Iubirile şi muzele maestrului
Legenda spune că Maestrul link aici http://www.brancusi.com/ a plecat pe jos, în căutarea liniştii şi că n-a găsit-o pentru că nu era pentru el. Dar drumul a fost incredibil, epopeic şi plin de har.
Că a fost un artist impecabil, revoluţionar, genial, o ştie toată lumea. Dar câţi se uită la fotografia de mai jos şi se gândesc că Brancuşi a fost un bărbat răvăşitor?

Om fi noi muieri nebunatice şi mereu în căutare de frivol, dar adevărul loveşte de dincolo de fotografii.

Privirea lui Brâncuşi răscoleşte. Ne-am uitat la el un ceas întreg şi nu ne-am putut desprinde. Cu aşa o căutătură, asemenea atitudine şi chip, n-avea cum să nu iubească mult Maestrul. Şi să nu povestească despre el, toate iubitele lui.

Spălătoreasa Ioana
Despre primele iubiri ale lui Brancusi, de la Hobiţa sau din perioada studenţiei, nu ştie nimeni mare lucru. Trebuie să fi fost fete oacheşe, deştepte şi futeşe.
Singura despre care au povestit unii şi altii a fost Ioana. O spălătoareasă din Craiova, pe care Brâncuşi a cerut-o în căsătorie când avea numai 18 ani. Cine ştie ce s-ar fi întâmplat cu Neica Costache dacă Ioana ar fi spus da?
Margit Pogany
Prima iubire celebră din viaţa lui Brâncuşi a fost Margit Pogany.
În 1913 Brâncuşi expune în Statele Unite lucrarea Domnişoara Pogany. Sculptura are un succes fabulos. Ochii enormi, celeşti şi capul ovoid au stârnit controverse, chiar şi ironii, însă sensibilitatea lucrării a învins.
Iar povestea sculptată a domnişoarei cu mâinile împreunate şi chipul fin ascunde o dragoste care a durat 26 de ani.
Brâncuşi a cunoscut-o pe pictoriţa unguroaică în 1909, când tânăra i-a devenit model. Maestrul o alinta pe fiica doctorului parizian Pogany, „ibovnica nemuritoare”.

Margit Pogany

„Am pozat pentru el de mai multe ori. De fiecare dată, începea şi termina un nou bust. Fiecare era frumos, minunat de real. Eu îl rugam să-l păstreze ca variantă finală, dar el izbucnea mereu în râs şi arunca bustul înapoi, în lada cu lut din colţul atelierului – spre marea mea dezamăgire“.
Nu există certitudini. Dar sunt destui cei care povestesc că tânăra Margit s-a iubit nebuneşte cu Brâncuşi, că după război, unguroaica a emigrat în Australia unde timp de 30 de ani a ţinut o corespondenţă superbă cu maestrul. Iar ceea ce fusese o pasiune de tinereţe a devenit o prietenie epistolară sinceră.
Pe 19 ianuarie 1919 Margit Pogany îi scrie lui Brâncuşi din Lausanne: “Tot timpul mă gândesc la tine şi la tandreţea cu care ai avut grijă de mine. Mi-ar fi plăcut să-ţi dau la fel de multă bucurie câtă mi-ai dăruit tu mie”.
În 1914, când Brâncuşi a călătorit până în România, s-a oprit mai întâi în Bucureşti, să-şi viziteze iubita. Din păcate, Pogany nu mai era în oraş şi într-una din scrisori îi împărtaşeşte dezamăgirea: “Este atât de dureros că nu am reuşit să ne revedem!”.

Eileen Lane

Maestrul şi Eileen Lane

În anii ’20, în atelierul lui Brâncuşi intră o irlandezo- americană superbă, nefericită în dragoste (tocmai rupsese logodna cu iubitul ei) şi mai tânără cu 20 de ani decât artistul.
Cei doi încep o idilă, dar tânăra americană se teme de gura lumii pentru că simţea că e o relaţie nepotrivită cu mult mai coptul ei maestru.
Brâncuşi, un om liber şi fără prejudecăţi îşi invită muza şi iubita în ţara lui: „De ce nu vii cu mine în România? Asta îţi va schimba ideile. Nu trebuie să-ţi faci probleme de ce vor zice oamenii, te voi prezenta drept fiica mea”.
Vacanţa celor 2 în România a durat între 11 septembrie şi 7 octombrie 1922, timp în care au vizitat Sinaia, Peştişani şi la întoarcerea spre Paris au mai rămas câteva zile la Roma şi Marsilia.

Cunoscuţii cuplului au speculat că după această călătorie Eileen Lane a început să viseze la rochia de mireasă, dar maestrul i-a lăsat clar de înţeles că nu are chemare de soţ.
Dezamăgită, Eilleen s-a întors la ea acasă, s-a căsătorit şi cu siguranţă s-a mai revăzut cu iubirea din tinereţe. Într-una din scrisorile ei către Brâncuşi mărturisea (1923): “Aş vrea să-ţi mulţumesc pentru întâlnirea de ieri, Brâncuşi. M-am bucurat enorm să te revad. Dar am şi suferit. Mi-a fost teamă să-ţi arăt sentimente pe care nu mai am dreptul să ţi le dezvălui.”
Povestea dintre Brâncuşi şi Eileen Lane a trecut. Dar a rămas posterităţii o sculptură inspirată de personalitatea, fragilitatea şi teama de gura lumii a tinerei lui iubite: “Eileen Lane”.

Prinţesa frigidă

A urmat prinţesa Maria Bonaparte. Moştenitoarea unei mari averi, Maria i-a trecut pragul atelierului lui Brâncuşi tot pentru a poza. Ea a fost modelul pentru controversata Prinţesa X, care a provocat un scandal imens în 1919, când artistul a expus-o la Grand Palais. Toata lumea s-a îngrămădit să comenteze că lucrarea seamănă prea bine cu un falus erect. Dar Brâncuşi a explicat: „Statuia mea, înţelegeţi domnule, este femeia, sinteza însăşi a femeii. Cinci ani am lucrat, şi am simplificat, am făcut materia să spună ceea ce nu se poate rosti. Şi ce este în fond femeia? Un zâmbet între dantele şi fard pe obraji? Nu asta este femeia! Pentru a degaja această entitate, pentru a aduce în domeniul sensibilului acest tip etern de forme efemere, timp de cinci ani am simplificat, am finisat lucrarea. Şi cred că, biruind în cele din urmă, am depăşit materia.”
Explicaţia artistului…fără cusur. Dar gurile rele nu s-au oprit din speculaţii. Mai ales că Marie era pasionată de psihanaliză, era mare prietenă a lui Freud şi una din obsesiile cercetărilor ei psihanalitice au fost erecţia şi frigiditatea.
Eh, bârfe, bârfe, bârfe.

