Carol I si-a asumat responsabil si pana la capat misiunea de a reorganiza tara. O tara inapoiata, cu institutii corupte sau fragile. Dragostea neconditionata si increderea cu care l-au intampinat romanii au fost extraordinare si i-au dat increderea si entuziasmul de a lupta pentru o tara pe care a acceptat-o sa devina a lui. El a cerut inca de la inceput tuturor romanilor “sa munceasca cu rabdare la opera comuna”. Si a reusit. Sa obtina pentru Romania un statut international mult mai bun.

Sa alterneze iscusit puterea intre conservatori si liberali, pastrand astfel un echilibru politic pe toata durata domniei sale. Sa realizeze planul architectural si urbanistic al Bucurestiului (toate bulevardele, cladirile frumoase cu care ne mandrim acum sunt construite in perioada lui Carol: Bulevardul Elisabeta, Calea Victoriei, Bulevardul Carol; palatele de pe Calea Victoriei, Muzeul de Istorie, CEC, Minsterul Agriculuturii, Universitatea, Palatul de Justitie, Fostul Palat al Parlamentului din curtea Mitropoliei, Banca Nationala, casele frumoase facute de bogatasii dupa modelul celor de la Paris si Viena din Bd. Dacia, zona Ioanid, Bd. Lascar Catargiu,Bd. Ana Ipatescu, Calea Victoriei, toate acestea aducandu-i Bucurestiului titulatura “micul Paris”). Sa adopte Constitutia Romaniei, una dintre cele mai democratice si mai apreciate. Sa modernizeze structurile economice. Sa dezvolte invatamantul, cultura si sa incurajeze si sa sustina generatii noi de intelectuali. Sa afirme autonomia statului roman. Sa dezvolte o armata buna, capabila sa ne apere interesele.

Deviza regelui Carol I: “Totul pentru tara, nimic pentru mine”.
Mai cool, nu! Nu se poate!

Trixy a fost şi scenograf, artist plastic şi regizor pentru unele dintre montajele sale.
Talentul lui profesoral este de netăgăduit, fiind cel care i-a format pe marii dansatori Miriam Răducanu şi Gelu Barbu.
Checais era un foarte bun cunoscător al tehnicilor baletului clasic. Cu toate acestea, a trăit şi a creat în spiritul vremurilor în care a trăit, compunând un limbaj coregrafic personal, bazat pe improvizaţie şi pe libertatea dansatorului, care îl apropie foarte mult de ceea ce se numeşte azi “dans contemporan”. Că a fost sau nu “precursor” fosta sa eleva, Miriam Răducanu, spune că nu are nici o importanţă. “Dacă l-am putea vedea dansând acum, nu i-am putea pune nici o ştampilă, nu l-am putea încadra într-un gen”.
Cora Benador îl evocă cu mult drag pe Trixy Chevais: “ În 1943 am început sa iau lecţii de balet cu Mila Lindenberg, apoi cu Anton Romanovski. În paralel, am luat şi lecţii de dans expresionit, cu minunatul dansator Trixy Checais, care în recitalurile sale îşi făcea singur coregrafia, scenografia şi costumele.

Irinel Liciu (despre care marele maestru de balet rus, Kurilov, spunea că e “un unicat care nu suferă comparaţie”) a fost partenera lui Trixy Checais. În coregrafiile lui Trixy, Irinel şi-a valorificat talentul abordând teme diferite, modalităţi şi tehnici noi”.
Trixy a compus duo-ul coregrafic de neuitat pentru cei care au avut şansa să-i vadă: “Noaptea Walpurgiei” din Faust-ul lui Gounod. “Publicul aştepta cu sufletul la gura acest moment dansat. devenit memorabil. Cuplul Irinel-Trixy se caracteriza printr-o impresionantă asemănare a trupurilor lor, a expresiei dramatice a feţelor lor, a unei senzualităţi de o rară fineţe”, povesteşte Miriam Răducanu, cea care i-a fost şi elevă şi parteneră. Tot ea spune despre Checais că a fost “ un artist complex, cu o largă deschidere în variate genuri ale dansului, un om de o deosebită cultură”.
Reginald Amatto, balerin in Canada, şi-a schimbat destinul de pianist pentru cel de dansator în momentul în care, aflându-se la şcoala de muzică pentru un examen, Trixy Checais l-a văzut şi, apreciindu-i fizicul frumos, o convinge pe mama lui să-l înscrie la şcoala de coregrafie.
Rodica Murgu, altă elevă a lui Chevais, povesteşte:
“Trixy îmi punea un ac în picior şi dacă nu îl ridicam suficient de sus, mă înţepam în el. De asemenea, îmi înfăşa gâtul cu un prosop, de care trăgea spre spate, ca să mă curbez cât mai mult. Un alt prosop mi-l punea între picioare şi, la piruete, acesta nu avea voie să cadă. (…) Baletul nu se face cu drăgălăşenie, ci cu duritate. După ce m-am angajat, având glezna foarte fragedă, făceam câte 100 de releveuri (exerciţii pentru gleznă – n.r.) şi sute de poante sau manejuri. Mă simţeam urmărită şi asta îmi dădea un plus de voinţă şi atenţie.”

