Eroii Romaniei Chic » muzica

Cella Delavrancea

Antz — Wed, 03 Jul 2013 08:36:36 +0000

Daca vrei sa te imbraci ca incredibila doamna Cella:

S-a nascut intr-o familie celebra a Romaniei pentru care cultura, frumosul si jocurile mintii au fost elementare. Tatal sau, scriitorul Barbu Delavrancea i-a transmis dragostea pentru cuvant, literatura si arta, iar mama sa, doamna Maria Delavrancea (una din primele romance licentiate in filosofie si matematici) a invatat-o rigoarea, pasiunea pentru eleganta si curajul de a fi inaintea vremurilor.
Cella Delavrancea a crescut in casa deschisa, vizitata mereu de “fratii de cruce” ai tatalui sau: nenea Iancu (Caragiale), dl. Vlahuta, pictorul Nicolae Grigorescu si alti numerosi reprezentanti ai scriiturii si artelor frumoase romanesti si a avut o educatie si o instructie deosebite, cunoscand la perfectie limbile franceza si germana. La 12 ani a urmat pianul la Conservatorul din Paris, dar avea temperament artistic incredibil si talente numeroase: scris, pictura, muzica, stiinte.
“Pîna la varsta de 13-14 ani tatal meu imi spunea “baiatul” deoarece tata isi dorise un baiat si a avut parte numai de fete…” (marturisea domna Cella intr-un interviu de acum 20 de ani).
A fost pasionata de teatru, inca din copilarie fiind fascinata de piesele lui Shakespeare, Tolstoi, Daudet iar in 1936 cînd Profira Sadoveanu o intreaba: “- Nu scrieti?, doamna Cella raspunde: “Cum? Cum sa scriu? Nu, n-am incercat niciodata. O singura data, pe vremuri, incepusem, sa-mi tin un carnet cu impresii si notatii zilnice. Acum nici nu mai stiu pe unde este acel duhovnic intim, in schimb pastrez cu sfintenie toate scrisorile interesante ale unor prietene care, desigur, ar fi realizat lucruri frumoase in literatura daca n-ar fi fost luate de preocuparile marunte ale vietii si n-ar fi renuntat la o perspectiva artistica”.
La peste cincizeci si cinci de ani a debutat ca nuvelista cu volumul “Vraja”, una din paginile cele mai reprezentative ale genului in literatura română. Memorialista a vechiului Bucureşti, autoare de note de drum din tară si de peste hotare, fixand portretele unora din cei cunoscuţi romani, Cella Delavrancea a sintetizat in scrisul sau toate domeniile frumosului. “Tot ce a scris Cella Delavrancea sta sub pecetea echilibrului expresiei, a frumusetii alcatuirii frazei. Nimic cautat, nicio pretiozitate, dar totul este cumpanit si niciun cuvant nu este de prisos.” (sursa)
O pianista aplaudata si celebra pe toate scenele lumii, o scriitoare talentata, o femeie incredibila. Nimic mai adevarat decat…”mai cool decat doamna Cella nu se poate!”.

Corul din Criscauti

Antz — Thu, 20 Jun 2013 05:34:33 +0000

Daca vrei sa te imbraci ca dirijoarea corului din Criscauti:

1903. Dupa repetitiile pentru concertul de Craciun, corul din Soroca, condus de doamna Elena Bijan (in centrul imaginii) se aduna lalolalta pentru o fotografie care spune o poveste minunata, fascinanta, pe care o privim 110 ani mai tarziu si nu ne putem lua ochii.
Ne imaginam rumoarea, emotia si pregatirile pline de atentie pentru acest moment. Ne uitam cu atentie la
eleganta, tinuta impecabila a fiecarui membru al comunitatii de muzicieni din cor si intelegem ca erau oameni importanti in lumea lor, respectati si admirati in vremuri in care fiecare sat “rasarit” avea corul sau iar localitatile cele mai vestite se laudau la hore, petreceri, sarbatori cu fanfare.
Inocenta, pasiune, emotie si talent daruit cu generozitate. Umanitate de cand lumea, pe care o adoram si o cautam.
Mai cool de atat…

sursa foto

Mihail Jora

Antz — Mon, 07 Jan 2013 09:16:09 +0000

Daca vrei sa te imbraci ca domnul Jora:

