Sofia Nadejde. Prima femeie careia i s-a permis sa sustina bacalaureatul intr-un liceu de baieti, prima femeie care a condus o revista literara (“Evenimentul Literar”), prima femeie care a tinut conferinta intr-un club (Clubul muncitorilor din Bucuresti), prima femeie care a fost presedinta unui congres (Congresul IV al P.S.D.M.R.). Profesoara, scriitoare, eseista, critic literar, traducatoare, mama a 6 copii, militanta cu idei socialiste si feminista care prin scrierile si conferintele ei publice s-a luptat cu prejudecatile vremii despre inferioritatea femeii.

La sfarsitul secolului 19, era dezbatuta si foarte la moda problema “Creierului femeilor”, articole din Europa Occidentala sustinand teoria conform careia ar fi existat o proportionalitate directa intre greutatea creierului si inteligenta. Cum oamenii de stiinta descoperisera ca creierul barbatului este mai greu decat cel al femeii, multi erau foarte convinsi ca “femeia e incapabilă de orice dezvoltare; oricat ar incerca sa-si dezvolte inteligenta ea nu va reusi; ba chiar cu civilizatiunea ea se tampeste si tinde catre idiotism”.
In Romania, Titu Maiorescu era si el mare simpatizant al acestui curent pe care-l sustinea in diverse articole si discursuri publice.
Doamna Nadejde n-a stat cu mainile in san si s-a luptat cu argumente extrem de percutante, infruntand intelectualii vremii in polemici care au ramas in istoria feminismului romanesc:
“Daca inteligenta e functia materiei cenusii atunci nu se poate trage nici o concluzie pe baza greutatii creierelor, caci ar trebui avuta in vedere greutatea materiei cenusii.
“Greutatea nu e cea mai potrivita masura la urma urmei: calitatea materiei cenusii, numarul celulelor si a polilor acestora, si ramificatiile lor ar trebui sa fie masura inteligentei.”
“Daca privim comparativ cavitatea creierelor oamenilor primitivi (din timpuri stravechi) si pe cea a creierelor omului modern constatam o scadere de capacitate si de volum, atat la barbati cat si la femei. Ceea ce ar insemna fie ca si barbatul regreseaza odata cu femeia, fie ca un volum mai mic indica o evolutie”
“Daca e sa judecam inteligenta dupa greutatea creierului, atunci ar trebui sa spunem ca unele pasari “Sai, Saimiri, Uistiti”, care au un creier mai greu raportat cu trupul, sunt mai inteligente ca omul”
“De asemenea, o serie de alienati mintali au fost gasiti cu creiere cantarind mai mult decat greutatea medie a creierelor barbatilor. Sunt ei mai inteligenti din aceasta cauza?”
“Si dac-ar fi sa conteze greutatea creierului, de ce nu luam în considerare raportul dintre greutatea creierului si greutatea corpului. Daca ar fi luat in considerare acest aspect, atunci femeile ar avea mai mult creier/kilogram!”

Intr-o vreme in care femeia era educata doar pentru a deveni o mama si o nevasta buna, doamna Nadejde se lupta cu sistemul si sustinea: “Si cei vechi dadeau educatie inalta unor robi care sa le creasca odraslele. Trebuie sa se dea femeii instructie pentru ca e om, pentru ca e semenul barbatului si nu pentru ca e mama de fii. E numai o perioada a vietii in care femeia e mama si ar fi nedrept ca restul vietii sa si-l petreaca intr-o “nestiinta dobitoceasca”.
O intelectuala plina de curaj, un personaj pe care nimeni nu-l putea ignora (se spune ca lumea buna ieseana era scandalizata si contrariata de curajul verbal si de idei al doamnei Nadejde, dar si de simtul fashion al dumneai, foarte emancipat si completat mereu de palarii foarte inalte, dupa moda occidentala, prea flamboiante pentru gusturile provinciei moldovenesti:)), o femeie de..nadejde.
“…oricine trebuie sa puie ca scop final fericirea nu numai a lui, ci a omenirii intregi.”, Sofia Nadejde, doamna cea mai cool.