În anii “50, cariera lui este întreruptă, ca a multora dintre intelectualii din acea perioadă comunistă. Dansul modern a fost interzis, singura forma coregrafică fiind baletul clasic de tradiţie rus şi dansul cu elemente folclorice. Modernismul lui Trixy era de sorginte capitalist-imperialistă “nesănătoasă”. Din acest motiv, plus faptul că era homosexual, Trixy este arestat şi condamnat la muncă silnică la Canalul Dunăre-Marea Neagră.
După ispăşirea pedepsei, în anii 60 ajunge în Galaţi şi e coregraful Teatrului Muzical “Nae Leonard” până la sfârşitul vieţii, în 1990.
În 1966 montează la Opera Maghiară din Cluj “Pasărea de foc” de Stravinsky, iar în următorul an, “Dansurile Poloveţiene” de Borodin.
Colaborează cu Teatrul Evreiesc de Stat din Bucureşti, Teatrul Mic din Bucureşti, Teatrul de Stat din Constanţa şi Teatrul “Ion Luca Caragiale” din Bucureşti.
Liana Tugearu, critic de dans, îşi aminteşte de performanţa lui din Lakmé: “A apărut doar într-un slip vopsit cu bronz şi puţin verde, ca o statuie coclită, s-a auzit o respiraţie profundă în toată sala, căci în ciuda detenţiei, îşi păstrase întreaga lui capacitate plastică”.
Tot dumneai îşi aminteşte că petrecea enorm de mult timp la repetiţii: “era inepuizabil”, rămânând în sală de dimineaţă până seara, până cu două zile înainte de premieră. “Când ieşea, încrucişa braţele peste piept şi spunea “Gata!”. I se închisese izvorul”.

Răzvan Mazilu a declarat că povestea extraordinară a lui Trixy Checais l-a ajutat să meargă mai departe pe drumul ales, într-un moment de îndoială:
“Aveam 15 ani. Eram elev la liceul de coregrafie şi viitorul mi se părea trist, foarte trist. Într-o zi cineva mi-a povestit despre Trixy Checais şi personalitatea sa fabuloasă. Dintr-o dată, am prins aripi. Parcă îl ştiam dintotdeauna pe aces om, desi nu l-am cunoscut niciodată”.
În 2007, Mazilu, împreună cu Gina Şerbănescu au iniţiat în 2007 la Centrul Naţional al Dansului prima prezentare a carierei lui Trixy Checais în cadrul proiectului “Sertar”.
Regizorul Tudor Giurgiu a câştigat Menţiunea Specială a Juriului secţiunii “La Fabbrica dei Progetti – New Cinema Network”, din cadrul Festivalului Internaţional de Film de la Roma, ediţia a treia în 2008, pentru un proiect de lungmetraj “Trixy”. Un biopic despre viaţa şi creaţia lui Dumitru (Trixy) Checais. Trebuia să fie lansat în 2011. Suntem curioase ce s-a întâmplat.
Talent, forţă, disciplină, viziune. Toate, din păcate, influenţând doar tânăra generaţie interbelică, pentru că istoria în România a luat-o razna pentru 50 de ani.

Încheiem tot cu Nina Cassian care descrie atât de frumos dansul lui Trixy Checais – “Se înfăşurase într-o plasă aurie, plutirile, căderile erau ireal de dulci şi de fără sunet, braţul înălţat părea să nu se mai termine, mâna, foarte lungă şi slabă, se prelungea şi pâlpâia în aer un timp infint” – şi spunem:
Mai cool de atât nu se poate!

a.l.ş., cu un aer incredibil de tânăr, pe străzile frumoase, pline de şarm şi bonomie ale Lisabonei. Stă sprijinit de un zid de clădire tapetat cu afişe. Relaxat, melancolic, împăcat cu sine. Aşa ni-l imaginăm noi. Dar fericit. Fericit pentru acel moment, acea secundă. Pe care doar un om care are conştiinţa unui sfârşit îl poate savura pe-ndelete. Cu bucurie şi intensitate.

Ne aducem aminte vocea lui, uşor graseiată, uşor nazală, de vioiciunea şi vitriolul inofensiv, amuzant, teribil de amuzant, din tonalitate şi conţinutul vorbelor sale.

Exprimat, cald, romantic, pasionat, epicurian. Sufletul unui om pe care nu l-am întâlnit niciodată, dar cu care am simţit că am rezonat undeva, în eter. Şi încă se mai întâmplă…

Cum să vorbeşti, ce să spui despre un personaj atât de bogat, fără să ai sentimentul unei nereuşite descrieri?

a.l.ş. despre a.l.ş., într-un interviu din Revista Cultura 2010 (“Alex Leo Serban in 140 de semne”).

“Personaj amoral şi egocentric cu reputaţie sulfuroasă (parţial adevărată) care a cochetat cu critica de film din facultate, apoi a renunţat”.

Rafinamentele lui intelectuale, dar şi ale vietii de zi cu zi sunt delicioase şi ne (re)aduc aminte că viaţa frumoasă e compusă din plăcerile, bucuriile şi valorile pe care ţi le urmezi zi de zi. Cu pasiune şi încăpăţânare.

Dacă ar fi să ne întâlnim cu a.l.ş. să vorbim despre filme, cărţi, viaţa, Marylin Monroe sau Woddy Allen am face-o în casa unchiului din “Mon Oncle” al lui Tati, la un ceai de iasomie.

Sau în casa ultramoderna a surorii lui, la un gin (Beefeater, nu Gordon, pentru că ştim că nu-i place).

Între cele două case, şi noi, şi alş, am lua bicicletele.
Până atunci, ne-am descărcat romanul lui a.l.ş., “o fantezie ludică plină de umor, o farsă, un fel de glumă literară în care el îşi imaginează o întâlnire între Borges şi Fernando Pessoa, în creierele lor. Este un micro-roman cu totul şi cu totul insolit” (Antoaneta Ralian). Să-l citim. Vi-l recomandăm şi vouă.