Eroii Romaniei Chic » teatru

Sanda Ţăranu

Antz — Sat, 24 May 2014 18:41:43 +0000

Daca vrei sa te imbraci ca doamna Sanda Taranu:

rochie Mason
cercei Jay Lane

In anii cand doamna Sanda Taranu aparea la televizor si era crainica pe care toate lumea o iubea ca pe cea mai frumoasa femeie de pe micul ecran, o taranca ii scria saptamanal celei pe care o admira seara de seara la TVR.
Se numea Florica Buie si isi incepea scrisorile cu “Draga si scumpa noastra domnuca”.
Ne-a placut teribil de mult cum isi amintea aici domnuca Taranu de scrisorile despre viata ale Floricai. Si am aflat un sfat intelept de la cel mai frumos chip si cea mai dulce voce pe care ne-a fost dat sa o auzim.
“Dragostea nu e suficientă, este foarte mare nevoie de respect. Să-i respecţi celuilalt tabieturile, liniştea, cariera, să nu-l jigneşti, să ştii când să cedezi şi să rezolvi orice neînţelegere sau chiar conflict, cu dragoste.”
Si asta de la domnuca Taranu, casatorita 56 de ani cu tenorul Nicolae Taranu.
Mai cool de atat nu se poate.

Eugenia Tanase (Genica Athanasiou)

Antz — Tue, 20 May 2014 11:21:18 +0000

Daca vrei sa te imbraci ca madame Genica:

1. rochie de satin Marchesa
2. ruj YSL
3. haina de matase Marni

Pe 14 iulie 1921, Man Ray, “poetul camerei obscure” debarca la Le Havre. In cateva zile ajungea la Paris si-si incepea epopeea de excese, experimente artistice, amoruri nebune si intalniri providentiale din orasul tuturor sperantelor. Timp de aproape 20 de ani a documentat efervescenta artisca pariziana, s-a lasat fascinat de cei mai interesanti oameni ai locului si a creat portretele unor personaje incredibile, flamboiante si de neuitat.
Prin sutele de chipuri si siluete ale celor mai nebuni ani, incanta de peste un secol imaginile cu o tanara cu fata prelunga, maxilar bine definit, sprancene conturate si o privire dramatica, intotdeauna altfel. E Genica Athanasiou, actrita din La Coquille et le Clergyman, personajul chic si iconal din elegantul deceniu 3.
Nascuta la Bucuresti in 1897, Eugenia Tanase a plecat la Paris sa studieze arta dramatica, cand avea 22 de ani. Aici l-a intalnit pe maestrul Dullin si in 1921 devine membra a trupei “Atelier”, chiar in primul an de spectacole al celebrei companii. Acum il intalneste pe Man Ray, care este cucerit de alura stranie si privirea apriga a romancei, indragostita nebuneste de actorul, scenaristul si regizorul Antonin Artaud.
Din 1921 pana in anii ’30, Man Ray o urmareste cu camera pe Genica de cate ori are ocazia si aceasta ii pozeaza straniu, cuceritor sau dramatic, construindu-si personajul plin de mister si ieri…si azi.

Benjamin Fondane

Antz — Thu, 10 Jan 2013 11:07:29 +0000

Daca vreti sa va imbracati in stilul d-lui Fundoianu:

1936. Benjamin Fondane (al doilea, din dreapta), cu zambetul lui frumos,discret si distins, cu privirea-i melancolica, de estic, se afla in Buenos Aires, alaturi de cvartetul Aguilar.
Mai fusese inainte in pasiona(n)tul oras argentian, in 1929, la invitatia Victoriei Ocampo, pentru o serie de conferinte despre cinema. De data asta, motivul este tot …cinematografic: primul sau film “Tararira” (La bohemia de hoy). Muzica din film este a celor de la Aguilar, care sunt si protagonistii acestuia. Filmul nu a fost vazut de nimeni vreodata, initial, din cauza neintelegerilor dintre Fondane si producator, Miguel Machinandiarena, cel care, in fotografie, sta jos, in dreapta Elisei, si apoi, pentru ca toate copiile au disparut in timpul razboiului. Tarira este singurul film realizat integral de Fondane. Un film alb-negru, ce are in prim-plan un grup de muzicieni care trec prin tot felul de intamplari burlesti. “Am incercat sa promovez in film spiritul si fantezia specifice commediei dell’arte”, declara Fondane pentru “L’Intransigeant”, in 1937.

