E atata frumusete in fotografia lui Bresson, atat firesc, atata naturalete in somnul celor doi tineri, incat ai impresia ca ii ai in fata ta. Ne tot uitam la fotografie si nu ne mai saturam de ea. Nu-i de mirare insa, Bresson fiind unul dintre cei mai mari fotografi, cel care a impus fotografia instantanee, facuta pe viu.
In 1975, la invitatia lui Silviu Comanescu presedintele AAF (Asociatia Artistilor Fotografi) venea in Romania. Timp de cateva zile a batut Bucurestiul in lung si in lat, apoi a calatorit in Bucovina si Maramures si a luat parte pe 9 mai la festivitatile de celebrare a victoriei asupra fascismuului.
Daca vreti sa vedeti restul fotografiilor lui Bresson, din Romania, intrati pe Magnum Photos.
Noua ni s-au parut cool, cool, cool. Sa va bucurati de ele.

Bresson, fotografiat de Andrei Pandele, cel care l-a intampinat pe Bresson la venirea acestuia in Romania si l-a insotit in periplurile sale prin Bucuresti:

Sursa 1

Dacă vrei să te îmbraci ca Ion Florea sau Marilyn:

Marilyn Monroe by John Florea

Blonda supremă, amanta preferată a preşedintelui, sex simbolul unei generaţii.
Când Marilyn a apărut în 1962, într-o rochie prea mulată, prea transparentă, cântând prea lasciv “Happy Birthday Mr. President”, lumea întreagă înţelegea că diva platinată este de neînvins.

S-a născut să cucerească şi avea o lume la picioare. Foarte puţini, doar apropiaţii ştiau că avea cariera în pericol, cei de la 20th Century Fox fiind la o semnătură distanţă de a-i desfiinţa contractul de muncă.
Marilyn ştia că urma să fie mazilită şi avea să arate tuturor cât este de puternică. Şi asta cu ajutorul unei campanii de imagine construite împreună cu cei mai buni prieteni: o mână de fotografi personali. Printre care 2 români: John Florea şi Andre de Dienes.
Ei fuseseră alături de divă încă de la începuturile ei la Hollywood şi împreuna cu Ion/Jean Negulesco erau gaşca de cei 3 români care au marcat cariera celui mai puternic icon al Cetăţii Filmului: Marilyn Monroe.

Andre de Dienes a dezvăluit-o lumii pe Marilyn – trupul
Andrei Dedieni, cunoscut la Hollywood ca Andre de Dienes a fost primul fotograf oficial al lui Marilyn.
A plecat din România, de la Turia (Covasna) când avea 15 ani, după ce mama lui s-a sinucis. Rămas orfan, a început să bată Europa în lung şi-n lat, de cele mai multe ori pe jos. După vreo 2 ani de pribegie a ajuns în Nordul Africii, în Tunisia . Aici a fost cărăuş, translator, bucătar, scriitor de scrisori pentru cei care nu ştiau carte şi a învăţat să picteze de la un artist local. În aceeaşi perioadă primeşte şi primul său aparat de fotografiat.

În 1933, de Dienes ajunge la Paris să studieze artele frumoase. Pasiunea lui pentru fotografie îi dă o pâine şi lucrează pentru mai multe publicaţii şi edituri franceze.
Când împlineşte 25 de ani, în 1938, Andre pleacă la New York şi aici devine unul din cei mai importanţi fotografi de modă şi lifestyle ai perioadei, colaborând cu Esquire, Vogue, Life şi Montgomery Ward.
O cunoaşte pe Marilyn în 1945, când actriţa avea numai 19 ani şi doar visa la o carieră de starletă.
“Când a intrat la mine în bungallow, nu mi-am mai putut desprinde ochii de la ea. Am înţeles că fata asta avea ceva excepţional. Am văzut ca avea verighetă, dar mi-a spus că soţul ei e un marinar, mereu pe drumuri şi că sunt deja în divorţ. Că visează doar să devină un model celebru. Adevărul era că îmi doream foarte mult să o fotografiez dar şi că o doream şi mai mult pe ea. Punct.”, povestea de Dienes în memoriile sale.