Madame Ricou

Brâncuşi a întâlnit-o pe Léonie Ricou (1875-1928), între 1908-1910. Madame Leonie, o pariziană divorţată şi foarte cultivată era una din cele mai mondene persoane din Parisul Belle Epoque şi în salonul ei de arte din inima Montparnasse-ului (Boulevard Raspail 270) intrau toate personalităţile culturale ale vremii : Guillaume Apollinaire, Alexandre Mercereau, Paul Fort, Giuseppe Ungaretti, Pablo Picasso, Gino Severini, Umberto Boccioni, Julio González, Amedeo Modigliani. Constantin Brâncuşi nu avea cum să lipsească.
Scrisorile pe care Ricou le scria lui Brâncuşi, toate semnate între 1914 şi 1921 nu vorbesc decât despre o relaţie amicală pe care colecţionara o avea cu maestrul. Dar cei care-l ştiau bine pe Brâncuşi au spus deseori că nu se putea ca franţuzoaica să nu fi picat în mrejele românului.

MadameL.R. este lucrarea inspirată de colecţionara Leonie şi a făcut parte din colecţia lui Yves Saint Laurent.

Baronesa R.F


Baronesa Renée Irana Frachon a fost şi ea una din primele admiratoare uluite de talentul lui Brâncuşi şi un alt subiect de speculaţii despre relaţiile dintre artist si muzele sale. Madame Frachon era o mare colecţionară de artă şi în primul deceniu al secolului trecut a intrat în atelierul românului în căautare de opere valoroase, îndrăgostindu-se de cel care a transformat-o în muza sa.
Baronesa R.F. este lucrarea inspirată de povestea de dragoste dintre Brâncuşi şi madame Frachon şi este încadrată de specialiştii în operele lui Brâncuşi în seria „Muzelor adormite”.
Va urma…

Prima amantă a lui Carol al II-lea, care a îngrozit politichia românească de după primul razboi mondial a fost o elevă de liceu. Numele ei e Maria Martini, relaţia ei cu moştenitorul tronului a durat 3 ani şi se pare că din această poveste de dragoste s-a născut şi o fetiţă.
Şi în timpul mariajului cu Zizi Lambrino, se pare că prinţul Carol a avut ţiitoare, “fetiţe”pe care aghiotantul lui le ducea până în camera viitorului rege.

Carol II si Zizi Lambrino

În 1923, Carol al II-lea o cunoaşte pe Magda Lupescu,o roşcată cu ochii verzi, plină de şarm şi foarte…căsătorită. Divorţează rapid de soţul ei şi devine amanta, curtezana Regelui-Playboy.

După o călătorie la Londra, Carol al II lea rămâne la Paris unde e aşteptat de Lupeasca. De la Paris trimite o scrisoare în care anunţa că renunţă la tron, pentru femeia vieţii lui.

Decade din drepturile monarhice şi la câţiva ani îşi vrea tronul înapoi. I se acceptă revenirea cu condiţia să nu vină cu Elena Lupescu. Dar amanta nu rămâne departe de iubitul ei rege şi vine lângă el, scandalizând Bucureştii şi ţară.


În 1940, Carol al II-lea abdică iar in 1947 cei doi se căsătoresc.

Elena Constantinescu (cunoscută ca Helen O’Brien) – trup de balerină, minte de inginer, Clubul Evei, servicii ale plăcerii, KGB şi MI5

Elena Constantinescu e una din cele mai cunoscute spioance britanice din secolul trecut. A fost implicată în multe scandaluri sexuale şi intrigi care au dus la demisii de miniştri, secretari de stat şi chiar la cea a primului -ministru al Marii Britanii, Harold Macmillan.
Elena s-a născut în România şi era nepoata fostului ministru de finanţe Mircea Cancicov, fiica unui mare proprietar de imobile din Bucureşti şi a unei ducese rusoaice de origine germană.
Toată adolescenţa a fost fascinată de cluburile de noapte din Bucureşti şi de atunci visa să aibă o astfel de afacere numai a ei. A avut o tinereţe foarte zbuciumată şi plină de aventură. A învăţat călărie de la prizonieri cazaci, a luat cursuri de pilotaj în satul natal cu un avion condus de un locotenent neamţ, a fost urmarită de cavaleria rusă şi s-a căsătorit foarte devreme cu Kenneth Archer, un ofiţer aviator în Royal Air Force. La o lună după mariaj, Elena rămâne văduvă, după ce soţul ei este împuşcat mortal.  Tânăra văduvă Archer nu este pe placul autorităţilor comuniste, care o obligă să părăsească România în 48 de ore, pentru că avea legături prea strânse cu armata britanică.

Elena pleacă în ţara soţului ei şi aici trebuie să se lupte cu socrii, care o acuză ca ea ar fi fost la originea omorului lui Kenneth.
Elena, devenita Helen reuşeşte să-şi dovedească nevinovăţia şi ca să se întreţina îşi găseşte şi un job de hostess într-un club de noapte. Proprietarul era Jimmy O’Brien, care se îndrăgosteşte nebuneşte de miniona blondă din Balcani, mare amatoare de dans şi de ţigarete franţuzeşti.
Helen O’Brien şi soţul ei îşi deschid 5 ani mai târziu unul din cele mai controversate cluburi din Londra, Eve’s, unde scandalurile sexuale, intrigile de spionaj şi poveştile cu amoruri interzise se vor ţine lanţ.

