Din acel moment devine cea mai iubită actriţă de teatru din Franţa.

I se spunea la Paris de către cei cu care lucra “porte-bonheur”, pentru că orice piesă, orice spectacol cu ea cap de afiş, avea un succes teribil la public.
Era regina recunoscută a teatrului bulevardier, fiind supranumită “Notre-Dame du Théâtre”. Avea energie, dragălăşenie, sex-appeal şi accent românesc. Toate, au făcut-o să cucerească iremediabil publicul francez.

Talentul i-a fost descoperit încă de la 11 de ani de către unchiul ei, actorul Ion Niculescu, acesta profeţind succesul ei de mai târziu. Urmează Conservatorul de Artă Dramatică din Bucureşti. I-au fost profesori Nottara şi Aristitzza Romanescu. La 16 ani joacă prima dată pe scena Naţionalului, înlocuind o actriţă care se îmbolnăvise subit. Cariera ei spectaculoasă începe din acel moment. “Când apărea Elvira Popescu pe scenă, un fluid magnetic străbătea sala. Orice piesă, oricât de slabă, căpăta viaţă şi orice spectacol începea să strălucească. Spectatorii nu o lăsau să plece de pe scenă, iar aplauzele şi bisurile nu mai conteneau “, scria Jerzy Toeplitz.
Avea numai 25 de ani, în 1919, când a fost numită directoare artistică a Teatrului Excelsior. Înfiinţează Teatrul Mic în 1921, pe care îl conduce în paralel cu Excelsior. În tot acest timp nu renunţă la actorie. Şi în Franţa va conduce mai trâziu Theatre de Paris şi Theatre de Marigny.

A jucat în nenumărate filme, primul fiind “Războiul de independenţă” al lui Aristide Demetriade, din 1912.

La Paris i-a avut parteneri pe Claudia Cardinale şi Alain Delon. Totuşi, adevăratul succes l-a avut în teatru.

A câştigat Premiul Moliѐre pentru cea mai bună actriţă, acordat de Asociaţia Actorilor Francezi şi de două ori Legiunea de Onoare, una dintre cele mai mari distincţii ale statului francez.
“Un pahar de şampanie cu lacrimi la final”, aşa o descria dramaturgul Tristan Bernard pe Elvire Popesco.

Viaţa ei amoroasă era motiv de bârfă în Bucureştiul anilor douăzeci şi Parisul interbelic.
Se spune că însuşi regele Ferdinand a oftat după Elvira Popescu, fără speranţă însă.
A fost măritată de trei ori: cu actorul de comedie Aurel Athanasescu cu care a avut şi o fiică, Tatiana, apoi cu politicianul Ion Manolescu-Strunga, Ministrul Industriei şi Comerţului, şi cu contele Maximilien Sebastien Foy.
Louis Verneuil, cel care a adus-o în Franţa, se spune că a fost mulţi ani amantul ei. Acesta s-a sinucis se pare, din cauza ei.

A fost fascinantă pentru toată lumea care a avut şansa să o cunoască. Pe scenă sau în afara ei. În anii 30 avea o proprietate superbă la Mézy, în Yvelines unde aduna întreaga avangardă literară şi artistică, alături de cei din “la bonne société” a Franţei.

În anii 80, deşi avea deja o vârstă înaintată (s-a născut in 1894), ţinea un salon pe Avenue Foch. Toţi membrii celebri ai Academiei Franceze veneau la ea în salon: André Roussin, amantul ei, Louis Verneuil; finanţistul Guy de Rothschild, Sascha Guitry, Jacques Chirac, Pierre Cardin, Pierre Mondy, Valery Giscard d’Estaing, actori consacraţi, tinere speranţe, toţi veneau cu braţele pline de cutii de ciocolată. Toată clasa politică, de la dreapta, la stânga.