Daca Tarira ar fi avut succes, Fondane s-ar fi mutat in Argentina in 1938. Asa, ironia sortii, se intoarce in Paris, unde emigrase din tara natala, Romania, in 1923. În martie 1944, ca urmare a unui denunt, este arestat, impreuna cu sora sa, Lina, si inchis in lagarul de la Drancy. Cativa prieteni, printre care, se pare, si Cioran, se duc la sediul Gestapo-ului sa ceara eliberarea lui, ceea ce si reusesc, dar Fondane nu accepta sa paraseasca lagarul fara Lina. La 30 mai 1944, sunt deportati impreuna la Auschwitz. Fondane va fi gazat în ziua de 2 sau 3 octombrie 1944. Prietenul sau, filozoful Stéphane Lupasco, a povestit cum, Fondane, aflandu-se la sediul politiei, imediat dupa arestarea sa, era preocupat sa consoleze o fetita, care fusese arestata de la scoala si care plangea sfasaietor.
Fondane a avut totusi un succes recunoscut in domeniul cinematografic, cu scenariul filmului Rapt (1934), regizat Dimitri Kirsanoff, o adaptare a nuvelei “Separarea raselor”, a lui Charles Ferdinand Ramuz. Filmul “realizează o interesanta parabola a urii de rasa care va deveni un fundament ideologic al nazismului care se insinueaza intr-o Europa aparent linistita”.
Fondane, nascut Benjamin Wechsler, intr-o familie de evrei intelectuali ai Iasiului, debuteaza cu poeziile sale in reviste ca “Rampa” si “Hatikvah”, in 1912, sub pseudonimul Barbu Fundoianu.

In 1919, paraseste Iasiul pentru Bucuresti, unde face parte din grupul avantgardist in care erau si Marcel Iancu, M. H. Maxy, Iosif Ross, Sasa Pana, Ion Vinea, Stefan Roll and Ilarie Voronca. Publica adesea in Contimporanul, Adevarul literar si artistic si in Sburatorul. In perioada 1921-1923, pana la plecarea sa la Paris, formeaza o companie de teatru “Insula”, influentat fiind de viziunea lui Jacques Copeau. In Franta, devine afiliat miscarii suprarealiste. Il cunoaste pe Tzara, caruia ii si ia un interviu si adera unui subgrup in jurul lui Arthur Adamov. Fondane devine un apropriat al lui Shestov, a carui influenta in scrierile sale ulterioare este majora, apoi pe Martin Buber, Constantin Brancusi si Victoria Ocampo.

O poveste de viata scurta si frumoasa, a unui vesnic nelinistit, poetul, filozoful, dar şi jurnalistul, criticul literar, traducatorul, scenaristul, Barbu Fundoianu, cel care-si numea asa de frumos piesele de dramaturgie poetica, „mistere“.
“Opera lui Benjamin Fondane sta, deopotriva, sub semnul fulgurantei, al disperării si al revoltei unui om aflat in neostoita zbatere interioară. Ea restituie principiul existential autentic conform caruia orice efort de a gandi fiinta umana trebuie sa aiba ca referent unic existentul insusi, in concretetea lui, iar nu o abstractie ipostaziata”.

