Era cel puţin prezentabil, monsieur Beligan. Cu privirea blândă, uşor misterioasă şi intelectuală, cu ochelarii de baga, atât de branşaţi, atunci şi acum, cu helanca albă, jacheta din piele-velur maro şi pantalonii Corduroy în aceeaşi nuanţă. Un chic masculin şi relaxat.

Este cel puţin la fel de vital ca acum 41 de ani. Acelaşi zâmbet afabil, cu o umbră de ironie relaxată (a înţeleptului), cu ochelari mai subţiri şi părul recolorat de vreme.
93 de ani. Şi încă domnul Radu Beligan e verde şi cu planuri de nou an.
Aflăm cu plăcere, fără surprindere, pentru că vitalitatea şi stamina domnului Beligan sunt clare, dovedite şi acceptate de atâta timp, că în 2012 domnia sa va regiza o piesă de teatru, “Spiritul de familie”, la Metropolis (premieră în februarie).
Dacă sunteţi curioşi să-i citiţi biografia (noi am fost!) şi să preluaţi toată informaţia privind activitatea lui profesională şi să o transpuneţi într-un document Word, veţi fi surprinşi să vedeţi că se întinde pe 6 pagini pline doar cu lista rolurilor jucate în teatru şi în filme şi a spectacolelor regizate.
Spectaculos! O viaţă de om nerisipită, trăită frumos şi din plin. Mai cool decât domnul Beligan chiar nu se poate!

Radu Beligan – la care ţine Popeasca, la care ţine Dăscăleasca, la care ţine Episcupeasca, la care ţine Sachelărescu, la care ţine Economescu, la care ţine Proptopopeasca, la care ţine mult prea graţioasa Ioneasca, la care ţine Georgescu, la care ţinem toţi! – în Lanţul Slăbiciunilor, de I.L. Caragiale.

Îmi amintesc că aveam vreo 8 ani şi eram la un spectacol, în oraşul de provincie. Mă uitam la scenă, pe fundal erau proiectate imagini cu tot felul de tablouri şi sculpturi (câţiva ani mai târziu am înţeles că era Michelangelo) şi pe scenă erau o orchestră de camera şi doamna Leopoldina Bălănuţă. Mama îmi spusese că trebuie să merg la spectacol, pentru că era poezie recitată frumos.
Eu mă aşteptam la versuri simple, pe care să le reţin uşor, ca în Topârceanu sau Minulescu.
Dar erau poezii spuse aproape şoptit, cu întrebări care mă tulburau şi nu înţelegeam de ce. De vină era doamna care recita. Mi-o amintesc subţire, micuţă, cu o tunsoare franţuzită, perfectă, cu ochelari mari şi mi se părea că seamănă cu Nana Mouskouri .

La finalul primei poezii, am crezut că mă priveşte. Direct în ochi. Pe mine! M-am fâstâcit şi tam-nesam, m-am apucat să aplaud. Restul sălii mă privea sever. Stacojie, nu înţelegeam de ce nu aplaudă nimeni şi nu ştiam ce să fac.
Doamna de pe scenă a spus tare, la microfon « lăsaţi copilul. I-a plăcut şi e sincer. Câtă bucurie”. Toata lumea a râs şi a aplaudat.
Eram fericită!
Pentru prima dată în viaţă, doamna Leopoldina Bălănuţă m-a făcut să mă simt importantă.
Şi de atunci, mă tot chinui să devin.
Din acel moment am ştiut de cine îmi place. Doamna Leopoldina Bălănuţă a devenit idolul meu. Mi se părea mereu frumoasă, delicată, sofisticată.

Am aflat că s-a căsătorit discret, cu Mitică Popescu. Au fost cununaţi acasă, în Vrancea, de un revelion, de tatăl doamnei Bălănuţă.
“Ne-a fost jenă de vârsta noastră. Pentru dragoste nu contează vârsta, dovadă că am stat împreună 25 de ani, dar lumea te mai judecă.” Aveau 42 şi 40 de ani.
Când am documentat materialul, am găsit un interviu, printre puţinele, cu Mitică Popescu povestind despre iubirea vieţii lui.
Nu vă spun nimic. Citiţi-l.

“Te iubesc atât de mult, încât aş vrea să mori înaintea mea” i-a spus Poldi domnului Mitică.
Iubire adevarată şi discreţie de mult pierdută.
Mai cool de atât, nu se poate.