Daca vrei sa te imbraci ca domnul Eminescu:

Pe toti cei pe care-i admiram ii incarcam de povesti. Scotocim despre vietile lor, ascultam cu nesat intamplari, descrieri, amintiri despre ei si de atat de multe ori, figurile legendare au parte de multe exagerari, trunchieri sau adevarate si gogonate minciuni.
Despre domnul Eminescu, exista tot atatea legende cate recenzii, critici, exegeze ale lucrarilor dominiei sale. Unii il prezinta ca pe-un personaj cel putin trasnit, altii ca pe-un mare crai, destui povestesc despre neglijenta sa si preocuparea doar pentru lucrurile marete si prea putini sunt echilibrati si ni-l descriu cu ochii adevarului, care sa ne ajute sa-l privim si sa-l cunoastem si mai bine pe cel ale carui opere la studiem pe parcursul tuturor anilor de scoala.
Domnul Alexandru Paleologu ne face o astfel de rara descriere. In dialogul domniei sale cu tanarul Filip Iorga, il aminteste pe Eminescu ca pe-un apropiat al bunicului sau, Misu Paleologu, director la Timpul, in perioada in care Eminescu era redactor-sef. In acele vremuri, chiar daca oamenii nu-si agreau opiniile politice si de viziune de neam (domnul Misu spunea despre Junimisti: “sont des cochons”), cei care se admirau reciproc purtau deseori discutii de salon cu fason, luau impreuna pranzuri linistite si discutau cu eleganta despre alte treburi interesante ale vremii.
De la bunicul sau, domnul Paleologu a aflat ca Eminescu mergea des la intalnirile organizate de directorul ziarului in superba casa de pe strada Paleologu, unde “venea elegant si purta foarte bine, cu dezinvoltura si prestanta, fracul. Iata o prima negare a legendei conform careia era tot timpul neglijent si i se plimbau insecte pe guler. Usor timid cu persoanele pe care nu le cunostea si mult mai indraznet cu doamnele pe care le frecventa, cu care era obisnuit si carora isi permitea sa le spuna si lucruri foarte decoltate, care ii aduceau un mare succes. Nu era un incruntat, ci un om care stia sa rada si sa provoace rasul. Si nu era nici vesnic sarac; altfel cum ar fi putut sa-i trimita unei femei de care era indragostit, birje incarcate cu violete de Parma? Cheltuieli nesabuite, de fapt… sabuite. Asta stiu eu despre Eminescu: era un om fermecator, plin de spirit si de umor. Pe urma, era un om genial si, ca orice geniu, probabil ca era constient de asta. Si se lasa incurajat in a-si asuma un statut de geniu, ceea ce l-a facut sa scrie si lucruri mai putin inspirate.”
Toate aceste amintiri sunt memorabile, dar detaliul cu violete de Parma…ahhh, da, cool:).