Surse: 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7

Puiu Calinescu

Antz — Mon, 17 Dec 2012 06:09:41 +0000

Daca vrei sa te imbraci ca Puiu Calinescu:

Expresivitatea faciala care ne aminteste de Jerry Lewis, tristetea care se citeste in ochii fiecarui mare actor de comedie, in care-l regasim discret pe Buster Keaton, eleganta englezeasca a minunatilor trasniti din Monty Python si talentul genuin romanesc al unuia dintre cei mai simpatici, indragiti si de neuitat actori care ne-au facut vreodata sa radem cu lacrimi: Puiu Calinescu.
O imagine a domniei sale plina de detalii chic, cu esarfa combinata creativ cu sacoul din tweed, sapca “Gatsby”, pe care putini stiu sa si-o asume si, bineinteles, una din grimasele domniei sale, care ne-a incantat copilaria si pe care toti baietanii, care visau la scena, incercau s-o imite.
Puiu Calinescu este unul dintre marii actori de comedie din Romania, a jucat pe scena Teatrului “Constantin Tanase”, a interpretat roluri memorabile in filme-cult pentru vremuri in care se zambea greu si se radea doar ca sa facem haz de necaz (nimeni nu-l poate uita in seria BD sau in “Nea Marin Miliardar”) si, chiar daca nu a avut studii de actorie, meseria l-a cautat, l-a ales si el a slujit-o cu succes timp de jumatate de secol.
Domnul Puiu Calinescu cel atat de cool.

Marga Barbu

Antz — Tue, 13 Nov 2012 06:56:36 +0000

sursa foto
Daca vreti sa va imbracati ca superba Magda Barbu:

Unii spun ca a inceput sa compromita comunicarea pe viu, reala si ca da numai iluzia intalnirilor amicale sau a imparatasirii fara vanitate a pasiunilor. Nu credem in astfel de viziuni retrograde si alegem sa ne bucuram din plin de beneficiile pe care le aduce in viata noastra comunitatea de prieteni virtuali, de oameni care stau laolalta si pe Facebook. Aici am cunoscut-o pe Liliana Jinca si incredibila ei colectie de imagini cu actori, o cronica unica a scenei romanesti, a oamenilor, spectacolelor, momentelor atat de chic pe care unii le-au vazut pe vii si pentru altii traiesc inca pentru ca doamna Jinca le arhiveaza cu grija si le impartaseste cu generozitate.
Daca aveti o zi grea, daca nu mai stiti unde sa cautati un strop de frumusete sau vreti speranta si sublim, va sfatuim sa deschideti arhiva de aici si va promitem ca veti zambi si va veti bucura din toata inima.
Noi facem acest exercitiu deseori si azi dimineata am stat minute bune privind-o pe doamna Marga Barbu. E ceva in privirea domniei sale, in incheieturile ei fine, in felul in care prinde usor tigara, in blondul platinat care fascineaza, care cucereste de la prima vedere. E “diva absoluta”, ne zambeste splendid, ne priveste incantator, stie cine e, unde a juns si nu-i pasa. Face numai ce vrea, spune intotdeauna ce trebuie si cucereste. Mai cool de atat nu se poate!

Alexandrina Caragiale, sotia lui Nenea Iancu

Antz — Fri, 19 Oct 2012 06:05:36 +0000

Daca vrei sa te imbraci ca doamna Alexandrina:

Continuam seria de povesti despre doamnele care au stiut sa fie discrete, sa iubeasca, sa sustina si sa tina laolalta vietile, de mult haotice si prea pline de intamplari si idei, ale celor mai cool barbati ai Romaniei, cu istoria Alexandrinei Caragiale. Doamna eleganta si admirata de toata intelectualitatea bucuresteana Belle Epoque, sotia “iubeata” a lui nenea Iancu Cargiale.
Cincinat Pavelescu scria despre doamnia sa: ‘Sotia marelui Caragiale, femeie de o bunatate si de o suprema distinctie, era nepoata castelanei Parepa si povestea e atat de frumoasa”.