Ochelari rotunzi, trademarkul de moda al domnului Jora, flanel din casmir, camasa impecabila si papion. Eleganta unui creator inconfundabil, a unui talent admirat de o lume, a unui personaj pe care cunoscutii sai l-au respectat intotdeauna ca pe un reper moral, cu atitudini transante, intransigente si convingeri fara compromisuri.
La 31 decembrie 1947, Jora face un gest îndraznet, cu o directa conotatie politica: cu ocazia depunerii juramantului de loialitate a corpului profesoral al Conservatorului din Bucuresti fata de nou proclamata republica populara(2), în calitatea sa de director, cere sa se tina un minut de reculegere în memoria Regelui Mihai I, care abdicase cu o zi înainte. Drept urmare, nu numai ca a fost destituit din functia de director, dar a devenit tinta unor atacuri publice, prin intermediul presei.

Mihail Jora s-a nascut la Roman intr-o veche familie de boieri moldoveni si a studiat muzica la Conservatorul din Iasi si Leipzig. In timpul Primului Razboi Mondial, domnul Jora si-a intrerupt studiile, a luptat pe front si apoi si-a reluat studiile muzicale la Paris.
Compozitor, dirijor, academician, profesor universitar la Bucuresti, Mihail Jora a fost creatorul liedului si al baletului romanesc contemporan (“La piata”, “Curtea Veche”, “Intoarcerea din adancuri”, Hanul Dulcinea”).
Este autorul unui numar impresionant de lucrari (muzica simfonica – suita “Privelisti moldovenesti”, poemul “Poveste indica”, muzica vocal-simfonica, sonate, cvartete), cuprinse in peste 50 de opus-uri, multe dintre ele premiate in tara si in strainatate.
A fost prieten apropiat cu George Enescu, profesorul lui Dinu Lipatti si mereu indragostit de sarmul, talentul, inspiratia muzicii si dansului autentic romanesc.
A infiintat si dirijat, la numai o luna de la inaugurarea postului national de radio din Romania, prima stagiune radio-live pentru concerte simfonice din tara noastra si astazi, sala de concerte a Societatii Romane de Radio ii poarta numele.
Cardigan, papion si fascinatie pentru dealurile line si frumoase ale Moldovei. Cool.

Florian Pittis, cel mai cool dintre pamanteni

Antz — Tue, 25 Sep 2012 06:24:21 +0000

Daca vrei sa te imbraci ca Florian Pittis:

Vocea domniei sale e rock, teatru si libertate. I-am auzit-o de pe scena, de la TV sau radio. Ne-a invatat ce inseamna muzica buna, sa nu ne pese “cat de lung avem parul” si ce inseamna generatia in blue-jeans. Vorbea despre pasiunile domniei sale cu o bucurie molipsitoare si nu se plangea decat ca avea nevoie de ani buni ca sa-si mute albumele rock de pe viniluri in fisiere de computer.
A strans decenii intregi muzica si umbla fara liniste, in anii grei de comunism si cantece patriotice, dupa o piesa Rolling Stones, Led Zeppelin sau un disc Deep Purple adus ilicit de un calator in Occident.
Domnul Pittis e de neuitat, il iubim cu totii la fel de mult si stim ca mai cool decat domnia sa nu o sa mai cunoastem vreodat’.
S-a nascut in Bucuresti, acum 69 de toamne (pe 4 octombrie ar fi implinit 69 de ani) si a crezut toata viata in marile sale vocatii: teatru si muzica.
A facut istorie la TV cu tripleta Anda (Calugareanu), Dan (Tufaru) si Forian (Pittis), a jucat in zeci de piese pe scena de la Bulandra si era cunoscut de toata lumea pasionata de muzica a Bucurestilor ca unul din cei mai importanti colectionari de viniluri cu trupe interzise, prea rebele si libere pentru lumea inchisa a comunismului.
A facut parte din fenomenul “Cenaclul Flacara”, dar in anii ’80 este inlaturat din viata publica pentru ca nu vrea sa faca nicio concesie.
Dupa 1989, infiinteaza impreuna cu Mircea Baniciu, Vladi Cnejevici si Mircea Vintila, formatia Pasarea Colibri.
La inceputul anilor 2000, salveaza Radio Roamania Tineret pe care-l aduce in online si toti devenim dependenti de Radio3Net, singurul radio public de pe internet, despre care Pittis povestea prietenilor ca este “cea mai mare realizare a vietii lui”.
„In istorie sunt momente in care parca Dumnezeu coboara in muzica. Asta imi da pasiune, iar pasiunea mea a fost chiar viata.”, domnul Pittis, cel mai cool dintre pamanteni.