O adevărată forţă a naturii, inimitabila Elvire Popesco, pe numele ei adevărat Elvira Popescu, a fost cea care s-a impus rapid şi în România şi în Franţa. Prin exotism,, dezinvoltură, mister, vigoare şi talent. Foarte mult talent. A reuşit să transforme accentul românesc în “trademark” personal. Calcul de marketing sau fidelitate pentru originile ei româneşti? Nu contează. Succesul ei e colosal şi credem că mai cool de atât nu se poate! Chapeau bas, Madame Popescu!

Toată lumea o iubeşte pe Cezara. Toţi o admiră, o invidiază, o privesc fascinaţi când apare pe scenă.

E una din cele mai frumoase actriţe din România şi legendele urbane despre poveştile ei de dragoste sunt pe buzele tuturor iubitorilor de bârfe, în vremuri când revistele-tabloid n-au nicio şansă să apară la tarabe.

Unii spun că Florin Piersic e înnebunit după ea, alţii bagă mâna în foc pentru nebuniile pe care Costel Constantin le face pentru partenera lui de scena.

Dar Cezara păstrează misterul. Zâmbeşte întotdeauna uşor şi nu bagă de seamă nicio bârfă.

Aşa a invatat-o bunica ei, o poloneză-avocat (Tarcinscki / Potorscki), care a crescut-o la Sibiu şi i-a zis să nu păstreze niciodata în inimă ranchiuna.

În anii 60, Cezara Dafinescu era în lotul naţional de atletism. Era colegă de lot cu Mihaela Peneş şi Ilie Năstase, dar un accident la antrenamente i-a schimbat destinul.

Fata de general de armată, cu alură de star hollywoodian, alege să devină…actriţă. Intră din al doilea foc la IATC şi în anul 3 de facultate îşi întâlneşte soţul. Pe George Motoi.

“Sigur că eu l-am iubit pe George într-un fel anume. Eram mai tânără decât el, el era deja consacrat şi, pentru mine, Leoaică fiind, cred că a fost şi vanitate. Am considerat că, la acel moment, el era cel mai
bun. Căsnicia cu el a fost extraordinară, dar a fost acea căsnicie între dintre doi oameni cu temperamente diferite, pentru că George este foarte sobru, foarte rece, cel puţin cu mine. Acum nu ştiu cum mai e. Mi-a convenit foarte tare acea perioadă pentru că nu ştiamcum e altfel, credeam că aşa trebuie să fie în viaţă, să fie o căsnicie cu un om cu care ai afinităţi”.
După o căsătorie de 23 de ani cu George Motoi, Cezara cunoaşte “marea dragoste” . În 1997 divorţează şi se căsătoreşte cu Gelu Fornea.

“Eu consider că am făcut un gest de curaj să spun: «George, îl iubesc pe X, vreau să divorţăm!». Mă întreb, oare i-ar fi convenit să-l mint? Nu cred că puteam eu.”

Pentru marea dragoste, Cezara renunţă la teatru.
“Perioada aia a fost momentul meu în care am renunţat la teatru şi, pentru un om care a iubit atât de mult şi îşi iubeşte atât de mult meseria, asta a fost definitoriu pentru dragostea asta. Pe mine nu m-a mai interesat teatrul şi a fost perioada mea, de vreo şase ani, în care am vrut să fiu soţie, amantă, gospodină, tot ce vrei”.

Şi în faţa celor mai mari tragedii ale vieţii, Cezara Dafinescu şi-a păstrat eleganţa şi lipsa de ranchiună.
“În definitiv, nu contează “anii din viaţa ta, ci viaţa din anii tăi”. Este greu să pierzi, dar mult mai rău e să nu fi încercat niciodată să reuşeşti. Când viaţa îţi dă motive să plângi, demonstrează că ai o mie şi unul de motive să râzi.”

“Dacă viaţa este o călătorie scurta trebuie să încercăm să o facem la clasa întâi.”, Cezara Dafinescu.

Mai cool decât atât, nu se poate.