Frumoasa poveste incepe in 1888, chiar in fata Teatrului National, al carui director era Ion Luca Caragiale. Domnisoara Aleandrina Burelly, fiica unui arhitect italian bine cotat al Bucurestilor, Gaetano Burelly, iubitoare de viata mondena si frumusete remarcata de lumea buna la balurile din capitala, mai ales la cele tinute in casa pictorului Theodor Aman, venise la teatru ca sa caute un bilet la unul din spectacolele pe care le avea in Bucuresti marea diva, Sarah Bernard.
Soarta a facut ca nenea Iancu (avea 36 de ani) sa fie chiar atunci si el in acelasi loc, sa o vada pe bruneta frumoasa si zvelta, eleganta, cu un aer foarte special si sa se indragosteasca “la prima vedere”.
Se spune ca exact a doua zi dis-de-dimineata, tanarul si pasionalul Caragiale s-a dus direct la tatal Alexandrinei si a cerut-o pe loc de nevasta. Nunta a avut loc in 1889 si a urmat o viata de familie frumoasa si fericita, tinuta bine in frau de superba doamna Caragiale.
Ea stia sa ostoiasca melancolia sotului ei, ii intelegea tacerile si tristetile. Intreabata uneori de jurnalisti si curiosi, daca sotul ei e o fire foarte vesela, doamna Caragiale raspundea mereu bland si cu candoare:
“– Un om vesel? Nu! Un om foarte trist. E multa durere sub glumele lui.”
Cella Delavrancea, o prietena apropiata a familiei Caragiale povestea ca doamna Alexandrina intelegea intr-o clipita ca nenea Iancu e prins de umbra tristetii si cu mult tact si iubire incerca sa-i alunge grijile si melancolia cu o vorba frumoasa, un zambet sau cu muzica buna: Mozrat, Grieg sau Beethoven.
Alexandina si Ion Luca Caragiale au avut doi copii, Luki (Luca) si Tuski (Ecaterina) si mama iubitoare spunea mereu prietenelor, multumita: “Copiii cresc in sus si nu in laturi, slava Domnului”.

A fost mereu alaturi de sotul ei, au suferit impreuna nedreptatile epocii, s-au bucurat de victoriile de familie si a trait si vremea cand invitata la radio (1945) sa povesteasca lumii despre unul din cei mai iubiti, mai spectaculosi si mai plini de intelepciune romani, al nostru nenea Iancu.
Mai cool decat doamna Alexandrina Caragiale, de unde nenicule?

Stroe si Vasilache

Antz — Wed, 10 Oct 2012 08:20:26 +0000

Daca vrei sa te imbraci ca domnul Stroe sau monsieur Vasilache:

“Alo, alo, aici e radio / Stroe si Vasilache, lache, lache…” se auzea pe 9 ianuarie 1929 de la radio. Lumea fredona si stia ca avea sa nu mai uite niciodata refrenul. Era prima emisiune “Ora vesela”, la Radio Bucuresti, pe care orasul o asculta in fiecare duminica, ca sa rada, cante si danseze. Protagonistii erau cei mai simpatici, mai iubiti actori de comedie ai momentului, un duo formidabil care a facut istorie pe secna, la radio si in cinema.

Putini sunt cei care stiu ca Stroe si Vasilache au regizat si au jucat in cel mai vechi musical romanesc, filmul „Bing Bang” (1934) – film sonor, printre cele mai vechi pastrate in intregime in arhivele cinemaului autohton.

Stroe si Vasilache faceau sali pline la teatrele Alhambra, Atlantic, Carabus, N.STROE fiind cel care a dat numele Teatrului “Constantin Tanase”.
Se respectau, visau impreuna si planuiau lucruri marete in doi: “Ne faceam visuri marete si, ca sa nu le uitam, le-am scris mare pe un perete din cabina noastra.”, povesteste N. Stroe.
Din nefericire, povestea de dragoste, de prietenie, de talent dintre cei doi a fost intrerupta brusc si tragic pe 4 aprilie 1944, cand Vasilache a fost omorat in bombardamentele care au avut loc asupra capitalei.
N. Stroe a continuat cariera de la radio si ne-a lasat slagare de neuitat: “Trurli Trurli”, “Du-ma acasa, mai tramvai”, “Morarita”, “Ninge, ninge” sau “Dragoste, poveste veche”.

Prietenie si complicitate de neuitat. Stroe si Vasilache, duetul invincibil. Cool.

