Daca vrei sa te imbraci ca doamna Lory Wallfisch:

In 2002, o doamna eleganta, cu parul grizonant, cu breton rotunjit dulce si taiat frantuzeste pe linie dreapta, pana la linia lobilor urechilor, ridica salile de concerte ale Bucurestilor in picioare, aducea laolalta melomani si artisti minunati la gale si serate dedicate domniei sale si ii uimea pe toti cu talentul, vivacitatea si vitalitatea dumneaei. Avea 80 de ani si cei care o revedeau sau o intalneau pentru intaia oara spuneau ca: “pare sa aiba 12 ani ca puritate si candoare, 18 ca gratie feminina si entuziasm, 25 ca energie si dorinta de comunicare, dar multi ca intelepciune, dragoste pentru tineri, profesionalism si cunoastere.”
Minunata faptura era Lory Wallfisch, eminenta pianista, presedinta Fundatiei Enescu din Statele Unite ale Americii si profesor emerit la Colegiul Smith din Northampton, Massachusetts.
S-a nascut la Ploiesti la inceputul secolului 20, a studiat liceul de fete “Despina Doamna” si şi-a continuat studiile liceale şi universitare la Conservatorul Regal de Muzică din Bucureşti. In 1937 intra la Conservatorul regal, la clasa de pian si ii are ca profesori pe incredibila Florica Musicescu si minunatul Mihail Jora.
In 1938, in viata talentatei domnisoare Lory (care era considerata cea mai prodigioasa eleva a Floricai Musicescu) apare tanarul Ernst Wallfisch, un neamt nascut la Frankfurt, care venise in Romania pentru ca aici era o scoala de muzica puternica, cu profesori emeriti si isi dorea sa studieze vioara si viola cu o alta celebritate a timpului, Cecilia Nitulescu-Lupu si cu Ludovic Feldman.
Intre cei doi tineri se infiripa o poveste de dragoste, in 1943 canta pentru prima data impreuna la un recital oficial si un an mai tarziu se casatoresc.

In perioada guvernului Antonescu, George Enescu ii gazduieste in casa sa si ii apara de atacurile antisemite. Cei doi intra in compania selecta a anturajului sotilor Enescu-Maruca Cantacuzino si viseaza impreuna la o cariera pe scenele internationale ale lumii.
Sansa face ca Yehudi Menuhin sa-i audieze la o gala dedicata acestuia, la o vizita in Romania si sa le inlesneasca iesirea din tara, in 1946. In ’47 ajung la New York unde incep impreuna o carieră exceptionala in muzica de camera, impreuna cu Pablo Casals, pe care il cunosc prin Clara Haskil. In 1954 se intorc in Europa si au concerte cu succese fulminante la Festivalurile de la Prades, Edinburgh, Menton, Besançon, Salzburg, Lucerna.

Lory nu a uitat niciodata Romania si a visat intotdeauna sa-si omagieze maestrul si binefacatorul, pe maestrul Enescu, mai putin cunoscut in Statele Unite.
La sfarsitul anilor ’70, dupa ce si-a pierdut partenerul de viata si sufletul pereche, Lory nu a mai concertat dar si-a concentrat activitatea pe cercetările de muzicologie, pe pedagogie si a inceput o munca plina de entuziasm pentru incurajarea studiilor si popularizarea lucrarilor lui George Enescu.
Dupa 45 de ani de pribegie si exil, a revenit si in Romania unde “spre deosebire de atatia, nu vine ca sa ceară, sa “recupereze”, ci ca sa dea: nu a refuzat pe nici unul dintre cei ce i-au cerut sprijinul, oferind partituri, lectii, cursuri de maiestrie, donatii in bani, recomandari la institutii muzicale prestigioase unde este cunoscuta si respectata, premii pentru tineri talentati, impartasind cu generozitate din experienta ei.”
N-am avut pcazia s-o cunoastem sau s-o auzim pe viu pe doamna Wallfisch. Dar ne-au ramas inregistrarile duo-ului Lory-Ernst si convingerea ca mai cool decat sa ai succes planetar, dar sa nu uiti niciodata dragostea pentru locul de unde ai plecat, sa devii icon, dar sa vorbesti tuturor despre maestrul tau si sa primesti aplauzele lumii intregi, dar sa daruiesti tuturor cu generozitate, nu se poate!