Marilyn by de Dienes
De Dienes începe o poveste de dragoste cu Norma Jean şi pleacă împreună într-o călătorie de 5 săptămâni prin California, Nevada, New Mexico. În această perioadă, viitoarea Marilyn Monroe pozează mereu pentru iubitul ei, ani mai târziu, instantaneele prinse de Dienes şi imaginile nud ale Normei Jean fiind considerate unele din cele mai reuşite fotografii ale artistei.



Marilyn by Andre de Dienes

De Dienes a încurajat-o pe Marilyn să-şi urmeze visele şi a ajutat-o să-şi înţeleagă harul. A cerut-o în căsătorie, a primit un “nu” drăgălaş şi povestea lor de dragoste pasională a ajuns repede la un final. Dar cei doi au rămas apropiaţi şi au colaborat până în 1955.

John Florea a inventat-o pe Marilyn- blonda

John Florea şi Marilyn

S-a născut pe drum spre America în familia unor emigranţi români care plecaseră în 1916 de undeva de lângă Paşcani.
În 1941, în timp ce Florea developa nişte fotografii pentru revista Life, avea loc atacul de la Pearl Harbor. John (Ionuţ, cum îi spunea mama lui) a plecat pe front şi a devenit unul din cei mai importanţi foto-corespondenţi de război pe care i-a avut America.

După victoria aliaţilor, John Florea s-a întors la Hollywood unde şi-a continuat cariera de fotograf de cinema şi mondenităţi.
În 1951, prin intermediul colegului lui, de Dienes, Florea o întâlneşte pe Marilyn. Tânăra Norma Jean primise deja numele celebru şi avusese câteva apariţii scurte în unele succese cinematografice.
Marilyn jucase cu Bette Davis în “All About Eve” şi apăruse pe marele ecran cu o nuanţă de par blond, auriu-miere.


Marilyn by Florea

Când a fost invitată să dea un premiu la Oscar, în acelaşi an, pentru “Cel mai bun sunet”, John i-a zis celei ce avea să devină sex- simbolul absolut al mileniului trecut, să se platineze. Să devină “model blond”. Iar Marilyn l-a ascultat şi aşa a devenit pentru întreaga lume „blonda absolută”.
Va urma…

Muierile Meyer

Agnes Meyer, prima femeie-reporter angajată la New York Sun, era soţia redactorului- şef de la The Washington Post şi a intrat în anturajul lui Brâncuşi prin intermediul fotografului oficial al publicaţiei americane. Relaţia dintre ei s-a materializat artistic în lucrarea “La Reine Pas Dédaigneuse” şi sunt unele surse care speculează şi o legătură pasională între Brâncuşi şi muza lui de peste Ocean.

Agnes l-a protejat şi l-a promovat mereu pe prietenul ei artist, aducând la el în atelier unele din cele mai importante colecţionare ale vremii. Într-o scrisoare din 1926 îşi anunţa amicul: “ Va veni cu mine şi Miss Beckett, pe care cred că ţi-o aminteşti. Este o prietenă bună a lui Steichen şi a doamnei Picabia. Aduc cu mine şi o sticlă de şampanie. Te rog să nu lucrezi înainte de venirea noastră. Vreau să te ajut cu toate şi de-abia aştept să facem împreună grătarul.”

Agnes avea 3 fiice: Florence, Elizabeth şi Kate. Toate l-au adorat pe maestru, dar Florence, care a venit la Paris în 1929 ca să-şi continue cariera de balerină profesionistă, a trăit o poveste de dragoste incredibilă cu Brâncuşi, care a durat (prelungită de corespondenţă dintre cei doi) pâna în 1947.

„M-am gândit şi mă gândesc mult la tine, tot timpul… Te îmbraţişez mult, mult, mult, mult, mult… Am găsit cercelul tău printre pietrele mele şi mă bucur că e în siguranţă. M-am gândit şi mă gândesc mult la tine, tot timpul… Te îmbrăţişez din adâncul inimii şi te aştept cu cea mai mare dragoste“, îi scriaBrâncuşi lui Florence in 1938.

