M-a lăsat singură, ’tu-i mama mă’sii. Şi cum mă duc io ca nebuna la poliţiştii de la patrulă?!!!? Şi unde, mă rog, găsesc eu “poliţistii de la patrulă”?!!! Dacă mi-aduc aminte, a fost chiar ideea ei. Creaţă. Atâta pot spune. Creaţă.

Da’ nu critic luna asta. Ideea e superbă! Su-su-su-perbă!

Chestia e că sunt tot timpul la mine pe Rosetti. Seara. Pentru că sunt multe “doamne” care îşi vând serviciile. Cum să fac? Să mă duc aşa, printre ele şi sa le zic: “Domnilor patrulişti-poliţişti, poftiţi o cafea şi o prăjuturică. Le-am făcut eu. Da. Şi cafeaua şi prăjiturile – ca poate vă e greu în frigul ăsta să aveţi grija de liniştea noastră”.

Băi, dar mi-e aşa…târşă să ies la ora aia pe strasse şi să mă duc ca nebuna la ei.

M-au tot chinuit gândurile aşa, unde gasesc eu un poliţist pe stradă, muncind, înfrigurat şi cu o nevoie stringentă de prăji şi cafea.. Şi m-am gândit să mă duc în intersecţii mari, unde sigur găsesc un poliţist care dirijează circulaţia.

M-am dus la FruFru din Dorobanţi, am luat cafeaua, 2 muffins – cu ciocolată – şi am plecat spre staţia de taxiuri de la Raifeissen.  M-am oprit la stop şi aşteptam să se faca verde. Când ce-mi văd ochilor? La mijlocul zebrei era un poliţist. Ce făcea?!! Dirija circulaţia, bineînţeles! Fericire maximă. Al meu e! Îi dau cafeaua şi prăjiturile, îi mulţumesc şi gata. Fac fapta bună numărul 5. Că mi-a scos peri albi. Mă îndrept plină de planuri către poliţist, zâmbitoare şi cu prăjiturile şi cafeaua în braţe. Înaintea mea însă ajunge o doamna slabă, cu ochelari de vedere, cam la 50 de ani care traversa din sens opus. Începe să vorbească cu poliţistul. Îi povestea că ea stă pe Calea Dorobanţi, aproape de televiziune, şi “o deranjează descreieraţii ăştia care merg cu viteză cu maşinile pe stradă, scrâşnesc frânele ca demenţii şi claxonează în neştire. Daţi-le, domnule, o amendă că nu se mai poate!” Eu, panicată de neprevăzut, trec mai departe uitându-mă la poliţistul meu preţios acaparat de doamna slabă, cu ochelari de vedere şi cam la 50 de ani. Ajung pe celălalt trotuar. Chiar nu-mi venea să renunţ la el. Zic: ”Lasă că pleacă ea şi mă duc eu şi îi dau cafeaua şi prăjiturile şi plec”. Se face roşu. Doamna nimic. Se face verde, nimic. Trec din nou pe lângă ei, cu gândul să mă bag în vorbă. Să le spun “Mă scuzaţi!” şi să-i dau cafeaua şi…brioşele şi să plec, naibii odată!!!  Doamna îi explica aprins poliţistului că “şi cei de la Apa Nova vin noaptea şi muncesc pe stradă şi nu-i lasă pe bieţii oameni din zonă să doarmă”. Am timp să-l studiez pe poliţistul meu. Slăbuţ, micuţ de statură, cu uniforma un pic largă pe el, cu o caschetă în mână, amabil, dar un pic încurcat de năvala vorbelor cucoanei.

Era simpatic aşa, cum stătea şi o asculta şi îi dădea dreptate, dând din cap. M-a înduioşat. Pe mine care am o fobie la uniformele autorităţilor şi o frică de ele inexplicabilă, de parcă am făcut ceva rău. Am trecut pentru a treia oara pe lângă ei; doamna se uita la mine nedumerită în timp ce-i spunea DIN NOU despre “descreieraţii ăştia”. Mă opresc la un pas după ei, mă întorc, le zâmbesc şi îi spun poliţistului, punându-i cafeaua şi brioşele în braţe: “Pentru dumneavoastră pentru că sunteţi aşa drăguţ! Ăăă…şi aveţi grijă de oraş.” Se uita prostit la mine, fără să spună nimic. Eu i-am zâmbit din nou. Doamna dădea din gură în continuare: “Ce oraş! Ăsta nu-i oraş, e Babilon. Cu toţi descreieraţii ăştia care…”

Am plecat mai departe fericită că am facut fapta bună, uşurată că nu m-a pus la pământ, bănuind că-i dau o bombă,  şi amuzată, gândindu-mă la ce-o fi în capul omului şi ce-o înţelege el din fapta asta a mea.

Pe maine!

Voi ce faptă bună aţi făcut azi?