Fă prăji! Fac, dar credeţi că e uşor când nu ai făcut NICIODATĂ?!!!? Recunosc că iniţial m-am gândit să cumpăr. Le iau de la Coco – au cele mai bune prăji după gustul meu – şi le duc. Dar iar, masochistă din mine a zis: “Ntzzz. E prea facil, dragă. Ntzzz. Hai, ai un motiv să faci. Prima oară. Aşa, de distracţie.”
Mda. Am încercat să mă simt animată de acest gând. Eram mai degrabă stresată. Aoleu! Ce tavă să folosesc? Oare am vreuna bună? N-am tel, n-am mixer. Nu mai vorbesc de ingrediente. Dar sunt cea mai mică problemă. Problema adevărată e că NU AM FĂCUT NICIODATĂ!!!
Las’ că-l sun pe Horaţiu, specialistul nostru. El ne face tot timpul prăjituri când e ziua unuia dintre noi în gaşcă.
Zis şi făcut. Îl sun cu gândul să-l întreb ce să fac şi cu speranţă, recunosc, să se ofere să vină să mă ajute.
Îi zic că vreau să fac o prăjtură care să aibă o reţetă uşoară, că-s rookie, şi să nu-mi trebuiască mixer .
Îmi zice că plăcinta cu mere e uşoară. Zic “nu mi se pare, nu mai bine fac un pandişpan?” ” Ba da, bravo!” Îmi mai spune că o negresă cu o glazură de spumă de ou făcută crustă aşa, la cuptor ar fi bună şi e uşor de făcut. Fără mixer.
Zice “păi ai putea să dai google exact aşa: prăjitură uşor de făcut prima oară, fără mixer”.
Mda … râdea de mine.
Am căutat pe net o reţetă de negresă. Am notat ingredientele şi am plecat la cumpărături. Mai întâi pe Moşilor să cumpăr telul. Am găsit cu greu unul pricăjit (ULTIMUL!!!!). Am mers apoi la OK să cumpăr făină, zahăr, ouă, cacao, nuci, esenţă de rom, zahăr vanilat.
Vă mărturisesc că am intrat în magazinul de delicatese bucovinene să iau nişte mizilicuri. Când ce îmi sare în ochi? O tavăăă aproape plină cu …NEGRESĂ. Aleluia!! O fi vreun semn? Că nu tre’ să fac? Ar putea fi salvarea mea?! “Cine ar ştii că nu eu am făcut-o?!!!? Şi-apoi fapta tot bună ar fi”.
Am şi eu orgoliul meu care e mai mare decât dorinţa de eficienţă. Aşa că iată-mă întoarsă acasă şi pregătindu-mă să fac prăjitura. N-am să vă plictisesc povestindu-vă cum am făcut-o (bănuiesc că sunt printre singurii cărora li se pare “uau”, exotic, extravagant să faci o …negresă). O să vă spun doar că telul, când am avut nevoie de el, ia-l de unde nu-i. Nu l-am mai găsit. Cred că, de emoţie, l-am aruncat la gunoi. O fi vreun semn?
Am sunat-o pe Cristina şi i-am spus ce-am făcut. Bineînţeles că a început să mă ironizeze: “Pensiaaaa!!!!”, “Miss Alzheimer”.
Am suportat ironiile şi i-am zis: “Ai mixer?” “Da.”, mi-a răspuns. “Hai cu el!”
Am primit mixerul şi am terminat prăjitura împreună. Şi m-am bucurat pentru că a fost fain să stăm împreună să ne uităm pe geamul de la cuptor şi să ne întrebăm dacă iese sau nu iese.
A ieşit. Parole. Chiar bună.
Am dus-o azi la firma la care am avut de făcut o sesiune foto. Fiind sigură pe succesul meu, mă şi vedeam lăudată şi admirată pentru performanţa mea co-lo-sa-lă. Făcusem o negresă!!!! Repetam în taxi, în drum spre ei, reţeta, în caz că mi-o cereau.
Aş! De unde?! Toată lumea mi-a zis că ţine post. Degeaba spuneam fiecăruia în parte că am făcut-o eu şi să guste. Nimic. Nici uimire, nici admiraţie …nimic. Nici măcar să guste. Noroc cu Diana şi Cristina care au mâncat din negresa mea şi mi-au spus un încurajator “foarte bună!”
Din trei cutii pline ochi cu bucăţele de negresă, la final mai rămăseseră ….2 cutii şi jumătate.
În concluzie: mi-am luat tel şi … degeaba. Am făcut prăji şi, dacă n-ar fi fost Cristina şi Diana …. ar fi fost degeaba.
E clar, faptă bună cu forţa nu se poate!