Clubul Elenei Constantinescu – “department al Ministerului de Externe si Parlamentului britanic”

Localul devine unul preferat al oficialităţilor, miniştrilor, vedetelor şi al ofiţerilor de contrainformaţii britanici,  pentru că Helen a ştiut să-şi aleagă o trupa de balet din 35 de fete superbe, pe care, se spune, le pregătea pentru dans, amor, discuţii discrete şi “legături primejdioase” .
Se spune că Sir Lawrence Dunne, pe atunci judecătorul- şef al Londrei, văzând lista membrilor clubului, a exclamat: “ «Eva» pare să fie un departament al Ministerului de Externe şi al Parlamentului !.”
Acum câţiva ani, cotidianul londonez Daily Mail a făcut publică o listă cu membrii de la Clubul Evei: 9 maharadjahi, 2 sultani, 12 ambasadori, 30 de ataşaţi de ambasadă, 70 de britanici cu titluri nobiliare, mulţi parlamentari sau alţi înalţi demnitari.

Spioni celebri- clienţii Elenei Constantinescu
Primul înalt demnitar englez care a devenit membru al clubului a fost ministrul apărării, John Profumo (implicat mai târziu într-un scandal sexual celebru în epoca, “afacerea Profumo”, cu o protagonistă- fostă angajată a clubului lui Helen şi amantă şi a unui agent KGB).

John Profumo si amanta

Se spune ca Helen a jucat un rol important şi într-o acţiune MI5 de îndepărtare de la putere a dictatorul ugandez Idi Amin Dada. Ca să afle informaţii importante despre dictator, serviciul secret englez a apelat la o metodă veche de când lumea; i-au băgat pe gât o frumoasă blondă platinată, iar Clubul Eva a fost ales pentru întâlnirea “întâmplătoare” între cei doi.

Dictatorul Amin Dada

Printre clienţii de la Eve’s au fost şi tovarăşi ruşi. Unul dintre cei mai importanţi oaspeţi ai lui Helen era un anume Rajkov, care s-a dovedit a fi colonel KGB, fiind mai apoi arestat în Hong-Kong pentru spionaj. Un alt client de la Eva a fost celebrul spion ceh Frolic, a cărui fugă în SUA a zguduit spionajul blocului comunist; el a dat către MI 5 o listă cu 102 nume ale unor agenţi acoperiţi KGB din Marea Britanie.
Poveştile de la Eve’s sunt toate spectaculoase, iar doamna O’Bien, fostă Constantinescu a trăit până la 79 de ani ca să le povestească lumii. A revenit în Romania după 1989 cu o o asociaţie de caritate şi ultimii ani din viaţă şi i-a petrecut aproape de satul în care s-a născut.

Vera Atkins – “Cea mai importantă agentă secretă din cel de-al doilea Război Mondial”

William Stevenson, unul din biografii Verei Maria Rosenberg spunea despre ea că era o femeie care, deşi avea o înfăţişare plăcută, “nu a fost niciodată iubită”. Comportamentul său era mai degrabă “rece şi distant”.
Debutul Verei ca spion economic
Vera s-a născut la Bucureşti, într-o familie evreiască. Numele Atkins şi l-a luat ani mai târziu, după numele de fată al mamei sale, fiica unor industriaşi din Africa de Sud.
Biografii oficiali ai Verei spun că primele relaţii ale agentei cu serviciile de spionaj britanice au început înainte de râzboi, când, fiind funcţionară angajată a unei companii de petrol, le-a furnizat ofiţerilor MI5 informaţii importante.

În 1933, familia Rosenberg emigrează în Anglia, iar Vera studiază limbile moderne în Paris, la Sorbona. După începerea războiului, se reîntoarce în Anglia, iar în 1941 este angajata a secţiei franceze a SOE, devenind ofiţer de informaţii. Vera este o vedetă a serviciilor secrete, un profesionist extraordinar, fiind antrenorul a 470 de agenti secreţi (dintre care 39 erau femei) care urmau să fie trimişi în Franţa, în acea epocă sub ocupaţie nazistă.
După încheierea războiului, din proprie iniţiativă, Vera a plecat în Germania pentru a investiga motivele şi împrejurările dispariţiei a 118 agenţi, dintre care 13 femei, cei mai multi ucişi în lagărele de concentrare naziste. În 1987 Vera Atkins a primit titlul de Comandor al Legiunii de Onoare şi medalia “Crucea de război”.

Vera a fost una din cele mai importante spioance din al doilea război mondial şi se pare că figura sa a inspirat personajul Miss Moneypenny din seria de romane “James Bond” ale lui Ian Fleming.

Veturia Goga- marea iubire a lui Goga, “privighetoarea lui Hitler” şi “muza lui Antonescu”

Presa interbelică e plină de caricaturi, pamflete, ştiri de scandal cu Veturia. Şi nici nu avea cum să fie altfel. Pentru că în acele vremuri, povestea de dragoste tumultoasă dintre Octavian Goga (ministru în acea perioadă şi căsătorit cu Hortensia Cosma) şi “Julieta lui fanată” (măritată şi ea cu Lazăr Triteanu) a fost ştirea de lume numărul 1. Iar de atunci, întâmplările extraordinare şi scandalurile s-au ţinut lanţ de viaţa frumoasei şi talentatei Veturia Goga.
Veturia Goga – actriţă, poliglotă, soprană şi amantă de ministru
Veturia vine dintr-o veche familie românească , a  preotului Zevedei Mureşan şi a avut o educaţie aleasă, în particular sau la pensionul săsesc din Sibiu. La 14 ani era fluentă în germană, franceză, maghiară şi se pregătea deja pentru o carieră în domeniul artistic: muzică şi actorie.
La 14 noiembrie 1909 regele Carol I îi acordă Medalia „Bene Merenti”, pentru realizările în cultura muzicală românească, iar în 1912, susţine mai multe concerte, acompaniată de George Enescu sau Cella.

Povestea de dragoste dintre Veturia şi Octavian Goga a fost blamată de unii, admirată de alţii şi în epocă multă lume spunea că e una plină de curaj, împotriva curentului şi foarte puternică.
În timpul primului război mondial relaţia dintre ei a devenit mai apropiată şi, imediat după război, au hotărât să-şi unească destinele, în ciuda faptului că amândoi erau căsătoriţi. Nici familiile, nici clevetirile societăţii nu i-au interesat şi au rămas împreună chiar şi în moarte, fiind aşezaţi pe rând în “mausoleul iubirii” de la Ciucea, Goga în 1938, Veturia 41 de ani mai târziu.

