Ne-am trezit stresate. Amândouă.
Primul gând? Renunţăm!
Colac peste pupăză, când ne trezirăm, găsirăm tot blogul şters. Nimic, niente, rien, nothing. Doar logo’ul şi un simpatic “revenim”.
Ne-am apucat de bocit, de urlat, de smuls părul din cap.
Cine naiba mai avea chef de fapte bune ?
“ Mă f… Eu nu mă mai bag. Bip, bip pe ea de viaţă. Beep beeep ăla care a şters tot!!!! Byyyyp byyyp în ghetele goale de la Moşu’. ”
Dar ca de obicei. Cu cât e e bipul mai mare, cu atât…n-ai ce face. Înainte, că înapoi nu se poate!
“Eee. Ce ai? Am anunţat că facem faptele bune şi nu mai putem da înapoi! Serioase sau ce naiba?”
“Aşa. Şi acum, ce facem? Cui să dăm bună dimineaţa aşa, ca proastele?”.
“Haidi hai! Primul venit, primul pălit.”
Am ieşit în stradă. Ploua de-ţi venea să intri înapoi în casă.
Ne-am uitat drept în faţă şi l-am văzut. 18 sau 19 ani, jeanşi prea slim, ghete Martens negre, creastă de Pokemon şi o gecuţă prea subţire pentru decembrie (da’ la cât e de cald…).
Am deschis gura şi am strigat tare, să fim sigure că ne aude. “Bu-nă di-mi-nea-ţa!”
Ăla micu’ s-a oprit, a zâmbit de-am leşinat amândouă şi ne-a zis din vârful buzelor “Salut”.
Ni s-a părut că vrea să se oprească, de parcă ne-ar fi cunoscut dar s-a răzgândit. A trecut mai departe şi s-a întors un pic, zâmbind.
Am dat bună-dimineaţa şi am primit un “salut” spectaculos. N-a ieşit soarele, dar ne-am întors la muncă şi în câteva ore am recuperat toţi “eroii”…
Am dat şi am primit. Un zâmbet de care ne-am îndrăgostit.
Bună afacere.
Bună noaptea.
Ă? Vă băgaţi?