Cella Delavrancea
Brâncuşi a cunoscut-o pe marea pianistă, Cella Dellavrancea, fiica lui Barbu Delavrancea în 1922, tot în atelierul lui. Tânăra era la Paris la un concert şi a ajuns în curtea lui Neica Costache printr-un prieten miliardar grec, un mare colecţionar de artă. Cumpărase Prinţesa X şi a vrut să-i facă cunoştinta Cellei cu românul care gândise acea minune.

Iata cum îşi aminteşte pianista întâlnirea cu maestrul:
“Ne aştepta. El ne-a deschis uşa. Doi ochi mici, albaştri, mi-au sfredelit privirea din umbra orbitelor adînci. Şiretenie, bănuială, şi o sclipire de ostilitate jucau în ei. M-a întâmpinat cu un glas cântărit:
- Vra să zică, eşti fata lui Barbu Delavrancea… mda… şi cânţi la pian frumos… dar nu de ale noastre.
- Acelea nu sunt pentru pian, dar ştiu toate jocurile noastre ţărăneşti, şi, când le joc, nu mă întrece nimeni.”
Au urmat un flirt elegant şi apoi o poveste de dragoste scurtă dar pasională, pe care au bănuit-o unii dintre apropiaţii lui Brâncuşi şi ai tinerei pianiste.

Nancy Cunard
Nancy Cunard a fost una din cele mai rebele şi mai avangardiste personalităţi feminine din perioada interbelică. Britanica s-a născut într-o familie de milionari din Londra dar toata viaţa ei a negat valorile în care a crescut. A fost o activistă feministă, politică şi a luptat împotriva fascismului şi rasismului.

Prietenul, aghiotantul şi amantul ei perpetuu a fost un pianist de culoare şi toată lumea o admira pentru curajul de a se afişa cu el la toate petrecerile şi evenimentele mondene ale vremii.

Nancy a fost muza multor scritori şi artişti celebri în epocă, fiind foarte apropiată de Lewis Wyndham, Aldous Huxley,Tristan Tzara, Ezra Pound, Ernest Hemingway, Man Ray şi în 1923 a intrat şi în viaţa lui Brâncuşi.
“Era Ajunul Craciunului şi l-am aşezat în capul unei mese înguste de 12 persoane la etaj, la Rotonde”, povesteşte Nancy despre prima ei întâlnire cu artistul român.
Brâncuşi i-a dedicat două lucrări: „Jeune Fille Sophistiquée” şi „Negresa blondă”.
Nancy Cunnard a murit la vârsta de 69 de ani, cântărind doar 26 de kilograme, în Cochin Hôpital, Paris. Şi cei apropiaţi spun că nu a uitat niciodată povestea pasională pe care a trăit-o cu Brâncuşi.

Vera Moore

În 1930, curatorul Jim Ede îl invita pe Brâncuşi la un concert al unei pianiste celebre în epoca, Vera Moore, o neo-zeelandeză evreică, născută într-o familie cu 7 fraţi, toţi muzicieni. Cei doi se întâlnesc după concert şi încep o poveste de dragoste care a durat 4 ani. În cele 40 de scrisori pe care cercetătorii le-au descoperit în arhiva artistului, e descrisă o poveste plină de pasiune din partea lui Brâncuşi. În 1934, din relaţia celor doi se naşte John, unicul copil al sculptorului. Brâncuşi nu-şi recunoaşte nicioadată fiul . John Constantin Brâncuşi Moore, care a devenit fotograf profesionist la Crazy Horse în Paris, povesteşte că şi-a văzut tatăl o singură dată, la el la atelier şi că- şi aminteşte că nu şi-au vorbit absolut deloc.

Peggyţa
În 1922 Peggy Guggenheim, moştenitoarea unei averi fabuloase după ce tatăl ei, un negustor evreu bogat a dispărut odată cu scufundarea Titanicului, vine să cucerească Parisul. Are 20 de ani şi e în căutare “de aventuri sexuale şi artistice”. Cu un cap de om de afaceri şi o rentă anuală foarte consistenta, Peggy decide să facă investiţii în arta modernistă, care se vindea la preţuri foarte bune în epocă.