Claymoor si high-life-ul bucurestean

Antz — Tue, 19 Jun 2012 07:26:45 +0000

Daca vrei sa te imbraci in stilul domnului Mihail Vacarescu:

Claymoor, pe numele sau real Mihail (Misu) Vacarescu, nepotul lui Ienachita Vacarescu, fiul lui Iancu Văcărescu şi unchiul Elenei Văcărescu era cronicarul lumii bune bucurestene de la sfarsit de veac 19. Tinea o rubrică intitulată Carnet du High-Life la ziarul L’Indépendance Roumaine si scotea o publicatie anuala “Almanach du high-life”, in care erau mentionati toti cei care erau demni sa fie recunoscuti ca facand parte din protipendada bucuresteana.
Dar cine forma, de fapt, high-life-ul bucureştean? In unul din momentele sale, intitulat “High-life”, Caragiale ii ironizeaza pe farsori, pe cei care intra in high-life fara merit, si enumera in acelasi timp criteriile dupa care cineva ar trebui sa faca parte din aceasta societate aleasa: nasterea, talentul si averea, apoi onestitatea si bravura. Toti cei care nu au astfel de insusiri si se cred “crema” societatii” fac parte din moftologia nationala.
Claymoor nu a analizat doar tinutelor damelor, nu a descris doar balurile si petrecerile protipendadei bucurestene. A scris si cronici teatrale, muzicale, de arta plastice si sportive si chiar cinematografice, fiind unul din pionierii criticii cinematografice romanesti (a scris cronici pentru primul spectacol cinematografic din Romania – 1896 si primele filme romanesti – 1897).
Almanahul lui Misu Vacarescu avea in epoca rolul unui anuar, al unei carti de telefon. Bucurestiul cu staif era în almanah: boierii, oamenii politici, diplomatii, dar si avocatii sau doctorii. In anul 1897 figura în lista de “Adresses du High-Life”: „Carageali, Jean, publiciste et Mme Carageali, née Burelli, strada Pitar Mosu, 4.”

Titu Maiorescu era si el prezent in almanah, an de an.
Primul de pe lista, Petre Carp, era trecut in almanah si ca membru în Jokey-Club, fondat în 1875, sub presedintia de onoare a Regelui. Ca sa faci parte din acest club trebuia sa platesti o cotizatie anuală de 300 de franci, pe care nu oricine si-o permitea.
Carp era printre binefacatorii de vaza ai comunitatii pentru ca a avea avere presupunea o seama de donatii si de cotizatii, un tribut anual pentru diverse actiuni de caritate.

Claymoor a fost un observator subtil al tuturor acestor personalitati ai Bucurestiului belle epoque. C.C. Giurescu afirma ca “pentru cine vrea sa cunoasca finele veacului trecut (sec. al XIX-lea), sunt de urmarit cronicile lui Mihail Vacarescu”. Dintr-o familie boiereasca si culturala fabuloasa si format la Paris, Claymoor si-a inceput cariera de jurnalist in 1873, scriind cronici teatrale si muzicale pentru ziarul “Romanul”, semnandu-le sub pseudonimul Valreas. Nu scria insa in maniera pretentioasa si pompoasa de atunci, ci asa cum citise el la Paris, in Le Figaro si Le Gaulois. Reda viu si expresiv, cu detalii bogate spectacolul, dar ii si descria pe interpreti si pe spectatori: gesturile si tinuta domnilor, toaletele, bijuteriile si coafurile doamnelor. O rubrica similara, dar mai mult mondena decat culturala, tinea si Grigore Ventura, autor si critic dramatic, compozitor si critic muzical. Apreciindu-i condeiul, dar si faptul ca avea intrarea garantata in anturajul aristocratiei bucurestene,Ventura i-a propus lui Misu Vacarescu sa preia rubrica lui din “L’Independance roumaine”, scrisa in franceza.
“Sa nu uitati, i-a raspuns acesta acceptand, ca port numele Vacarescu si un Vacarescu va scrie bine sau nu va scrie deloc… Oricum, voi muri cu pana in mana” (“L’Independance roumaine”, 15 iunie 1903).
Claymoor moare in 1903, la 60 de ani, pe trepetele palatului redactiei “L’Independance roumaine” din Calea Victoriei, unde se dusese sa predea un reportaj despre un bal din ajun.

