Furnica slaba şi aia grasă, din nou în acţiune…
La braţetă, la metrou. Mda, la metrou!
N-am mai mers cu metroul de vreo câţiva ani. Dar ni s-a părut chiar cool. Şi parole, très chic.
Am urcat de la Victoriei şi am mers o staţie, până la Romană (ştiţi că “trenul galben fără cai” e acu’ argintiu? Că garniturile sunt noi? Şi arată totul fff bine şi curat? Sau ne minunăm ca vacile şi asta e veste veche? Ă?)
Am ajuns, am ieşit la KFC (faptă bună pe burta goală?! Nu se poate!) şi apoi ne-am făcut curaj. Pe hârtie arăta simplu, dar din nou, practica e ucigătoare.
Misiunea? Simplă ca bună-ziua: trebuia să luăm o cartelă de 10 calatorii şi să o dăm cuiva care se pregătea să cumpere una nouă.
Am luat cartela (arăta la fel ca ultima dată când am cumpărat una) şi ne-am aşezat la vânătoare. Pe cin’ să alegem? Să o facem la “oha”, cui se nimereşte, sa căutăm pe cineva care pare mai modest sau să dăm note băieţilor care trec şi ăluia care ni se pare frumos (da’…frumooos!) să îi dăm cartela?!
Ghici ciupercă ce-i. Ne ştiţi doar cât suntem de superficiale, aşa că bineînţeles că am ales varianta…3.
Am stat la pândă şi am bârfit tot ce-a trecut. Unul era înalt, cu ceafa groasă, umeri ampli, fund mic dar…zâmbea ştirb. Iac.
Al doilea era micuţ, dar avea un chip minunat (semăna un pic cu Vincent Cassel) şi atitudine cu carul. Plus iubită… O tipă care l-a prins de mână şi ne-a luat curajul să-i dam cartela. Buoon!
Al treilea, ca la americani:): 1,78-80, vreo 30 de ani, costum uşor ponosit, servietă anacronică, dar un profil su-perb. Delon meets Burton. Deloc buhăit, însă.
Ne-am dat ca de obicei coate (« Du-te tu – Ba tu. – Eu am fost ultima data. – Dar eu am facut doua la rand… ») şi până la urmă ne-am pornit împreună. Şi la bine, şi la greu.
Ne-am aşezat în faţa lui (nu era nimeni altcineva la rând) şi am zis. “Avem noi o cartelă. Poftim. V-o dăm”.
“Ăăăă. Şi să vă dau bani pe ea?”
“Nu. V-o dăruim.Luaţi-o, vă rugăm”.
“Păăăi.”
“Ni s-a părut că sunteţi foarte simpatic şi oricum n-o mai folosim”.
I-am pus-o pe tejghea, în faţă şi n-am mai stat la negocieri.
Ne-am întors şi am plecat simţindu-ne privite. Am urcat scările de parcă eram Bette Davis în Jezebel.
Bine, ea le cobora…Şi avea şi rochie cu crinolină…
Dar ce mai contează. Ea n-a făcut fapta bună cu cartela de la metrou.
Un singur regret. Nu ştim cum îl cheamă pe Alain Burton de la metru, de la Romană.