Controversele cele mai mari au început să apară după moartea lui Octavian Goga şi speculaţiile conform cărora se spunea că Goga ar fi fost otrăvit cu bautura, la fostul hotel Continental, pe atunci New York.
Mircea Goga, profesor la Sorbona şi stranepotul din prima căsătorie a poetului, la aproape 30 de ani după moartea Veturiei a publicat „Veturia Goga, Privighetoarea lui Hitler“, o biografie a soţiei fostului prim-ministru al Romaniei. Cele 700 de pagini despre viaţa mătuşii prin alianţă a lui Mircea Goga au readus în prim-plan carisma, ipotezele despre trădări şi spionaj ale controversatei cântăreţe de operă, Veturia Goga.

„Am scris povestea vieţii ei mai ales dintr-un profund sentiment justiţiar“, marturisea autorul. „Acela că românii trebuie să înceteze a mai taxa memoria lui Octavian Goga pentru faptele săvârşite de văduva lui“.
Veturia – “turnătoarea lui Goga”?

Mircea Goga spune că povestea de dragoste dintre Veturia şi Octavian, plină de speculaţii, uneltiri şi ipoteze despre trădări de ţară, s-a înfiripat pe când cei doi aveau în jur de 40 de ani.
Strănepotul scriitorului o descrie pe Veturia ca pe o femeie cerebrală, care îşi mai pierduse din nurii tinereţii şi e convins că ipoteza unei iubiri fulgerătoare puse doar pe seama acelei “crize de patruzeci de ani” a lui Octavian Goga este prea la îndemână.
Mulţi specialişti în muzică şi publicişti pasionaţi de istorie au considerat că Veturia a fost mereu acuzată pe nedrept şi ca prin căsătoria cu Octavian Goga ea şi-a asumat un destin trist. După ce ar fi abandonat, ca soprană, o carieră artistică de excepţie, prin căsătoria cu Octavian Goga, aceasta ar fi acceptat şi exilul voluntar la Ciucea, pentru a administra domeniul şi castelul cumpărate de prima soţie a poetului ardelean.

Strănepotul Mircea Goga, însă, nu este de acord. El spune ca Veturia avea o personalitate “neguroasă” şi că tot comportamemtul ei şi renunţările au fost de fapt, instrumente ale trădării şi intrigilor:
„«Privighetoare a României» pe scena Bayreuth-ului wagnerian de la începutul secolului trecut, recrutată în 1914 ca agent secret al Berlinului, Veturia Goga a urcat cu vremea toate treptele ierarhiei de umbră a nazismului. Metamorfozată în «Privighetoarea lui Carol II», Eminenţa cenuşie, egeria şi Marea Doamnă a dictaturii antonesciene, l-a slujit pe Hitler, către care «şi-a ciripit» propriul soţ, pe Octavian Goga, dar şi pe Carol II, pe Mareşal, ca, de altfel, pe toţi cei din însuşi staff-ul celui de-al III-lea Reich şi i-a condus la pierzanie“, scrie Mircea Goga.
„Căsătoria Veturiei cu Octavian Goga n-a fost pentru ea altceva decât îndeplinirea unei misiuni încredinţate ei de către Serviciile Secrete germane, a căror agentă recrutată încă din 1914 a fost, la Bayreuth“, comentează strănepotul.
Tot subiectul e încă neclar. Iar controveresele rămân deschise. Dar povestea Veturiei este fără pic de îndoială excepţională.

Maria Tănase – mai bună decât Mata Hari

Despre Maria Tanase şi relaţiile ei cu servicile secrete se speculează de multă vreme. Nimeni nu se încumetă înca să dea un răspuns clar. Dar poveştile şi legendele despre Mata Hari a României rămân şi merită spuse.
Istoricul Mihai Pelin, în lucrarea sa “Un veac de spionaj, contraspionaj şi poliţie politică”,  povesteşte că la sfârşitul anilor ’30 artista era foarte apropiată de Maurice Negre, corespondentul de la Bucureşti al agentiei Havas şi rezident al serviciilor speciale franceze. Mai mult, în 1940, Maria face un turneu la Ankara şi Istanbul şi în acea vreme toată lumea ştia că cele doua oraşe erau locul de întâlnire favorit al agenţilor secreţi.

Se spune că tot în anii ’40, Maria Tănase a fost curtată de serviciului secret al armatei germane Abwehr, care a încercat să o recruteze printr-unul din iubiţii divei şi că aceasta a refuzat. Tot istorici susţin că până la urmă Maria Tanase a ajutat Serviciile Secrete Române pe toată perioada celui de-al doilea război mondial.
In 1941, diva a avut o relaţie foarte apropiată cu Alfred de Chastelain, ofiţer în serviciile secrete britanice. În februarie 1941, Alfred părăseşte România şi preia la Istanbul conducerea filialei SOE (structură a spionajului britanic) ce includea şi România.

În Turcia, De Chastelain avea să-i propună Mariei să nu se mai întoarcă în România, oferindu-i un post la radio Londra. Artista însă refuză oferta şi se întoarce în ţară, unde e arestată. Este acuzată că ar fi conlucrat cu reţeaua de spionaj britanic. Probele sunt insuficiente, iar artista este eliberată.
A fost sau nu Maria Tănase agent- secret? Şi-a folosit talentul şi pofta de bărbaţi şi în slujba unor servicii secrete? Dovezi certe nu există, iar legendele despre un destin şi un talent excepţionale ca ale Mariei Tănase nu vor aduce prea curând la lumină adevărul gol-goluţ.
Superbe si intrigante. Vieti mai cool si mai interesante, nu se poate!

Alice Cocea s-a născut la Sinaia în 1897 şi de foarte mică a spus familiei că ea vrea sa devină mai celebră decât Sarah Bernhardt.
Copila a avut acces la cei mai buni profesori de artă dramatică şi canto din acea perioadă şi la 8-9 ani pleacă împreună cu mama şi sora ei la Paris, unde locuiesc toată viaţa lor, tatăl rămânând în ţară, ca general în armata română.
Alice a debutat, foarte tânără, alături de Sacha Guitry, într-o piesă de bulevard, Scandale à Deauville (Deauville era una dintre staţiunile balneare la modă). Succesul i-a asigurat cariera, timp de aproape 40 de ani, la multe dintre cele mai cunoscute teatre pariziene.

