“Ne-a fost jenă de vârsta noastră. Pentru dragoste nu contează vârsta, dovadă că am stat împreună 25 de ani, dar lumea te mai judecă.” Aveau 42 şi 40 de ani.
Când am documentat materialul, am găsit un interviu, printre puţinele, cu Mitică Popescu povestind despre iubirea vieţii lui.
Nu vă spun nimic. Citiţi-l.

“Te iubesc atât de mult, încât aş vrea să mori înaintea mea” i-a spus Poldi domnului Mitică.
Iubire adevarată şi discreţie de mult pierdută.
Mai cool de atât, nu se poate.