Acum vreo 3 săptămâni, am intrat la un cizmar, aşa la pleasneală. M-am dus cu o geantă care avea nevoie de un mâner prins şi nu ştiu ce-mi veni, dar m-am apucat să vorbesc un pic cu nea Liviu, meşterul.
Mi-a zis că are 2 copii: “un fiu şi o fată”.
L-am întrebat “dar fata dvs nu e fiică? De ce-i spuneţi ”fată”?
“Păi nu. Băiatul e fiul meu…”
“Şi fata nu e a dvs?
“Ba da. Dar e fată. Fiu e doar fi-miu”.
“Păi n-o iubiţi?”
“Pe ea o iubeşte mă-sa”.
Mi-a venit să-l iau de guler, să-mi iau geanta şi să-i dau cu ea direct în moalele capului. M-am abţinut, i-am lăsat rapid geanta, i-am aruncat o căutătură “de îngheţ” şi dusă am fost. L-am bodogănit toată ziua.
Peste o săptămână, m-am întors. Şi am găsit geanta mea preferată reparată impecabil. Mi-a dat-o mândru şi mi-a zis: “Am avut noroc cu fata mea. Ea a avut răbdare să coase pielea asta”.
Azi dimineaţă m-am gândit că el ar merita cafeaua caldă şi croissanţii pentru un meşter de care sunt mereu mulţumită. Aşa că pe la 4, am intrat în cizmăria lui Nea Liviu.
I-am dat cafeaua şi “cornurile” (nu ştia de croissanţi” şi mi-am dat seama că sună mult mai fain aţa cum a zis el: “cornuri cu unt”). Nu ştia ce să zică. Se uita un pic pierdut când la mine, când la cornuri, când la cafea. Privea numai în jos, ruşinat, ca un copil prins cu mâţa-n sac. De parcă nu merita…
I-am zis că sunt foarte mulţumită de cum mi-a făcut geanta şi m-am gândit să trec pe la el să-i spun cât de mult îl apreciez. S-a fâstâcit. Nu ştia cum să primească.
A luat paharul din carton şi punga cu croissanţi. Le-a aşezat lângă tejghea şi mi-a zis:
“Săru’mâna, domnişoară. Cafeaua o beau eu. Dar cornurile le păstrez pentru fiu-miu şi fata mea ».
Să le fie de bine.
A fost o faptă bună. Ca un corn cu unt…