Corina Constantinescu

Antz — Tue, 09 Oct 2012 05:44:11 +0000

Daca vrei sa te imbraci ca marea actrita Corina Constantinescu:

Fiica, Ioana Pavelescu, ii mosteneste trasaturile fine, zambetul plin de mister si vocatia pentru scena. Nepoata, Maria Marinescu, ii seamana la silueta fina, cu incheieturi subtiri si gratioase.
Tudor Arghezi i-a sarutat mainile dupa ce a vazut-o in “Nora” lui Ibsen, iar Calinescu a scris despre acelasi rol interpretat de splendida actrita:
“O tragediana surprinzatoare este Corina Constantinescu in «NORA» de Ibsen. Rar am intalnit o actrita mai absorbita de rol. Am vazut adesea piesa; dar nu mai pot sa-mi inchipui azi pe sotia lui Torvald altfel decat pe Corina Constantinescu. Venele gatului ii tremurau intr-o vibratie extraordinara, inflexiunile glasului sunt ca ale unei viole; chiar cand tace si asculta, aceasta interpreta produce emotie in sala. Care socotiti ca este secretul Corinei Constantinescu? Traieste.”
Doamna Corina Constantinescu a trait 88 de ani de talent, de scena, de dragoste, de frumusete si de pilde. A venit dintr-o familie cu oameni destepti, chic si memorabili (a fost sora violonistului Mihai Constantinescu, cumnata pictorului Paul Gherasim si fina lui Liviu Rebreanu) si si-a facut o lume plina de prieteni incredibili, pe care i-a pretuit si iubit: Petre Tutea, Liviu Ciulei, Clody Bertola, Alexandru Paleologu, Mircea Horia Simionescu, Ada Ioanid, Ioana Sturdza.
Nu avem cum s-o uitam in rolul Smarandei din “Amintiri din copilarie” si toti cei care au vazut-o pe scena Teatrului Mic stiu ca au avut privilegiul unei intalniri unice.
Eleganta cool a splendidei doamne Corina Constantinescu. A carei poveste nu vrem sa fie uitata.

Coca Andronescu

Antz — Wed, 04 Jul 2012 06:10:58 +0000

Daca vrei sa te imbraci ca sfioasa domnisoara Tanta:

V-am spus de planul nostru cu integrala filmelor dupa scenarii de-ale domnului Baiesu, nu? Ei bine, a venit vremea pentru “Iubirea e un lucru foarte mare”, pentru “butadele”, sss-itul:), flirtul, stangaciile lui Costel si inocenta domnisoarei Tanta:).
Pentru ca de aproape un an tot vorbim despre eroi chic, cum sa nu zabovim un picut la coafura inalta, prinsa cu panglica si cu mese de volum, la rochia model Mary Quant, cu picioarele bine la vedere si jaboul asortat cu mansetele din voal jorjet ale dragalasei Tanta?! Ehehe si umorul de odinioara avea nevoie de un strop de eleganta:).

O gasim pe doamna Coca Andronescu incantatoare. Ne-o amintim de la serile de teatru TV, cand Miralndolina lui Goldoni ne facea sa radem cu dezinvoltura si vioiuciunea ei sau cand treceam din rasu’-plansu’ cu Gaitele lui Kiritescu sau cu personajele din Titanic Vals, din filmele de week-end de la cinema sau de la televizor, “Serenada pentru etajul XII”, “Eu, tu si Ovidiu”, “Tufa de Venetia” si n-avem cum sa-i uitam vreodat’ bascul galben, cu canaf mare asortat perfect cu fularul, din “Alo, aterizeaza strabunica!”.

“Sclipire de-o secunda, spirit neastamparat, aceasta actrita spumoasa ca o sampanie contamina atmosfera din jur, starnea parca o stare speciala de veselie si de miscare euforica a moleculelor de aer care-i inveleau cuvintele si miscarea” (Aurel Storin).