sursa 1
sursa 2

Lory Wallfisch

Antz — Fri, 08 Jun 2012 07:09:13 +0000

Daca vrei sa te imbraci ca doamna Lory Wallfisch:

In 2002, o doamna eleganta, cu parul grizonant, cu breton rotunjit dulce si taiat frantuzeste pe linie dreapta, pana la linia lobilor urechilor, ridica salile de concerte ale Bucurestilor in picioare, aducea laolalta melomani si artisti minunati la gale si serate dedicate domniei sale si ii uimea pe toti cu talentul, vivacitatea si vitalitatea dumneaei. Avea 80 de ani si cei care o revedeau sau o intalneau pentru intaia oara spuneau ca: “pare sa aiba 12 ani ca puritate si candoare, 18 ca gratie feminina si entuziasm, 25 ca energie si dorinta de comunicare, dar multi ca intelepciune, dragoste pentru tineri, profesionalism si cunoastere.”
Minunata faptura era Lory Wallfisch, eminenta pianista, presedinta Fundatiei Enescu din Statele Unite ale Americii si profesor emerit la Colegiul Smith din Northampton, Massachusetts.
S-a nascut la Ploiesti la inceputul secolului 20, a studiat liceul de fete “Despina Doamna” si şi-a continuat studiile liceale şi universitare la Conservatorul Regal de Muzică din Bucureşti. In 1937 intra la Conservatorul regal, la clasa de pian si ii are ca profesori pe incredibila Florica Musicescu si minunatul Mihail Jora.
In 1938, in viata talentatei domnisoare Lory (care era considerata cea mai prodigioasa eleva a Floricai Musicescu) apare tanarul Ernst Wallfisch, un neamt nascut la Frankfurt, care venise in Romania pentru ca aici era o scoala de muzica puternica, cu profesori emeriti si isi dorea sa studieze vioara si viola cu o alta celebritate a timpului, Cecilia Nitulescu-Lupu si cu Ludovic Feldman.
Intre cei doi tineri se infiripa o poveste de dragoste, in 1943 canta pentru prima data impreuna la un recital oficial si un an mai tarziu se casatoresc.

In perioada guvernului Antonescu, George Enescu ii gazduieste in casa sa si ii apara de atacurile antisemite. Cei doi intra in compania selecta a anturajului sotilor Enescu-Maruca Cantacuzino si viseaza impreuna la o cariera pe scenele internationale ale lumii.
Sansa face ca Yehudi Menuhin sa-i audieze la o gala dedicata acestuia, la o vizita in Romania si sa le inlesneasca iesirea din tara, in 1946. In ’47 ajung la New York unde incep impreuna o carieră exceptionala in muzica de camera, impreuna cu Pablo Casals, pe care il cunosc prin Clara Haskil. In 1954 se intorc in Europa si au concerte cu succese fulminante la Festivalurile de la Prades, Edinburgh, Menton, Besançon, Salzburg, Lucerna.

Lory nu a uitat niciodata Romania si a visat intotdeauna sa-si omagieze maestrul si binefacatorul, pe maestrul Enescu, mai putin cunoscut in Statele Unite.
La sfarsitul anilor ’70, dupa ce si-a pierdut partenerul de viata si sufletul pereche, Lory nu a mai concertat dar si-a concentrat activitatea pe cercetările de muzicologie, pe pedagogie si a inceput o munca plina de entuziasm pentru incurajarea studiilor si popularizarea lucrarilor lui George Enescu.
Dupa 45 de ani de pribegie si exil, a revenit si in Romania unde “spre deosebire de atatia, nu vine ca sa ceară, sa “recupereze”, ci ca sa dea: nu a refuzat pe nici unul dintre cei ce i-au cerut sprijinul, oferind partituri, lectii, cursuri de maiestrie, donatii in bani, recomandari la institutii muzicale prestigioase unde este cunoscuta si respectata, premii pentru tineri talentati, impartasind cu generozitate din experienta ei.”
N-am avut pcazia s-o cunoastem sau s-o auzim pe viu pe doamna Wallfisch. Dar ne-au ramas inregistrarile duo-ului Lory-Ernst si convingerea ca mai cool decat sa ai succes planetar, dar sa nu uiti niciodata dragostea pentru locul de unde ai plecat, sa devii icon, dar sa vorbesti tuturor despre maestrul tau si sa primesti aplauzele lumii intregi, dar sa daruiesti tuturor cu generozitate, nu se poate!

