-Vreau să le povestim cum ne-a venit ideea.
-Aşa.
-Cum am primit de ziua mea un buchet de flori.
-Care buchet? Buchete, bucheţoaie.
-Da. Mai multe. Bine “temporizate”, cu efect, e drept, şi o aparentă semnificaţie. Mai întâi un trandafir. Niciun bilet. După 11 minute, un buchet cu 11 trandafiri. Niciun bilet, Dupa 1o1 minute, un buchet de 101 trandafiri.
-Băi, şi cum m-ai sunat, întrebându-mă dacă e de bine sau de rău.
-Şi mi-ai zis că dacă urmează o coroană mortuară, e clar mesajul.
-Păi, era.
-N-am aflat nici acum cine a fost. Dar orice bărbat cu care vorbeam era un potenţial admirator. A stârnit în mine aşa, o amestecătură de sentimente: bune – cineva mă place, confuze – dacă mă place, de ce nu zice cine e?, negre – inspirate de stalkerul lui Roro.
-Sper ca nu povesteşti şi de Roro.
-Ha, ha. Nu, să povestească Roro.
-Mai ţii minte că ne preocupa semnificaţia acelor numere? Ce naiba însemna 1, 11, 101?
-Da, frate. Asta era ciudat. Şi că nu apărea să spună: eu îs. Făt-frumos, cu paloşul gros.
-Dar mi-a plăcut. M-am simţit curtată. A fost amuzant şi cumva emoţionant.
-Daaaa! Repet: credeai că vrea să te omoare cineva.
-Păi şi ăsta-i pasion, nu?!
-Da, hai că iar ai luat-o langa. Deci aşa ne-a venit ideea. Care?
-Să facem o faptă bună şi să trimitem un buchet de flori (doar unul) superb, cu un bilet unei fete care nu are iubit acum.
-Da’ sper nu ca al tău: sec, “promiţător” şi derutant: “La multi ani, poate o cafea?” Până şi el se-ndoia săracu’. De-aia nici n-a mai apărut.
-Ei, mă fierbe încă.
-Aşa. Revenim. Şi am mers la Niculăieş şi am luat cel mai frumos buchet ever and ever, cu…
-Hai, mă! Ce faci? Dacă zici cum era îşi dă seama poate cine le-a primit că noi le-am trimis.
-Păi, n-am avut grijă să nu trimitem la cineva din cercul nostru de prieteni?
-Da, dar prietenii ei sunt prietenii noştri şi pot citi. Şi ii pot spune. Şi e frumos să-i năruim povestea pe care şi-o face în cap?
-Auleuu, da. Şi cum am stat noi ore în şir să decidem: CUI i-l trimitem? Să nu afle, să fie singură, să ne placă de ea (să nu fie vreo antipatică).
-Şi până la urma l-am trimis lui…
-Ce faaaci?
-Prinţesei X Aaaa?!!!! Îi zicem aşa.
-Mda, numai la Prinţesa X îţi stă capul.
Şi i-am trimis unei fete, unei femei măritate. Care nu e singură, dar se simte singură. Are bărbat, dar sunt de ceva timp îndepărtaţi unul de altul. El e cel care a descoperit că există şi alte femei pe lumea asta şi n-ar fi rău să le cunoască mai îndeaproape.
-Băi, ce mă enervează bărbaţii ăştia prea…
-Ntzzzz. Nu mai judeca fără să ştii despre fiecare în parte. Şi oricum n-ai cum să ştii. Şi-apoi am promis că luna asta nu judecăm pe nimeni.
-Haaa! Mi-e greu. Dar ai dreptate.
-Dar să le mai spunem că ne place mult de ea că pare ferma pe poziţii, că are un soi de demnitate şi discreţie în situaţia asta..
-Că e mai mişto decât amanta. De-o mie de ori mai mişto! Nu te mai uita aşa că nu judec. E de bine. EA e mişto. N-am zis că amanta e nasoală.
-Şi pentru că ştim că atunci când îţi dăruieşti sufletul cuiva eşti vulnerabil E singura persoană din lumea asta care te poate face să nu te mai simţi atrăgătoare, demnă să fii iubită. Şi că uite, mai sunt atât de mulţi bărbaţi pe lumea asta care te pot aprecia şi curta.
-Auzi, dar dacă se gândeşte că e bărbat’su care vrea să-i spună că tot pe ea o iubeşte? Şi poate el chiar ar vrea (a terminat-o cu cealaltă, CLAR!!!), dar nu ştie cum. Şi noi îi ajutăm. Ai?
-Da. Ar fi mişto. Cum pică nu ştim, dar e lucru sigur că ea se va simţi admirată într-un moment în care are nevoie. Şi dacă nu are nevoie, e flatant sau amuzant. E bine oricum.
-Da. Hai că am mai făcut o faptă bună.
-Mâine ce facem? Oooo! Mâine e cu catering. Să văd ce faci….
-Sssst. Le spunem maine.
-Bine. Hai la masă.
-Pa!
-Paaaaa!
-Aaa! Salutări drăguţe de aici!