“Lasa pe banca in parc o jucarie noua”
E urmatoarea fapta buna pe care trebuie s-o facem. OK. Imi place. Are legatura cu copiii, parcul e aproape, la jucarii imi place sa ma uit si eu (cred ca o “chestie” a celor crescuti in comunism pentru ca noi nu am avut foarte multe jucarii si acum, cand intru intr-un magazin pentru copii, mi-as lua din toate, mi se pare paradisul!
Ma gandesc un pic si-mi fac o strategie: o sa ma duc la libraria de pe Mosilor – n-am mai fost demult si doamnele vanzatoare sunt atat de amabile si de voioase- ; o sa caut o jucarie sa se potriveasca si fetelor si baietilor, cam de 3-4 ani; o sa iau si hartie de impachetat (frumoasa si ochioasa!), o sa ma intorc acasa; o sa-l impachetez frumos, cu grija; o sa pun o eticheta pe care o sa scriu: “La multi ani! Ai gasit un cadou de la Mosu’. Sa te bucuri de el.”, sau ceva de genul asta; o sa ma duc in parc si-o sa-l las pe banca. Poate o sa stau putin sa vad cine-l ia.
Bine, asta e! Asa fac!
Vorbisem cu Antoine, bunul meu prieten, si il intrebasem daca vrea sa ma insoteasca. Mi-a zis ca da. Dar nu am stabilit nimic clar. Tot el mi-a dat ideea G-E-N-I-A-L-A sa nu las pachetul pe banca, ci pe topogan, sau in casutele, tunelele de la locul de joaca. Asa o sa fiu sigura ca il va gasi un copil.
Dimineata, pe la 7, Antoine ma trezeste cu mesajul: “Mergem cu jucaria astazi. Aseara mai-mai sa uit…pe la 13. Te sun. Am treaba dimineata. Pop.”
Eu planuisem sa merg dimineata, dar am zis ca e fain sa impartasesti cu cineva o astfel de poveste si-apoi vorbisem deja. La 1, Antoine era la mine. Am zis: “Hai!” “Unde?”, ma intreaba el. “In parcul Icoanei”, raspund eu. “Pai, nu. Nu e bine. Mergem intr-un parc unde sunt copii mai saraci. Or sa se bucure mai mult de cadou”, raspunde el. Si bine face. Clar ca-i mai bine asa.
Am plecat spre Parcul Circului. Nu mai fusesem niciodata. Nici nu stiam daca sunt locuri de joaca. Teoretic, in orice parc sunt locuri de joaca. Totusi, am sunat-o pe Miruna s-o intreb daca sunt intr-adevar si aici. Mi-a spus ca sunt vreo trei si mi-a explicat cum ajung la ele.
Am intrat in parc. Era foarte putina lume. Aveam o misiune. Am inceput sa cautam locurile de joaca. Le-am gasit, undeva in apropiere de cupola circului. Am ales o zona mai mica in care era un carusel si un minilabirint. In tiribomba era un copil cu bunica lui care impingea caruselul ca sa se invarteasca Andrei (as il chema pe copil). Cand la stanga, cand la dreapta. Cu pachetul in mana, m-am indreptat hotarata spre labirint. Am urcat treptele am intrat cu greu in casuta-tunel si am plasat cadoul. Il auzeam pe Antoine cum vorbea cu bunicuta, care ii spunea sa avem grija ca sunt ude scaunele de la tiribomba. M-am dat jos din labirint, bucuroasa ca mi-am indeplinit sarcina, rusinata un pic ca m-a vazut bunicuta urcandu-ma ditamai vlajgana in castelul copiilor. Ea insa mi-a zambit foarte prietenoasa si in timp ce incerca sa franeze caruselul, sa-l opreasca mi-a spus: “”Haideti sa urcati si dumneavoastra!”. Am zis nu si i-am multumit. L-am salutat si pe Andrei care mi-a spus ca e mai fain cand se invarteste cu spatele decat cu fata. In drum spre masina am avut un regret: as fi vrut sa ma dau si eu in tiribomba; sa resimt placerea invartelii si mangaierea aerului rece pe obraji.