La sfârşitul anilor 30 intră şi în atelierul lui Brâncuşi şi vrea să cumpere o versiune a “Păsării în văzduh”. Brâncuşi cere 4000 de dolari pe lucrare, Peggy nu vrea să cumpere la preţul ăsta şi decide să obţină o reducere seducându-l pe artist.
Astfel, Brâncuşi devine unul din “sutele de amanţi” care au trecut prin budoarul lui Peggy şi se naşte o relaţie pasională-amicală între artist şi extravaganta americancă. Brâncuşi o alintă Peggyţă, iar Peggyţa îi spune când “ţăran viclean”, când “zeu adevărat”.
În una din biografiile ei, îşi aminteşte cu duioşie:
“Brâncuşi obişnuia să se îmbrace frumos şi să mă scoată în oraş, atunci când nu-mi gătea. Avea un complex al persecuţiei şi întotdeauna era obsedat că oamenii îl spionează. Mă iubea foarte mult…”

Relaţia dintre Brâncuşi şi Peggyţă a durat până în 1940, când Guggenheim s-a întors în America din cauza războiului. Înainte de plecare, la mai bine de 1 an de la startul negocierii, Peggy se decide să dea 4000 de dolari pe “Pasărea în văzduh” (dar după ce schimbase suma în franci francezi, ca să câştige cam 400 de dolari) şi descrie ultima întâlnire dintre ea şi Brâncuşi:
„El mi-a adus Pasărea la maşină , cu lacrimile curgându-i pe obraji. Nu ştiu dacă plângea pentru că nu voia să se despartă de sculptura lui sau pentru că nu mă va mai vedea niciodată”.

Arethia
La începutul anilor ‘30, Liga Femeilor din Gorj, condusă de soţia primului- ministru al României, Gheorghe Tătărescu, îl aduce în Romania pe Brâncuşi şi-l angajează pentru construirea unui monument închinat eroilor.

Arethia Tătărăscu (centru) şi Brâncuşi

Datorită Arethiei Tătărescu, la Târgu Jiu, în 1937, au fost inaugurate cele 3 capodopere semnate de Brâncuşi: : Masa Tăcerii, Poarta Sărutului şi Coloana fără sfârşit. Brâncuşi a admirat-o teribil pe “marea doamnă a Gorjului” şi sunt unele speculaţii care spun ca între cei doi a fost un pic mai mult decât o relaţie amicală. De iubit, nu ştim dacă doamna Arethia l-a iubit dar de admirat…

Lizica şi Irina Codreanu
În 1920, în atelierul lui Brâncuşi intra elegantă şi graţioasă, Lizica Codreanu. Este sora Irinei Codreanu, sculptoriţa- elevă a maestrului şi este balerină în compania Diaghilev’s Ballets Russes. Rafinată şi extravagantă, Lizica i se lipeşte de suflet lui Brâncuşi şi informaţiile despre relaţia celor doi înclină mai degrabă spre o afecţiune paternă din partea Neicii Costache.

Sculptură semnată Irina Codreanu

Dar sunt unii pasionaţi de biografia sculptorului care susţin că Lizica era îndrăgostită, la fel ca sora ei, de Brâncuşi.
Dacă Irina i-a fost elevă maestrului, Lizica i-a fost muză. În 1922, Brâncuşi construieşte o serie de 3 costume de scenă pentru “Gymnopedies”, baletul lui Eric Satie.

In 1926, Irana Frachon îi trimite o carte poştală maestrului, tocmai din Teheran, la 14 ani de când îi pozase pentru Baronesa R.F. În mesaj îl salută cu multă duioşie pe Brâncuşi şi întreabă cu grijă şi simpatie despre surorile Codreanu. Ca şi cum cele 2 surori ar fi fost unele din cele mai importante persoane din viaţa maestrului.

Berenice Abbott
În 1921, Berenice Abbott, o americancă artistă care era prietenă cu Man Ray şi Marcel Duchamp trece Oceanul şi decide să trăiască la Paris. După ce lucreaza câteva luni în atelierul lui Bourdelle, Man Ray, prietenul (şi iubitul ei) o aduce în atelierul lui Brâncuşi, care-i devine profesor.
Între cei doi se leagă o relaţie ambiguă, unii cunoscuţi ai lui Berenice din acea perioadă bănuind o poveste pasională între cei 2.