Dida Dragan

Antz — Wed, 30 May 2012 05:36:56 +0000

sursa foto:

Daca vrei sa te imbraci ca Dida Dragan:
Toata copilaria si adolescenta am avut sentimente controversate in ce-o priveste. Intotdeauna ni s-a parut superba (mai ales ca seamana atat de bine cu doamna Magda, mama uneia dintre noi), cu silueta ei subtire, longilina, cu pometii bine ridicati si cu ochii mereu arzand de pasiune . Rochiile, constructiile vestimentare intotdeauna negre ni se pareau fascinante, dar greu de imitat si prea chic si sofisticate, ori prea minimaliste ca sa fie purtate si asumate de niste pustoaice necoapte.
De multe ori, privirea dumneaei ne nelinistea, prea sfredelitoare iar poezia mainilor mereu in coregrafie naucitoare ne hipnotiza. Iar vocea domniei sale (canta intotdeauna live) ne suna si acum in urechi.

Cand am crescut, de cate ori Dida Dragan aparea la televizor, stateam nemiscate, fiecare la sute de km departare si ne gandeam ca seamana atat de bine cu fetele-modele din revistele de moda de la inceput de anii ’90 si ca asta inseamna chic de-adevaratelea, in carne si oase.
25 de ani mai tarziu, gandim exact la fel.
Uitati-va la imaginea cu Dida si Sfinx, din 1975. La poza perfect eleganta si splendida a artistei. Florence+The Machine mai are de invatat… De la minunata, cool&rock’n roll Dida Dragan.

Conversatii imposibile (II). Cella Delavrancea si Elena Bibescu

Antz — Fri, 25 May 2012 05:27:13 +0000

Doua pianiste despre care a vorbit o lume intreaga, nascute la o generatie distanta si cu povesti de viata, prietenii si iubiri la fel de interesante. Au trait in veacuri diferite, una in epoca trasurilor cu cai si a primelor locomotive cu abur si stalpi cu electricitate, alta a stiut si ce inseamna sa stapanesti o masina, la sosea si cum arata lumea de sus, din avion.
Prima a trait un veac, cealalta mai putin de jumatate. Cand una se stingea din aceasta lumea, cealalta abia ajungea la varsta adolescentei.
Cella a venit din neam de avocati si scriitori, Elena, din os domnesc si cu pasiune pentru muzica, frumos si insolit, la fel de pline, amandoua.
Nu s-au cunoscut, nu s-au stiut fata in fata, dar spunem ca s-ar fi privit cu fascinatie, admirat si poate duelat in fata vreunui pian, daca soarta le-ar fi adus in aceleasi timpuri.

Am privit-o de multe ori pe Cella Delavrancea in concertele inregistrate de TVR sau in “Seratele muzicale” ale domnului Iosif Sava. I-am citit memoriile si am inteles ca intelepciunea, cumpatarea si dragostea multa au tinut-o langa iubitorii de muzica mai bine de un veac.

Despre Elena Bibescu, cunoastem barfele sfarsitului de secol 19, cand Carol I a ostracizat-o impreuna cu Vacareasca la Paris, de frica influentei pe care o aveau asupra lui Carmen Sylva si de teama prea multor sedinte de spiritism ale “infamei bande” de muieri prea sensibile.
Daca Elena a fost prietena de suflet a Reginei Elisabeta si Cella a avut fani in randul familiei regale. Regina Maria o adora si o numea “buna, curajoasa si incantatoarea mea prietena”.
Pasiunea pentru spirite si calatoria lor a curtat-o si pe Cella. Se spune ca atunci cand unul din indragostitii de tanara pianista a trecut pe la ea inopinat, intr-un moment de prea multa efuziune emotionala, sa-i daruiasca un buchet de flori, tanara capricioasa i-a raspuns prin camerista ei:
“Madame ne peut pas vous recevoir, elle est visitée par le souvenir de son père” („Doamna nu va poate primi, este vizitata de amintirea tatalui ei“).
Chiar daca nu s-au vazut fata in fata, Cella Delavrancea si Elena Bibescu au fost legate peste timp de acelasi personaj: George Enescu.