În 1918, după studii la Conservatorul de Muzică, joacă în Phi-Phi şi face celebru refrenul „cest une gamine charmante“. În acelaşi an, joacă alături de Maurice Chevalier în Dédé şi astfel îşi câştigă notorietatea şi ca artistă de comedie de boulevard.
Începe o carieră de artistă şi de socialite care marchează toata istoria interbelică mondenă a Parisului, toate jurnalele vremii vorbind despre şarmul, eleganţa sau penthouse-ul art deco decorat cu blănuri uriaşe de urs polar, parchet alb lăcuit, oglinzi şi mătăsuri verde-padure.

Apartamentul domnisoarei Cocea

În 1926, Alice se căsătoreşte cu contele Stanislas de la Rochefoucauld, Duc de Bisaccia, membrul uneia din cele mai puternice familii aristocratice franceze şi Colette este martoră la nuntă.
Familia Rochefoucauld nu vede cu ochi buni mariajul şi Alice nu este acceptată niciodată de rudele contelui. După 5 ani de “menaj nu chiar exemplar”, contesa Alice de la Rochefoucauld divorţează.
În perioada divorţului, Alice are o aventură amoroasă cu Victor Point, conducătorul expediţiei Citroen în Asia, care a refăcut drumul mătăsii şi tot traseul lui Marco Polo.

Alice Cocea si Victor Point
Relaţia cu Victor e foarte agitată, Alice declarând „am fost ameţită de dragoste şi de violenţa pasiunii“. Relaţia dintre cei doi s-a încheiat când Victor s-a sinucis după o ceartă cu Alisa.
Scandalul a fost enorm, numele lui Alice Cocéa apărând în toate ziarele, camarazii lui Victor ameninţând că o vor împuşca chiar pe scenă în caz că va îndrăzni să-şi reia cariera.
Frumoasa actriţă visează cinema “vorbit”, dar ştie că are nevoie de ore de pregatire ca să poată vorbi în manieră cuceritoare pentru ecran.
Aşa că îşi continuă cariera de comediantă muzicală unde îşi poate expune garderoba incredibilă Maggy Rouff şi Cristobal Balenciaga (rochia creată de el pentru “Histoire de Rire” e expusă azi la muzeul Balenciaga din Guetaria).


După 1930, Alice Cocéa isi incepe cariera în cinematograf, interpretând roluri de cochetă – Mon gosse de père (Puştiul de taică-meu) în 1930, Atout cœur (Asul de amor) şi Marions-nous (Hai să ne căsătorim) în 1931, Nicole et sa vertu (Nicole şi virtutea ei) în 1932, Le greluchon délicat (Iubiţelul delicat).

În 1934, Alice renunţă definitiv la teatru, plecând să-şi încerce norocul la Berlin. Ca să-şi facă reclamă, îşi înscenează o sinucidere. Berlinezii nu-i iau în serios „sinuciderea“ şi madame Cocéa revine la Paris, unde, alături de impresarul Roger Capgras (1900-1963), fost director al unei firme de import-export, preia conducerea cunoscutului Théâtre des Ambassadeurs, într-o piesă ce va deveni clasică, Les enfants terribles a lui Jean Cocteau.
După al doilea război mondial, cariera lui Alice nu va mai fi la fel de flamboiantă, dar tot Parisul îşi amintea de rochiile incredibile, petrecerile, aventurile şi şlagărele pe care românca le-a făcut celebre în anii nebuni ai Parisului.

În 1982, revista Le Crapouillot a trecut-o pe Alisa pe lista celor mai celebre Femmes Fatales ale secolului 20, alături de Wallis Simpson, Christine Keller (scandalul “Profumo”), Mary Jo Kopechne (afacerea “Kennedy”) şi Clara Petacci (amanta lui Mussolini).
Mai cool şi mai picant decât Alisa, nu se poate, nos chers…

Muierile Meyer

Agnes Meyer, prima femeie-reporter angajată la New York Sun, era soţia redactorului- şef de la The Washington Post şi a intrat în anturajul lui Brâncuşi prin intermediul fotografului oficial al publicaţiei americane. Relaţia dintre ei s-a materializat artistic în lucrarea “La Reine Pas Dédaigneuse” şi sunt unele surse care speculează şi o legătură pasională între Brâncuşi şi muza lui de peste Ocean.

Agnes l-a protejat şi l-a promovat mereu pe prietenul ei artist, aducând la el în atelier unele din cele mai importante colecţionare ale vremii. Într-o scrisoare din 1926 îşi anunţa amicul: “ Va veni cu mine şi Miss Beckett, pe care cred că ţi-o aminteşti. Este o prietenă bună a lui Steichen şi a doamnei Picabia. Aduc cu mine şi o sticlă de şampanie. Te rog să nu lucrezi înainte de venirea noastră. Vreau să te ajut cu toate şi de-abia aştept să facem împreună grătarul.”

Agnes avea 3 fiice: Florence, Elizabeth şi Kate. Toate l-au adorat pe maestru, dar Florence, care a venit la Paris în 1929 ca să-şi continue cariera de balerină profesionistă, a trăit o poveste de dragoste incredibilă cu Brâncuşi, care a durat (prelungită de corespondenţă dintre cei doi) pâna în 1947.

„M-am gândit şi mă gândesc mult la tine, tot timpul… Te îmbraţişez mult, mult, mult, mult, mult… Am găsit cercelul tău printre pietrele mele şi mă bucur că e în siguranţă. M-am gândit şi mă gândesc mult la tine, tot timpul… Te îmbrăţişez din adâncul inimii şi te aştept cu cea mai mare dragoste“, îi scriaBrâncuşi lui Florence in 1938.

Cella Delavrancea
Brâncuşi a cunoscut-o pe marea pianistă, Cella Dellavrancea, fiica lui Barbu Delavrancea în 1922, tot în atelierul lui. Tânăra era la Paris la un concert şi a ajuns în curtea lui Neica Costache printr-un prieten miliardar grec, un mare colecţionar de artă. Cumpărase Prinţesa X şi a vrut să-i facă cunoştinta Cellei cu românul care gândise acea minune.