Claymoor si high-life-ul bucurestean

Antz — Tue, 19 Jun 2012 07:26:45 +0000

Daca vrei sa te imbraci in stilul domnului Mihail Vacarescu:

Claymoor, pe numele sau real Mihail (Misu) Vacarescu, nepotul lui Ienachita Vacarescu, fiul lui Iancu Văcărescu şi unchiul Elenei Văcărescu era cronicarul lumii bune bucurestene de la sfarsit de veac 19. Tinea o rubrică intitulată Carnet du High-Life la ziarul L’Indépendance Roumaine si scotea o publicatie anuala “Almanach du high-life”, in care erau mentionati toti cei care erau demni sa fie recunoscuti ca facand parte din protipendada bucuresteana.
Dar cine forma, de fapt, high-life-ul bucureştean? In unul din momentele sale, intitulat “High-life”, Caragiale ii ironizeaza pe farsori, pe cei care intra in high-life fara merit, si enumera in acelasi timp criteriile dupa care cineva ar trebui sa faca parte din aceasta societate aleasa: nasterea, talentul si averea, apoi onestitatea si bravura. Toti cei care nu au astfel de insusiri si se cred “crema” societatii” fac parte din moftologia nationala.
Claymoor nu a analizat doar tinutelor damelor, nu a descris doar balurile si petrecerile protipendadei bucurestene. A scris si cronici teatrale, muzicale, de arta plastice si sportive si chiar cinematografice, fiind unul din pionierii criticii cinematografice romanesti (a scris cronici pentru primul spectacol cinematografic din Romania – 1896 si primele filme romanesti – 1897).
Almanahul lui Misu Vacarescu avea in epoca rolul unui anuar, al unei carti de telefon. Bucurestiul cu staif era în almanah: boierii, oamenii politici, diplomatii, dar si avocatii sau doctorii. In anul 1897 figura în lista de “Adresses du High-Life”: „Carageali, Jean, publiciste et Mme Carageali, née Burelli, strada Pitar Mosu, 4.”

Titu Maiorescu era si el prezent in almanah, an de an.
Primul de pe lista, Petre Carp, era trecut in almanah si ca membru în Jokey-Club, fondat în 1875, sub presedintia de onoare a Regelui. Ca sa faci parte din acest club trebuia sa platesti o cotizatie anuală de 300 de franci, pe care nu oricine si-o permitea.
Carp era printre binefacatorii de vaza ai comunitatii pentru ca a avea avere presupunea o seama de donatii si de cotizatii, un tribut anual pentru diverse actiuni de caritate.

Claymoor a fost un observator subtil al tuturor acestor personalitati ai Bucurestiului belle epoque. C.C. Giurescu afirma ca “pentru cine vrea sa cunoasca finele veacului trecut (sec. al XIX-lea), sunt de urmarit cronicile lui Mihail Vacarescu”. Dintr-o familie boiereasca si culturala fabuloasa si format la Paris, Claymoor si-a inceput cariera de jurnalist in 1873, scriind cronici teatrale si muzicale pentru ziarul “Romanul”, semnandu-le sub pseudonimul Valreas. Nu scria insa in maniera pretentioasa si pompoasa de atunci, ci asa cum citise el la Paris, in Le Figaro si Le Gaulois. Reda viu si expresiv, cu detalii bogate spectacolul, dar ii si descria pe interpreti si pe spectatori: gesturile si tinuta domnilor, toaletele, bijuteriile si coafurile doamnelor. O rubrica similara, dar mai mult mondena decat culturala, tinea si Grigore Ventura, autor si critic dramatic, compozitor si critic muzical. Apreciindu-i condeiul, dar si faptul ca avea intrarea garantata in anturajul aristocratiei bucurestene,Ventura i-a propus lui Misu Vacarescu sa preia rubrica lui din “L’Independance roumaine”, scrisa in franceza.
“Sa nu uitati, i-a raspuns acesta acceptand, ca port numele Vacarescu si un Vacarescu va scrie bine sau nu va scrie deloc… Oricum, voi muri cu pana in mana” (“L’Independance roumaine”, 15 iunie 1903).
Claymoor moare in 1903, la 60 de ani, pe trepetele palatului redactiei “L’Independance roumaine” din Calea Victoriei, unde se dusese sa predea un reportaj despre un bal din ajun.

sursa 1
sursa 2