Daca Tarira ar fi avut succes, Fondane s-ar fi mutat in Argentina in 1938. Asa, ironia sortii, se intoarce in Paris, unde emigrase din tara natala, Romania, in 1923.  În martie 1944, ca urmare a unui denunt, este arestat, impreuna cu sora sa, Lina, si inchis in lagarul de la Drancy. Cativa prieteni, printre care, se pare, si Cioran, se duc la sediul Gestapo-ului sa ceara eliberarea lui, ceea ce si reusesc, dar Fondane nu accepta sa paraseasca lagarul fara Lina. La 30 mai 1944, sunt deportati impreuna la Auschwitz. Fondane va fi gazat în ziua de 2 sau 3 octombrie 1944. Prietenul sau, filozoful Stéphane Lupasco, a povestit cum, Fondane, aflandu-se la sediul politiei, imediat dupa arestarea sa, era preocupat sa consoleze o fetita, care fusese arestata de la scoala si care plangea sfasaietor.
Fondane a avut totusi un succes recunoscut in domeniul cinematografic, cu scenariul filmului Rapt (1934), regizat Dimitri Kirsanoff, o adaptare a nuvelei “Separarea raselor”, a lui Charles Ferdinand Ramuz. Filmul “realizează o interesanta parabola a urii de rasa care va deveni un fundament ideologic al nazismului care se insinueaza intr-o Europa aparent linistita”.
Fondane, nascut Benjamin Wechsler, intr-o familie de evrei intelectuali ai Iasiului, debuteaza cu poeziile sale in reviste ca “Rampa” si “Hatikvah”, in 1912, sub pseudonimul Barbu Fundoianu.

In 1919, paraseste Iasiul pentru Bucuresti, unde face parte din grupul avantgardist in care erau si Marcel Iancu, M. H. Maxy, Iosif Ross, Sasa Pana, Ion Vinea, Stefan Roll and Ilarie Voronca. Publica adesea in Contimporanul, Adevarul literar si artistic si in Sburatorul. In perioada 1921-1923, pana la plecarea sa la Paris, formeaza o companie de teatru “Insula”, influentat fiind de viziunea lui Jacques Copeau. In Franta, devine afiliat miscarii suprarealiste. Il cunoaste pe Tzara, caruia ii si ia un interviu si adera unui subgrup in jurul lui  Arthur Adamov. Fondane devine un apropriat al lui Shestov, a carui influenta in scrierile sale ulterioare este majora, apoi pe Martin Buber, Constantin Brancusi si Victoria Ocampo.

O poveste de viata scurta si frumoasa, a unui vesnic nelinistit, poetul, filozoful, dar şi jurnalistul, criticul literar, traducatorul, scenaristul, Barbu Fundoianu, cel care-si numea asa de frumos piesele de dramaturgie poetica, „mistere“.
“Opera lui Benjamin Fondane sta, deopotriva, sub semnul fulgurantei, al disperării si al revoltei unui om aflat in neostoita zbatere interioară. Ea restituie principiul existential autentic conform caruia orice efort de a gandi fiinta umana trebuie sa aiba ca referent unic existentul insusi, in concretetea lui, iar nu o abstractie ipostaziata”.

Surse: 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7

“In adevar, nimic nu indemna mai mult la asemenea lucrari decat intemeierea unui cerc de oameni inteligenti care se ocupa cu statornicie si tragere de inima de literatura; carora poti sa le cetesti ceea scrii si care stii ca te asculta cu interes. Oameni cari de la sine in alte mijlocuri sociale nici s-ar fi gandit sa devie autori incep si ei lucre, insufletiti de atmosfera intelectuala in care traiesc, precum iarasi altii, care ar fi avut dispozitia necesara si poate chiar talent natural pentru ocupatii literare, cu vremea inceteaza de tot a lucra, fiind focul lor ca inabusit de societatea greoaie si prozaica in care sunt siliti sa-si petreaca zilele”, (Iacob Negruzzi – Amintiri din Junimea).
Maiorescu aplica aceleasi principii in profesoratul sau la Gimnaziul Central si la Universitate. Si nu facea nicidecum diferente intre fii de boieri, cei de popa, ori de negustori, asa cum faceau toti profesorii din acea vreme; critica liber profesorii care nu-si faceau datoria sau erau ignoranti. Era elocvent, bine pregatit si intransigent.
Insa oamenilor nu le place diferenta, se spune, si asta le starneste mai totdeauna pizma. Iar o personalitate ca Maiorescu, formata in spirit germanic, nu a fost ocolita de invidiile si dusmania oponentiilor sai, fiind tarat ani de zile intr-un proces, se pare, nedrept .