Iata cum îşi aminteşte pianista întâlnirea cu maestrul:
“Ne aştepta. El ne-a deschis uşa. Doi ochi mici, albaştri, mi-au sfredelit privirea din umbra orbitelor adînci. Şiretenie, bănuială, şi o sclipire de ostilitate jucau în ei. M-a întâmpinat cu un glas cântărit:
- Vra să zică, eşti fata lui Barbu Delavrancea… mda… şi cânţi la pian frumos… dar nu de ale noastre.
- Acelea nu sunt pentru pian, dar ştiu toate jocurile noastre ţărăneşti, şi, când le joc, nu mă întrece nimeni.”
Au urmat un flirt elegant şi apoi o poveste de dragoste scurtă dar pasională, pe care au bănuit-o unii dintre apropiaţii lui Brâncuşi şi ai tinerei pianiste.

Nancy Cunard
Nancy Cunard a fost una din cele mai rebele şi mai avangardiste personalităţi feminine din perioada interbelică. Britanica s-a născut într-o familie de milionari din Londra dar toata viaţa ei a negat valorile în care a crescut. A fost o activistă feministă, politică şi a luptat împotriva fascismului şi rasismului.

Prietenul, aghiotantul şi amantul ei perpetuu a fost un pianist de culoare şi toată lumea o admira pentru curajul de a se afişa cu el la toate petrecerile şi evenimentele mondene ale vremii.

Nancy a fost muza multor scritori şi artişti celebri în epocă, fiind foarte apropiată de Lewis Wyndham, Aldous Huxley,Tristan Tzara, Ezra Pound, Ernest Hemingway, Man Ray şi în 1923 a intrat şi în viaţa lui Brâncuşi.
“Era Ajunul Craciunului şi l-am aşezat în capul unei mese înguste de 12 persoane la etaj, la Rotonde”, povesteşte Nancy despre prima ei întâlnire cu artistul român.
Brâncuşi i-a dedicat două lucrări: „Jeune Fille Sophistiquée” şi „Negresa blondă”.
Nancy Cunnard a murit la vârsta de 69 de ani, cântărind doar 26 de kilograme, în Cochin Hôpital, Paris. Şi cei apropiaţi spun că nu a uitat niciodată povestea pasională pe care a trăit-o cu Brâncuşi.

Vera Moore

În 1930, curatorul Jim Ede îl invita pe Brâncuşi la un concert al unei pianiste celebre în epoca, Vera Moore, o neo-zeelandeză evreică, născută într-o familie cu 7 fraţi, toţi muzicieni. Cei doi se întâlnesc după concert şi încep o poveste de dragoste care a durat 4 ani. În cele 40 de scrisori pe care cercetătorii le-au descoperit în arhiva artistului, e descrisă o poveste plină de pasiune din partea lui Brâncuşi. În 1934, din relaţia celor doi se naşte John, unicul copil al sculptorului. Brâncuşi nu-şi recunoaşte nicioadată fiul . John Constantin Brâncuşi Moore, care a devenit fotograf profesionist la Crazy Horse în Paris, povesteşte că şi-a văzut tatăl o singură dată, la el la atelier şi că- şi aminteşte că nu şi-au vorbit absolut deloc.

Peggyţa
În 1922 Peggy Guggenheim, moştenitoarea unei averi fabuloase după ce tatăl ei, un negustor evreu bogat a dispărut odată cu scufundarea Titanicului, vine să cucerească Parisul. Are 20 de ani şi e în căutare “de aventuri sexuale şi artistice”. Cu un cap de om de afaceri şi o rentă anuală foarte consistenta, Peggy decide să facă investiţii în arta modernistă, care se vindea la preţuri foarte bune în epocă.

La sfârşitul anilor 30 intră şi în atelierul lui Brâncuşi şi vrea să cumpere o versiune a “Păsării în văzduh”. Brâncuşi cere 4000 de dolari pe lucrare, Peggy nu vrea să cumpere la preţul ăsta şi decide să obţină o reducere seducându-l pe artist.
Astfel, Brâncuşi devine unul din “sutele de amanţi” care au trecut prin budoarul lui Peggy şi se naşte o relaţie pasională-amicală între artist şi extravaganta americancă. Brâncuşi o alintă Peggyţă, iar Peggyţa îi spune când “ţăran viclean”, când “zeu adevărat”.
În una din biografiile ei, îşi aminteşte cu duioşie:
“Brâncuşi obişnuia să se îmbrace frumos şi să mă scoată în oraş, atunci când nu-mi gătea. Avea un complex al persecuţiei şi întotdeauna era obsedat că oamenii îl spionează. Mă iubea foarte mult…”

Relaţia dintre Brâncuşi şi Peggyţă a durat până în 1940, când Guggenheim s-a întors în America din cauza războiului. Înainte de plecare, la mai bine de 1 an de la startul negocierii, Peggy se decide să dea 4000 de dolari pe “Pasărea în văzduh” (dar după ce schimbase suma în franci francezi, ca să câştige cam 400 de dolari) şi descrie ultima întâlnire dintre ea şi Brâncuşi:
„El mi-a adus Pasărea la maşină , cu lacrimile curgându-i pe obraji. Nu ştiu dacă plângea pentru că nu voia să se despartă de sculptura lui sau pentru că nu mă va mai vedea niciodată”.

Arethia
La începutul anilor ‘30, Liga Femeilor din Gorj, condusă de soţia primului- ministru al României, Gheorghe Tătărescu, îl aduce în Romania pe Brâncuşi şi-l angajează pentru construirea unui monument închinat eroilor.