După ucenicia din atelierul lui Brâncuşi, Berenice a renunţat la sculptură şi a început să studieze fotografia de la Man Ray. În anii 30, Berenice Abbott a devenit una din cele mai cunoscute şi mai titrate fotografe ale New York-ului.

Sonia

În ultimii ani de viaţă ai  maestrului, cea mai apropiată persoană a lui Brâncuşi a fost tot o femeie. Era pictoriţă şi se numea Sonia Terk-Delaunay. Ea l-a convins pe artist să-şi facă un testament prin care să clarifice cine va trebui să aibă grijă de operele sale de artă şi de atelier. Din jurnalele şi caietele ei de notiţe, urmaşii artistului dornici să afle mai multe despre omul Brâncuşi au reuşit sa ţeasă unele din poveştile minunate, pline de vână şi savoare dintre Brancuşi şi femeile sale…Mai puţin pe cea dintre Neica Costache şi Maria…

Maria Tănase

Întâlnirea dintre Maria Tănase şi Brâncuşi s-a intâmplat în anii ’30, la Paris. Aici s-au îndrăgostit nebuneşte unul de celălalt şi a urmat o poveste cu năbădăi, certuri, gelozii şi bocete.

În 1961, la Târgu Jiu, după un chef cu 16 sticle de vin şi mulţi lăutari care au cântat toată noaptea, Maria Tănase a povestit prietenilor de pahar toată istoria iubirii ei cu Neica Costache.

În anii ‘30, Dimitrie Gusti a organizat o expoziţie de artă populară la Paris.

“Gusti auzise de neica Costică şi ne-am dus să-i facem o vizită. Şi el ne-a oferit o masă”, povestea Tănase.

„Privighetoarea cântecului Românesc”, cum a numit-o Sfântul din Montparnasse, nesătula de cântec şi de dragoste nebună, a profitat de generozitatea gazdei şi de tot ce-i putea oferi virilul ei oltean.

S-au pupat, după care n-a mai cântat la restaurantul unde-o adusese Dimitrie Gusti să ţină recital. Nu s-a mai desprins de neica Costache preţ de două zile şi două nopţi. Nopţi de cântec şi nopţi de dragoste.

Gusti s-a făcut foc şi pară, i-a dat paşaportul Mariei şi n-a mai vrut să vorbească cu ea.

Dar Mariei nu i-a păsat. Era înnebunită după Brâncuşi. A urmat o relaţie cu întreruperi, vreme de 2 ani.

“Când te ascult cum le zici, Mărie, aş fi în stare să dăltuiesc pentru fiecare cântec de-al nostru câte o Pasăre Măiastră!”, îi spunea  maestrul iubitei lui.

În primăvara lui 1939 cei doi au fost împreună la New York, la o mare expoziţie internaţională la World Fair. Maria Tănase a avut atunci un succes incredibil, mai ales după ce i-a cântat preşedintelui SUA, Franklin Roosvelt. In epocă se povestea cu umor despre piesa interpretată de Maria Tănase în faţa gazdei sale puternice: „Ţine, Leano, curu’ zvelt!” (sau „Ţine, Leano, cu Roosvelt!”)

În acelaşi an, Maria îl părăseşte pe Brâncuşi, care gelos şi ranit îşi ironiza fosta iubită cu orice prilej: «Nu-i o cântăreaţă, bă, ci o bocitoare!», spunea neica Costache cunoscuţilor.

«Locul ei predestinat se află la înmormântări, iar nu la ospeţe. Să încerce să cânte la Opera cea Mare din Paris sau la Opera din Bucureşti».

Gelozia, bate-o vina…
Căci pân’ la urma şi Brancuşi a fost om şi a suferit ca un bărbat rănit de prea multă dragoste şi părăsit de iubita mai tânără cu 37 de ani.

Se spune că marii maeştri au destine care nu trebuie privite ca cele de oameni normali, cu trai de rând. Dar ăsta-i tot şarmul şi bucuria poveştilor de viaţă superbe ale celor mai iubiţi şi aleşi dintre pamânteni. Care au creat magistral şi au trăit din plin, fără limite.

Mai cool decât neica Costache nu se poate !