Universitarul iesean, coleg cu Maiorescu, N. Ionescu il recunoastea instinctiv pe acesta ca un adversar periculos si, in urma unei divergente intre ei legate de situatia scolara a unui student, conflictul se adanceste. Astfel ca, la scurt timp, aparea in Tribuna Romana, un ziar personal al lui N. Ionescu, un articol in care este lansata ideea, fara a-i pronunta numele lui Maiorescu, unor  necuviinte infaptuite de acesta la Scoala Centrala de Fete.
Maiorescu decide sa nu reactioneze, nici provocandu-l la duel, nici dandu-l in judecata pe N. Ionescu, considerand mai cuminte sa stea si sa astepte urmarea.
La cateva luni, apare un al doilea articol in aceeasi fituica, mai virulent si de data asta specific la adresa lui Maiorescu, pe aceeasi tema: indiscretiile amoroase comise de el la Scoala Centrala de Fete.
In acele vremuri astfel de acuzatii duceau fara doar si poate la inlaturarea din functiile publice ale celui infamat, ceea ce si urmareau adversarii lui Maiorescu, in frunte cu N. Ionescu.
Toata aceasta campania de defaimare a lui a pornit, cum se intampla de-obicei, de la un fapt real, nevinovat: la Scoala Centrala de Fete existau doua guvernante straine, surorile Rickert, dintre care, cea mica, uratica si gheboasa, s-ar parea ca s-a indragostit de profesorul Maiorescu.
E drept ca profesorului ii placea sa stea de vorba cu femeile si adora sa discute cu ele chestiuni filozofice si de sentiment, insa doar daca acestea aveau spirit. In urma mai multor astfel de discutii, domnisoara Rickert a inteles ca Maiorescu are drag de ea si isi nota in jurnal toate intamplarile, discutiile cu el si aparitiile acestuia in viata ei, numindu-l invariabil, “El”. “El” venea, “el” zicea… Cateva eleve au descoperit caietul guvernantei si povestile lor si hazul pe care il faceau pe seama celor doi au ajuns la urechile lui N. Ionescu care loveste din nou, motiv pentru care Comitetul de inspectie scolara se intruneste si il suspenda pe acesta din urma din postul sau de profesor. Un deznodamnt care parea la acel moment favorabil lui Maiorescu, dar nu pentru mult timp pentru ca ministrul instructiei publice N. Cretulescu (sustinator al lui Ionescu) cere un raport confidential in aceasta afacere, raport care duce ulterior la repunerea in functie a lui Ionescu si suspendarea lui Maiorescu din toate functiile sale pana cand instanta va hotari vinovatia sau nevinovatia acestuia.
Procurorul tribunalului de-atunci nu numai ca l-a trimis pe Maiorescu in judecata, dar vroia sa-l si aresteze, actiune neimplinita datorita insistentei prietenilor acestuia din urma.
Maiorescu era trimis in judecata de procuror in temeiul articolului 200 din Codul Penal al Moldovei, in care se prevedea ca “functionarul care are o insarcinare si nu si-o indeplineste se va pedepsi cu globire la cutia milelor, iar nefiind in stare a plati globire, se va certa cu bataie”.
In acel moment a inceput o perioada grea pentru profesorul Maiorescu. Suspendat din toate functiile, sa trezeste fara mijloace financiare de existenta. Un val de calomnii si critici la adresa lui apareau in spatiul public, iar la scurt tatal sau moare, apoi copila i se imbolnaveste grav si moare, iar la scurt timp o pierde si pe mama lui.
Intr-o stare psihica si emotionala fragila, Maiorescu se vede nevoit sa faca fata procesului intentat lui.
In boxa martorilor acuzarii au fost chemate numeroase domnisoare, eleve la Scoala Centrala, fapt nemaiintalnit si considerat revoltator pentru sustinatorii lui Maiorescu. Sedinta a durat ore bune. Au fost multe momente dramatice si reactii puternice din partea publicului. Hotararea judecatorului a venit firesc, in urma destainuirii uneia dintre eleve care a recunoscut, cedand psihic, ca a fost indemnata sa fure cateva pagini din jurnalul d-rei Rickert si sa faca depuneri mincinoase impotriva acuzatului.
Maiorescu este achitat, sustinatorii lui primesc cu aplauze si mult entuziasm vestea. Insa lucrurile nu au stat asa pentru ca la scurt timp de la proces, a venit de la Bucuresti un ordin ministerial catre procuror sa faca apel la Curte contra sentintei. La Curtea de Apel  Maiorescu este in sfarsit, absolvit, nu achitat, pentru ca, desi era probabila existenta amorului intre d-ra Rickert si el, acest fapt nu ar fi fost prevazut printre delictele Codului Penal.
Toate-s vechi si noua toate, nu?