Arethia Tătărăscu (centru) şi Brâncuşi

Datorită Arethiei Tătărescu, la Târgu Jiu, în 1937, au fost inaugurate cele 3 capodopere semnate de Brâncuşi: : Masa Tăcerii, Poarta Sărutului şi Coloana fără sfârşit. Brâncuşi a admirat-o teribil pe “marea doamnă a Gorjului” şi sunt unele speculaţii care spun ca între cei doi a fost un pic mai mult decât o relaţie amicală. De iubit, nu ştim dacă doamna Arethia l-a iubit dar de admirat…

Lizica şi Irina Codreanu
În 1920, în atelierul lui Brâncuşi intra elegantă şi graţioasă, Lizica Codreanu. Este sora Irinei Codreanu, sculptoriţa- elevă a maestrului şi este balerină în compania Diaghilev’s Ballets Russes. Rafinată şi extravagantă, Lizica i se lipeşte de suflet lui Brâncuşi şi informaţiile despre relaţia celor doi înclină mai degrabă spre o afecţiune paternă din partea Neicii Costache.

Sculptură semnată Irina Codreanu

Dar sunt unii pasionaţi de biografia sculptorului care susţin că Lizica era îndrăgostită, la fel ca sora ei, de Brâncuşi.
Dacă Irina i-a fost elevă maestrului, Lizica i-a fost muză. În 1922, Brâncuşi construieşte o serie de 3 costume de scenă pentru “Gymnopedies”, baletul lui Eric Satie.

In 1926, Irana Frachon îi trimite o carte poştală maestrului, tocmai din Teheran, la 14 ani de când îi pozase pentru Baronesa R.F. În mesaj îl salută cu multă duioşie pe Brâncuşi şi întreabă cu grijă şi simpatie despre surorile Codreanu. Ca şi cum cele 2 surori ar fi fost unele din cele mai importante persoane din viaţa maestrului.

Berenice Abbott
În 1921, Berenice Abbott, o americancă artistă care era prietenă cu Man Ray şi Marcel Duchamp trece Oceanul şi decide să trăiască la Paris. După ce lucreaza câteva luni în atelierul lui Bourdelle, Man Ray, prietenul (şi iubitul ei) o aduce în atelierul lui Brâncuşi, care-i devine profesor.
Între cei doi se leagă o relaţie ambiguă, unii cunoscuţi ai lui Berenice din acea perioadă bănuind o poveste pasională între cei 2.

După ucenicia din atelierul lui Brâncuşi, Berenice a renunţat la sculptură şi a început să studieze fotografia de la Man Ray. În anii 30, Berenice Abbott a devenit una din cele mai cunoscute şi mai titrate fotografe ale New York-ului.

Sonia

În ultimii ani de viaţă ai  maestrului, cea mai apropiată persoană a lui Brâncuşi a fost tot o femeie. Era pictoriţă şi se numea Sonia Terk-Delaunay. Ea l-a convins pe artist să-şi facă un testament prin care să clarifice cine va trebui să aibă grijă de operele sale de artă şi de atelier. Din jurnalele şi caietele ei de notiţe, urmaşii artistului dornici să afle mai multe despre omul Brâncuşi au reuşit sa ţeasă unele din poveştile minunate, pline de vână şi savoare dintre Brancuşi şi femeile sale…Mai puţin pe cea dintre Neica Costache şi Maria…

Maria Tănase

Întâlnirea dintre Maria Tănase şi Brâncuşi s-a intâmplat în anii ’30, la Paris. Aici s-au îndrăgostit nebuneşte unul de celălalt şi a urmat o poveste cu năbădăi, certuri, gelozii şi bocete.

În 1961, la Târgu Jiu, după un chef cu 16 sticle de vin şi mulţi lăutari care au cântat toată noaptea, Maria Tănase a povestit prietenilor de pahar toată istoria iubirii ei cu Neica Costache.

În anii ‘30, Dimitrie Gusti a organizat o expoziţie de artă populară la Paris.

“Gusti auzise de neica Costică şi ne-am dus să-i facem o vizită. Şi el ne-a oferit o masă”, povestea Tănase.

„Privighetoarea cântecului Românesc”, cum a numit-o Sfântul din Montparnasse, nesătula de cântec şi de dragoste nebună, a profitat de generozitatea gazdei şi de tot ce-i putea oferi virilul ei oltean.

S-au pupat, după care n-a mai cântat la restaurantul unde-o adusese Dimitrie Gusti să ţină recital. Nu s-a mai desprins de neica Costache preţ de două zile şi două nopţi. Nopţi de cântec şi nopţi de dragoste.

Gusti s-a făcut foc şi pară, i-a dat paşaportul Mariei şi n-a mai vrut să vorbească cu ea.

Dar Mariei nu i-a păsat. Era înnebunită după Brâncuşi. A urmat o relaţie cu întreruperi, vreme de 2 ani.

“Când te ascult cum le zici, Mărie, aş fi în stare să dăltuiesc pentru fiecare cântec de-al nostru câte o Pasăre Măiastră!”, îi spunea  maestrul iubitei lui.

În primăvara lui 1939 cei doi au fost împreună la New York, la o mare expoziţie internaţională la World Fair. Maria Tănase a avut atunci un succes incredibil, mai ales după ce i-a cântat preşedintelui SUA, Franklin Roosvelt. In epocă se povestea cu umor despre piesa interpretată de Maria Tănase în faţa gazdei sale puternice: „Ţine, Leano, curu’ zvelt!” (sau „Ţine, Leano, cu Roosvelt!”)

În acelaşi an, Maria îl părăseşte pe Brâncuşi, care gelos şi ranit îşi ironiza fosta iubită cu orice prilej: «Nu-i o cântăreaţă, bă, ci o bocitoare!», spunea neica Costache cunoscuţilor.

«Locul ei predestinat se află la înmormântări, iar nu la ospeţe. Să încerce să cânte la Opera cea Mare din Paris sau la Opera din Bucureşti».

Gelozia, bate-o vina…
Căci pân’ la urma şi Brancuşi a fost om şi a suferit ca un bărbat rănit de prea multă dragoste şi părăsit de iubita mai tânără cu 37 de ani.

Se spune că marii maeştri au destine care nu trebuie privite ca cele de oameni normali, cu trai de rând. Dar ăsta-i tot şarmul şi bucuria poveştilor de viaţă superbe ale celor mai iubiţi şi aleşi dintre pamânteni. Care au creat magistral şi au trăit din plin, fără limite.

Mai cool decât neica Costache nu se poate !