Elena i-a fost muza, sustinatoare (i-a inlesnit cincerte in fata familiei regale si i-a facut cunostinta cu toate personalitatile vremii, in salonul ei de la Paris) si l-a acompaniat de multe ori pe tanarul Enescu, care o numea cu duiosie: “vice-mama”.
Cella i-a fost partenera de scena, admiratoare si prietena.
La ani buni dupa moartea compozitorului, si-l amintea: „Memoria lui prodigioasă capta dintr-o singură lectură compoziţiile pentru vioară sau pian şi-l ajuta să vorbească limbile franceză, germană şi engleză cu accent perfect, fără să piardă, însă, inflexiunile dulci ale graiului moldovenesc. Darul imitaţiilor sonore – o caracteristică a muzicanţilor – îl avea şi el, dar îi adăuga gestul, schimonosirea trăsăturilor, încît juca adevărate scene comice, figurînd singur toate personajele lor… Redevenea un adolescent fără răspundere artistică, mîncăcios şi vesel. Discutam împreună despre feluri de bucate, făceam împreună comparaţii între arta culinară şi arta muzicală. Mi-aduc aminte de un şerbet de porumb, degustat de amîndoi la o prietenă comună, care a stîrnit imaginaţia lui Enescu. A transpus la pian într-o improvizaţie subtilă catifelarea şi aroma acelui alb şerbet“.
Sa nu te intalnesti niciodata, dar sa imparti acceasi mare si superba prietenie. Mai frumos si mai cool decat atat, e prea de rar.

Jean Moscopol

Antz — Tue, 08 May 2012 06:42:12 +0000

Daca vrei sa te imbraci ca Jean Moscopol:

Daca ieri a fost cu cantec, azi va fi…la fel.:)
Ascultand piesele doamnei Corina, ne-am amintit de Jean Moscopol. De slagarele domniei sale de neuitat, de ritmurile pe care dansau obraz langa obraz indragostitii din Bucurestiul interbelic. Vocea lui Moscopol aduce, ca madeleina lui Proust, parfumul unor vremuri dupa care oftam cu patima cu totii, cand doar o privire de femeie innebunea barbati puternici, cand o glezna aratata dezgolita era motiv de barfa si fluieraturi, iar lumea parea mai oranduita, mai buna, mai cuminte.
Domnul Moscopol a cantat de neuitat. Si chiar si in anii cei mai crunti ai comunismului, lumea nu l-a uitat. Cantecele lui disidente (inregistrate si trimise din America, unde emigrase) erau fredonate printre dinti, pe ritm de dans…

„George Enescu a spus că nu exista muzica usoara si muzică grea, ci numai muzica buna ai proasta. Jean Moscopol facea muzică bună. Cred ca el, Moscopol, a fost un Maurice Chevalier al muzicii romanesti. Era un senior al cantecului, de o eleganta perfecta, sufleteasca si vestimentara!”, Gica Petrescu
O viata plina de poveste. Din vremuri de Romanie care adora dulceturile seratelor, ale ceaiurilor dansante si conversatiilor de salon. Mai cool de atat nu se poate.

Corina Chiriac (II)

Antz — Mon, 07 May 2012 04:42:55 +0000

Daca vrei sa te imbraci ca doamna Corina:

Despre divatitudinea, curajul si stralucirea doamnei Corina Chiriac, am mai scris.
In vremuri in care artistele de la TV erau urmarite cu creionul de desen in mana (ca sa nu fie pierdut niciun detaliu al rochiilor care inspirau elegantele seratelor mamelor noastre), doamna Chiriac avea curaj si schimba reguli.
Intr-un interviu povestea despre marea…”blasfemie”, “revolutie”:):
“Eu am fost prima interpretă care a apărut la o emisiune de seară într-o rochie mai scurtă decât pământul. Era ceea ce se numeşte o rochie midi, până la jumătatea piciorului!”
Daca aveti cateva minute libere si chef de muzica de odinioara, cu versuri pline de umor si povesti, intrati aici. Si va promitem ca o sa ramaneti pret de cel putin o piesa…(sus, in stanga e playlistul).
Zambetul superb al doamnei Corina Chiriac, un fashion icon plin de curaj.
Mai cool de atat nu se poate.