Dar doamna din decorul dominat de o cuvertură grea, aruncată peste o somieră veche, care stă aplecată asupra gherghefului nu e Mia.
Suntem sigure că ascunde sub broderie un yubinuki superb, pentru că întotdeauna a căutat insolitul. A vrut să iasă in evidenţă şi să-şi facă un nume mare al ei, dincolo de destinul surorii mai mari, deja celebră în România mare.
Doamna în rochie cu imprimeuri geometrice, cu ochelari fumurii-pisică  e sora mai mică a Miei, Jana, prezenţa cea mai elegantă de la televizor din perioada comunismului. E Ioana Radu.
Erau vremuri în care revistele de modă erau doar câteva şi singurele surse de inspiraţie pentru românce rămâneau filmele şi divele acelor vremuri.
Când Ioana Radu apărea pe micul ecran sau în orice sală de spectacol plină cu iubitori de romanţe, era întotdeauna un regal fashion. Stătea în poze fixe, superelegante, ca pe un podium de modă şi purta mereu rochii spectaculoase, sacouri clasice Chanel sau costume deux -pieces „sur mesure” făcute la cele mai bune couturiere din Bucureşti. Şi niciodată nu îi lipseau bijuteriile incredibile: broşe uriaşe, clipsuri supradimensionate, inele arhitecturale.

Ioana Radu a fost a doua femeie motociclistă din România. A adorat viteza şi nu s-a temut să conducă bărbăteşte, în vremuri în care doar rebelele se urcau la volan.
«Dacă nu era cântatul, aş fi fost sigur şofer, că tare mi-au plăcut maşinile astea cu roţi ucigătoare»”.

Jana s-a căsătorit cu toţi bărbaţii pe care i-a iubit şi împreună au ţesut o viaţă spectaculoasă. A Eugeniei Jana Braia, cunoscută în România largă, ca eleganta Ioana Radu.
“Dă-mi, dragă, nişte foi albe să-mi brodez viaţa. O vrei şi pe aia sentimentală? Aaa. Păi, aici să ştii că am ce scrie! Doar am fost căsătorită de cinci ori cu acte în regulă! De două ori m-am căsătorit cu acelaşi bărbat. Nu mi-a plăcut niciodată dragostea fără acte».
Mai cool de atât, nu sepoate!

De câte ori o vezi, îi auzi clar în urechi vocea inconfundabilă: sexy, “zâmbită”, pisicoasă, cu consoane bine bătute.

A avut o copilărie grea, despre care povesteşte melancolică şi relaxată, fără venin sau frustrări. Ruseşte, aşa, ca pe-un dat.

„Mamei i-au murit toţi cei trei soţi cu care a făcut patru copii. S-a căsătorit apoi de încă două ori. Lui Wagner, cel de-al doilea soţ, îi făceam eu morfina, când aveam 14-15 ani, dar uneori mai uitam şi eu, şi apoi alergam înnebunită pe la farmacii să iau reţetă. Câteodată mi-e milaă de mine ce copilărie am avut… Am fost un copil drăguţ, am făcut tot ce-am putut, am plecat de foarte departe, dintr-o familie foarte săracă, şi poate trebuia să învăţ mai mult, la mintea bună pe care am avut-o, în perioada de îndrăgosteală şi fugăreală hormonală.“

Prima iubire a fost platonică. Ea era în liceu şi se îndrăgostise nebuneşte de un coleg mai mare cu 4 ani.
„Corespondam mult, iar el scria superb şi scrisoarea, pe care mi-o trimitea săptămânal şi pe care o ţineam la piept şi o pupam, era bucuria mea. Toată povestea de amor era mai mult în capul meu, de-aia era superbă! Eram prea mică pentru el, oricum. Într-a XI-a am plecat într-o tabără şi am aflat că s-a afişat în oraş cu altă fată. Atunci a început jocul răzbunărilor“.

A urmat apoi o poveste pasională cu un american, care i-a a promis că o duce la el acasă şi că îi găseşte un rol pe Broadway. Dar Tora s-a răzgândit. Nu l-a mai vrut. L-a părăsit pentru că prinsese un post la Teatrul din Satu Mare.

Apoi s-a iubit nebuneşte cu altcineva. “Dar în relaţia aceasta a intervenit cineva, aşa se întâmplă, şi totul s-a răcit. S-a întâmplat să mă îndrăgostesc de altcineva, un actor mare căruia nu vreau să-i dau numele, şi i-am scris iubitului meu ungur o scrisoare despre asta, aşa mi s-a părut corect să fac.”

Ungurul părăsit a plecat departe, în Israel. Iar Tora a rămas în ţară. Cu un regizor. Cu Mircea Danieliuc
„Din zece ani de căsnicie, eu îmi aduc aminte amănuntul ăsta superb: odată am ajuns la două noaptea de la filmări, am intrat pâş-pâş în camera de hotel pe care noi o împărţeam pe timpul filmărilor, la Aro, în Braşov, el dormea şi pe masă am văzut că-mi lăsase un sandviş, ca să mănânc.”

După 10 ani, Tora a schimbat iar macazul. Tot din pasiune, l-a părăsit pe regizor pentru un om de ştiinţă. “El avea nişte calităţi incontestabile, era şi frumos, şi cercetător, au fost momente când îl consideram genial, atunci când vorbeam cu el, marginile dispăreau, devenisem dependentă de el. El îmi spunea, cum fac bărbaţii: «Vezi că, dacă mă înşeli, eu sunt cercetător, şi îţi fac un preparat pe care să ţi-l torn în cafea şi care să te îmbătrânească în 24 de ore», iar eu îl credeam. Povestea a durat câteva luni, că altfel cred că înnebuneam.“

Azi, Tora Vasilescu e căsătorită cu un croat, cetăţean francez.
„L-am aşteptat vreo trei ani, timp în care ţineam legătura telefonic.
L-am cunoscut la 39 de ani şi ne-am căsătorit când eu aveam 43. Se spune că greu se mai mărită femeia la 43. Dupa primele secunde de discuţie cu el, atunci când l-am intilnit, mi-am spus: «Domnul ăsta ar fi foarte bun pentru mine!”.
Tora Vasilescu ştie ce vrea. Şi noi vrem să ştim cum face să iubească şi să fie iubită cu toată inima.
Taci tu, acum întreb eu.

Mai cool de atât nu se poate!